Legea dării în plată. Împrumutatul principal, societate comercială, și-a asumat contractul de credit în exercițiul activității, pentru capital de lucru, prevederile Legii nr. 193/2000 nu îi vor fi aplicabile, fiind un profesionist care și-a asumat un cont

I. PROCEDURA

A. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 28.08.2016 sub nr. 35604/299/2016, reclamanta BANK SA a chemat în judecată pe pârâți-intimați BMI SRL, AI, AMD solicitând instanței să constatate neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite de Legea nr. 77/2016 şi, prin urmare, să anuleze Notificarea transmisă de pârât subscrisei, în temeiul art. 5 din Legea nr. 77/2016, în vederea stingerii, prin darea în plată a imobilului ipotecat, a obligațiilor izvorâte din Contractul de credit nr. 2012

De asemenea, s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României  cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 77/2016 și suspendarea cauzei de față până la soluționarea de către Curtea Constituționale a excepției.

În motivarea cererii, s-a arătat că în data de 30.05.2012, între reclamantă, în calitate de împrumutător, şi BMI SRL, în calitate de împrumutat, repectiv AI, AMD și RE în calitate de garanți a fost încheiat Contractul de credit nr. 2012, prin care Banca a acordat pârâtului un credit imobiliar în valoare de 250.000 lei în vederea defășurării activități curente a BMI SRL.

Creditul a fost garantat cu o ipoteză de rang 1 asupra imobilului situat în SECTOR 1 compus din 2 camere și dependințe aflat în proprietatea asociatului, dl. AI prin contractul de ipotecă nr. 2016.

S-a apreciat că Legea nr. 77/2016 este neconstituțională în raport de mai multe prevederi din Constituția României.

De asemenea, s-a apreciat asupra neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016, intimații nefiind consumatori.

S-a apreciat că notificarea este nulă.

În drept au fost invocate dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile Legii nr. 77/2016, art. 11, art. 15, art. 16, art. 44, art. 45, art. 53, art. 57, art. 135, art. 148 din Constituție precum și celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire.

B. Apărări – întâmpinare

Pârâtul a depus la dosarul cauzei întâmpinare (f. 98 și urm) la data de 16.09.2016 prin care a solicitat respingă contestația formulată de reclamanta-bancă și să constate admisibilă notificarea înaintată.

Pe cale de excepție s-a invocat și excepția insuficienței timbrari.

De asemenea, s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale și cererea de suspendare a judecații.

S-a apreciat că dispozițiile Legii nr. 77/2016 sunt constituționale.

S-a arătat că prezenta constestație este neîntemeiată, notificarea din data de 22.08.2016 respectând dispozițiile Legii nr. 77/2016, fiind casa de locuit a soților AI și AMD.

S-a apreciat că intimații au calitate de consumatori și că suma contractată este inferioară plafonului de 250.000 Euro.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 C.p.c.

C. Probe

În temeiul art. 258 rap. la art. 255 C.proc.civ., instanţa a încuviinţat reclamantei administrarea probei cu înscrisuri, apreciind-o ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă cauzei.

D. Excepție de neconstituționalitate

La termenul din 11.11.2016 instanța a constatat admisibilă excepția neconstituționalității invocată de reclamantă, sesizând Curtea Constituțională a României, conform celor arătate în încheierea din acea ședință.

De asemenea, la același termen instanța a respins cererea de suspendare a cauzei de față până la soluționarea cauzei de către Curtea Constituțională ca fiind neîntemeiată pentru motivarea arătată în încheiere.

La același termen de judecată instanța a respins excepția insuficienței timbrări ca fiind neîntemeiată, cererea fiind legal timbrată cu 20 lei.

II. ÎN FAPT

În data de 30.05.2012, între reclamantă, în calitate de împrumutător, şi BMI SRL, în calitate de împrumutat, repectiv AI și RE în calitate de garanți a fost încheiat Contractul de credit nr. 2012, prin care Banca a acordat pârâtului un credit imobiliar în valoare de 250.000 lei în vederea defășurării activități curente a BMI SRL (f. 29).

La data de 11.06.2013 a fost încheiat actul adițional nr. 1 (f. 47), urmând ca la data de 28.06.2013 să fie încheiat actul adițional nr. 2 din data de 28.06.2013 (f. 67).

Creditul a fost garantat cu o ipoteză de rang 1 asupra imobilului situat în SECTOR 1 compus din 2 camere și dependințe aflat în proprietatea asociatului, dl. AI prin contractul de ipotecă nr. 2016.

.

III. ÎN DREPT

A. Reglementări incidente

În ce priveşte procedura aplicabilă prezentei cereri, instanţa reţine aplicabilitatea Codului de procedură civilă 2010 – Legea nr. 134/2010, publicată în M.Of. nr. 545 din 03.08.2012, republicată în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, publicată în M.Of. din 30.05.2012 – intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Cauza de faţă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 28.08.2016 prin urmare procedura se va desfăşura conform Codului de procedură civilă intrat în vigoare la 15 februarie 2013.

B. Soluţia instanţei

B.1.1. Aspecte preliminare privind condițiile impuse de Legea nr. 77/2016

În primul rând, trebuie statuat asupra condițiilor pe care un consumator trebuie să le îndeplinească pentru a se putea prevala de dispozițiile Legii nr. 77/2016 și pentru a putea da în plată un imobil contractat de la o instituție bancară.

Potrivit art. 4 alin. 1 pct. a, creditorul şi consumatorul trebuie să facă parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia special, adică creditorul să fie o instituție bancară, iar persoana care dă în plată un anumit imobil în contul unui credit asumat trebuie să fie un consumator așa cum l-a definit Legea nr. 193/2000, respective OG nr. 21/1992.

În conformitate cu art. 4 alin. 1 pct. B cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

Astfel, nu orice credit asumat de un consumator și nascut în raport de o instituție bancară este supus prezentei legi, existând un prag superior limitată peste care un consumator nu poate stinge împrumutul prin modalitatea prescrisă de prezenta lege

Potrivit art. 4 alin. 1 pct. C creditul trebuie să fi fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

Analizând acest punct din lege, instanța constată că nu orice credit poate fi stins pe calea dării în plată, ci doar acel credit care a fost asumat în scopul îmbunătățirii sau achiziționării unui imobil de natură locuință.

În ceea ce privește conceptul de locuință, instanța apreciază că acesta se referă la natura locativă a imobilului ce urmează a fi supus dării în plată. Nu se poate admite teza conform căreia locuința trebuie să fie strict a consumatorului, cât timp în ultima teza din punctul analizat se atestă că se poate da în plată ”cel puțin un imobil având destinația de locuință”.

Cum nu se poate admite că o persoana poate avea mai multe locuință (poate avea mai multe reședințe, dar nu locuințe principale) instanța conchide, din interpretarea teleologică a articolului prezent, că legiuitorul a avut în vedere ipoteza în care creditul a fost acordat pentru achizionarea/îmbunătățirea unei locuințe, iar pentru garantarea creditului s-a oferit drept garanție nu doar imobilul obiect al contractului, ci și un alt imobil al unui fidejusor care este locuința acestuia.

Astfel, instanța consideră că ipoteza în care o persoană deține trei imobile și care toate au fost grevate cu ipoteză pentru garantarea unui credit nu va întruni condițiile cerute pentru darea în plată, căci nu se poate admite că una din locuințe este a consumatorului, iar celelalte imobile sunt locuința altor persoane căci am ajunge la ipoteza nedorită în care un consumator dă în plată alte imobile care sunt închiriate unor terțe persoane, proprietatea consumatorului, dar locuințe pentru chiriași.

Cu alte cuvinte, instanța apreciază că se impune interpretarea că se poate da în plata un imobil cu destinația de locuință pentru consumator alături de alte imobile care au natura de locuință fidejusorii care au garantat creditul cu propria lor locuință.

La art. 4 alin. 1 lit. d din Lege se atestă că este necesar ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru o infracțiune în legătură cu creditul pentru care solicită darea în plată.

O a cincea condiție se poate identifica la art. 4 alin. 2 din prezenta lege care atestă ipoteza în care creditul a fost garantat cu două sau mai multe bunuri, caz în care trebuie date în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.

Această prevedere trebuie coroborată cu dispozițiile art. 1 alin. 3, art. 6 alin. 2, art. 6 alin. 3 și astfel se conchide că este nevoie de darea în plată a tuturor imobilelor prin care a fost garantat creditul, indiferent dacă sunt proprietatea debitorului prinicipal sau al altor garanți, cu acordul acestora din urmă.

În fine, instanța consideră că trebuie evidențiată și prevederea de la art. 11 din Legea nr. 77/2016 : ”În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.”.

Acest articol are două roluri : pe de o parte, să evidențieze fără putință de tăgadă scopul urmărit de legiuitorul în edictarea legii, și anume de a degreva consumatorii de un credit asumat ale cărui condiții de executare au devenit deosebit de anevoios de suportat în urma modificării condițiilor generale economice și, pe de altă parte, de a atesta că prezenta lege se va aplica atât contractelor încheiate ulterior intrării sale în vigoare, dar și contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare.

Mai trebuie statuat că instanța nu consideră că art. 11 poate fi interpretat în sensul că instituie o a șasea condiție pentru darea în plată a unor imobile : o anumită stare de insolvabilitate născută strict din devalorizarea bunurilor imobile, cât și pentru echilibrarea riscurilor din contractele de credit. Astfel, instanța consideră că lipsa devalorizării efective a imobilului ce urmează a fi dat în plată nu poate constitui o opreliște pentru darea în plata a sa, căci legiuitorul nu a statuat această teza cu scopul de a bloca darea în plată a unor anumite imobile, ci tocmai pentru a statua rațiunea generală din spatele acestei reglementări.

În opinia instanței este fără putință de tăgadă că legiuitorul a urmărit protejarea consumatorilor care și-au asumat credite în perioada anterioară crizei economice globale care a afectat puternic nu doar valoarea imobilelor, dar și anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 prin care s-a încercat eliminarea unor practici considerate de legiuitor ca fiind nelegale din partea instituțiilor bancare.

Dacă legiuitorul dorea să instituie o nouă condiție pentru darea în plată a imobilului aceea ca imobilul să se fi depreciat semnificativ, atunci putea să o facă prin introducerea la art. 4 a unor teze care să prevadă drept condiție eventuala iminenta sau vădita insolvabilitate a consumatorului în raport de imobilul dat în plată, iar nu introducerea unor teze generală la finalul legii prin care a încercat să exprime rațiunea aplicabilității legii de față și contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare.

În fine, trebuie precizat cu titlu preliminar și incidența Convenției Europene a Drepturilor Omului asupra raporturilor sociale deduse judecății.

Conform art. 1 Pr. 1 din Convenție, ”orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

În ceea ce privește aplicabilitatea respectivului text asupra procedurii de față, guvernată de Legea nr. 77/2016, instanța consideră că, analizându-se în ansamblul ei, reglementarea permite unui consumator să ofere în plată creditorului său un imobil cu care a garantat o creanță.

Instanța apreciază că asupra respectivei creanțe creditorul are un adevărat drept de proprietate, nu în sensul unui drept real propriu-zis fiind un drept de proprietate ce grevează un drept personal, de creanță, ci în sensul în care statul are obligația pozitivă de a garanta creanțele de care beneficiază o anumită persoană prin oferirea unor mijloace juridice suficiente pentru asigurarea mecanismelor necesare urmăririi debitorului în caz de neplată, dar și obligația negativă de a nu interveni în relațiilor contractuale dintre părți și astfel a-i răpi dreptul creditorului, cu excepțiile prevăzute de lege, excepțiile care trebuie să respecte condițiile statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa, printre care și condiția proporționalității.

Cu alte cuvinte, instanța va trebuie să analizeze în situația în care constată că sunt întrunite condițiile impuse de art. 4 dacă respectiva restrângere a dreptului de proprietate asupra creanței născut în favoarea creditorului reprezintă o restrângere proporțională, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene. Această analiză va fi efectuată în funcție de fiecare situație specifică în parte.

B.1.1. Aspecte preliminare privind sarcina probei

În ceea ce privește chestiunea sarcinii probei, instanța constată că din analiza acțiunii înaintate de reclamanta-creditoare și apărărilor formulate de pârâta-debitoare nu există un punct de vedere comun asupra acestor aspecte, reclamanta afirmând ca este de datoria consumatorului a face dovada întrunirii condițiilor enunțate de art. 4 și urm. din Legea nr. 77/2016, pe când pârâta atestând că este sarcina reclamantei a face proba aspectelor învederate.

Analizând această problema instanța consideră că nu există nicio rațiune pentru a deroga de la prevederile art. 249 C.p.c., sarcina probei fiind, în definitiv, în sarcina persoane care face o afirmație în fața instanței de judecată.

În cauza de față este în sarcina reclamantei obligația de a face dovada că nu sunt întrunite condițiile art. 4 și urm. din Legea nr. 77/2016, reclamanta susținând că reclamantul nu întrunește condițiile impuse de lege pentru a urma procedura codificată în prezentul act normativ.

Chiar dacă ar părea că banca trebuie să facă dovada unui fapt juridic negativ, acela al întrunirii condițiilor Legii nr. 77/2016, instanța consideră că nu este cazul de o asemenea, concluzie căci reclamanta are la dispoziție numeroase posibilități probatorii pentru a dovedi, pe de o parte, că pârâtul nu este consumator, că nu deține locuința ce dorește să o dea în plată, că a fost condamnat pentru o infracțiune în legătură cu imobilul cu care consumatorul a garantat executare etc.

B.2. Analiza întrunirii condițiile în cauza de față

Analizându-se înscrisurile depuse în probațiune de reclamantă și analizând situația faptică expusă mai sus, instanța consideră că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 77/2016 și urmează a admite contestația cu următoarele motive.

În primul rând, instanța constată că dedusă judecății prezentei cauze este notificarea din 22.08.2016 (f. 77).

Prin această notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 77/2016 pârâții-intimați și-au manifestat voința de a da în plată imobilul obiect al ipotecii instituite pentru garantarea executării contractului de credit imobiliar nr. 2012

În al doilea rând, așa cum a fost arătat mai sus, o condiție primordială pentru admisibilitatea procedurii dării în plată așa cum a fost conturată de Legea nr. 77/2016 este calitatea de consumator a persoanelor care au contractat cu Banca și care solicită stingerea obligațiilor.

În cauza de față se constată fără putință de tăgadă că respectivul credit a fost asumat pentru ”Acordarea unei Facilități în vederea asigurării capitalului de lucru pentru acoperirea necesităților financiare aferente desfășurării activității curente a Împrumutatului, astfel 20% din suma facilității vor fi utilizați pentru activitatea curentă, iar 80% din Suma Facilității vor fi utilizați pentru lucrări de construcții/materiale aferente contractelor în derulare încheiate de Împrumutat cu clienții săi” (f. 29).

Totodată, în calitate de împrumutat principal figurează o societate comercială, iar în calitate de garanți stau asociații persoanei juridice (f. 27).

Astfel, instanța reține că împrumutatul principal este o societate comercială ce și-a asumat contractul de credit în exercițiul activității, pentru capital de lucru, astfel prevederile Legii nr. 193/2000 nu îi vor fi aplicabile, fiind un profesionist care și-a asumat un contract în exercițiul activității. Mai mult, garanții sunt asociații persoanei juridice.

Pe cale de consecință toți împrumutații – fie principali, fie garanți, nu vor putea beneficia de pe urma prevederilor Legii nr. 77/2016 care permit numai consumatorilor să dea în plată imobilele cu care s-a garantat un credit pentru stingerea acestuia din urm.

Reținând toate aceste aspecte, instanța consideră că notificarea din data de 22.08.2016 nu întrunește condițiile impuse de Legea nr. 77/2016 pentru dare în plată și o va anula.

Tot în virtutea acestor aspecte, instanța nu va mai proceda la analiza restul criticilor edictate de reclamantă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în temeiul art. 453-455 C.p.c., instanța va obliga pârâții la plata sumei de 1.478,25 lei reprezentând : 20 lei - taxă judiciară de timbru și 1.458,25 lei – onorariu avocațial reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge excepția insuficienței timbrări ca fiind neîntemeiată.

Respinge cererea de suspendare a cauzei de față până la soluționarea excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

Admite cererea formulată de contestatoarea P.B.R. SA cu sediul în ……. în contradictoriu cu intimaţii B.M.I. S.R.L. cu sediul în ….., AI şi AMD, ambii domiciliaţi în …...

Anulează notificarea din 22.08.2016, constatând că nu întrunește condițiile impuse de Legea nr. 77/2016 pentru dare în plată.

Obligă pârâții la plata către reclamantă a sumei 20 lei reprezentând cheltuieli de judecată –taxă de timbru.

Ia act că s-au solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial pe cale separată.

Cu drept de apel în 15 de zile de la comunicare, în temeiul art. 7 alin. 2 din Legea nr. 77/2016.

Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică azi, ….

Domenii speta

Spete similare