Cerere de retrocedare a unui imobil invocată în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 în cazul caducităţii unui act de expropriere emis de Consiliul de stat al rsr

Decizie 929/Ap din 27.06.2016


Cererea având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, în situaţia nerealizării scopului exproprierii, se impune a fi analizată în limita dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994. Susţinerile apelanţilor cu privire la aplicarea termenului de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994 nu pot fi avute în vedere faţă de efectele deciziei de casare nr. 378/5.02.2014 a ÎCCJ cât şi ale deciziei nr. 53/2007 pronunţate de ÎCCJ prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cum cererea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, rezultă că nu este aplicabil termenul de un an invocat de apelanţii pârâţi şi prevăzut de art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Asupra apelului de faţă:

Cu majoritate:

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 27/S din data de 09.02.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. xxx3/62/2014 s-a admis, astfel cum a fost precizată şi completată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A şi B, prin reprezentant convenţional avocat C.  în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat convenţional de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. şi Municipiul B., reprezentat legal de Primar şi în consecinţă:

A fost rectificată suprafaţa de carte funciară a parcelei identificată prin numărul topografic ( x90,x91,x92,x93,x94,x95)/ 1, în sensul că aceasta este de 908 mp, iar nu de 935 mp,  conform raportului de expertiză tehnică judiciară nr. xxx624/4.12.2014  şi a  completării din data de 13.02.2015 a acestuia, întocmite de ing. expert D., ce fac  parte integrantă din prezenta sentinţă.

S-a constatat caducitatea  parţială a  Decretului de expropriere nr. xx/12.02.1973, emis de fostul Consiliu de Stat  al RSR,  în ceea ce priveşte suprafaţa de 599  mp  din suprafaţa totală de 908 mp a  imobilului mai sus identificat.

S-a constatat că a încetat dreptul de proprietate publică al părţilor pârâte asupra  suprafeţei de 599 mp ce face parte din parcela identificată prin numărul topografic (x90,x91,x92,x93,x94,x95)/1.

S-a constatat existenţa dreptului de proprietate al părţilor reclamante, în calitatea  acestora de succesori în drepturi ai proprietarilor iniţiali -  E. şi F. -, asupra  suprafeţei de teren mai sus arătată.

S-a dispus rectificarea menţiunilor existente în cartea funciară nr. xxx800 B. (provenită din conversia de pe hârtie a cărţii funciare  nr. xxx67 B), în sensul dezmembrării parcelei  identificată prin numărul topografic (x90,x91,x92,x93,x94,x95)/1 în două loturi, respectiv, în lotul cu numărul topografic nou (x90,x91,x92,x93,x94,x95)/1/1, în suprafaţă de 599 mp, ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părţilor reclamante, şi în lotul cu numărul topografic nou (x90,x91,x92,x93,x94,x95)/1/2, în suprafaţă de 309 mp, ce constituie obiectul dreptului de proprietate  publică al Municipiului B., precum şi în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului Statul Român  şi al pârâtului Municipiul B. în  ceea ce priveşte  lotul de teren ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părţilor reclamante, conform raportului de expertiză tehnică judiciară nr. xxx624/4.12.2014 şi a completării din data de 13.02.2015 a acestuia, întocmite de ing. expert D., ce fac  parte integrantă din prezenta sentinţă.

Pârâţii au fost obligaţi să achite, în solidar, reclamanţilor suma de 3.741 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

În motivarea hotărârii se arată că, prin Decretul nr. xx/12.02.1973 Consiliul de Stat  al Republicii Socialiste România a decis, în scopul construirii unei creşe cu 100 de locuri în municipiul B., să exproprieze şi să treacă în proprietatea statului şi în administrarea municipiului B. terenurile în suprafaţă de 2642, 43 mp, situate în municipiul B., identificate potrivit planului de situaţie nr. 3, anexat, proprietatea locuitorilor prevăzuţi în tabelul anexă nr. 18 la decret.

La poziţia nr. 6 din anexa  decretului menţionat sunt menţionaţi numiţii F. şi E., de la care a fost expropriată suprafaţa 935 mp,  din imobilul ce constituie obiectul dreptului de proprietate  al acestora, identificat ca fiind situat în municipiul B.,  strada M., nr. xxx.

Din actele de stare civilă ce au fost administrate ca probe în cauză a rezultat că la data de 28.04.2005, respectiv la data de 02.11.2006, a survenit decesul proprietarilor faţă de care a operat măsura exproprierii şi că succesorii în drepturi ai acestora sunt reclamanţii din cauza civilă de faţă.

În baza decretului de expropriere mai sus identificat, fostul Notariat de Stat Judeţean B. - Cartea Funciară - a pronunţat la data de 21.11.1973, Încheierea nr. xxx7, prin care a dispus ca terenul cu nr. top iniţial x90, x91, x92, x93, x94 şi x95, în suprafaţă totală de 1754,10 mp, înscris ca parte de uz comun pentru apartamentele 1 şi 2  din cartea funciară colectivă xxx7 şi din cartea funciară individuală xxx74 B., să se dezmembreze în două parcele, respectiv în parcela cu  numărul topografic nou x90/1, x91/1, x92/1, x93/1, x94/1 şi x95/1, în suprafaţă totală de 935  mp, şi în  lotul cu număr topografic nou x90/2, x91/2, x92/2, x93/2, x94/2 şi x95/2, în suprafaţă totală de 819,10 mp.

Lotul de teren nr. 1, identificat cu datele de carte funciară mai sus arătate, a fost înscris în cartea funciară nr. xxx67 B., nou înfiinţată,  asupra lui fiind întabulat dreptul de proprietate  al Statului Român, dobândit de acesta cu titlu de expropriere, în timp ce lotul nr. 2, identificat prin numărul topografic mai sus indicat, s-a reînscris în aceleaşi cărţi funciare, făcând parte din componenţa părţilor de uz comun ale  celor două apartamente.

Apoi, ca urmare a exproprierii, s-a dispus a fi rectificate în cartea funciară colectivă nr. xxx7 şi în cartea individuală nr. xxx74 B. numerele topografice aferente apartamentelor 1 şi 2, în sensul că numărul topografic aferent apartamentului nr. 1 este x91, x92, x93, x94 şi x95/2/I, iar numărul topografic nou al apartamentului nr. 2 este x91, x92, x93, x94 şi x95/2/II.

Prin raportul de expertiză topografică nr. xxx624/4.12.2014, întocmit în cauză de inginer expert D., s-a arătat că imobilul situat administrativ în municipiul B., strada M. nr. xxx  are  suprafaţa reală de 1556 mp, fiind compus din  suprafaţa de 905 mp, aferentă  numărului  topografic (x91, x92, x93, x94, x95)/2, teren parte de uz comun,  din suprafaţa de 599 mp, aflată în folosinţa părţilor reclamante, suprafaţă ce constituie obiectul prezentului litigiu, şi din suprafaţa de  52 mp din terenul cu număr top x21/2 - drum – lăsat în afară de cartea funciară - aferentă fostei străzi ce se regăsea în spatele proprietăţilor din străzile M. şi L..

De asemenea, prin lucrarea de expertiză s-a arătat că suprafaţa de teren în litigiu face corp comun cu imobilul ce constituie obiectul dreptului de proprietate tabulară al părţilor reclamante şi are limite materializate în teren prin elemente stabilite în timp (garduri şi  construcţii).

În raport cu cele arătate în concluziile raportului de expertiză ce a fost efectuat în cauză, instanţa, la cererea părţilor reclamante, a încuviinţat efectuarea de către expert a unui supliment la acest raport prin care să fie stabilite toate datele tehnice şi de carte funciară de natură a conduce la lămurirea situaţiei de fapt din cauza civilă de faţă, conform celor consemnate în Încheierea şedinţei publice din data de 26.01.2015.

Prin suplimentul la raportul de expertiză s-a stabilit că, în acord cu datele reale ale imobilului din litigiu, se impune a fi rectificată suprafaţa parcelei identificată prin numărul topografic (x90,x91,x92,x93,x94,x95)/1 la suprafaţa  de 908 şi dezlipirea acestei parcele în două loturi, respectiv în lotul în suprafaţă de 599 mp, având numărul topografic (x90,x91,x92,x93,x94, x95)/1/1 şi în lotul în suprafaţă de 309 mp, având numărul topografic (x90,x91,x92,x93,x94, x95)/1/2, folosit de Grădiniţa nr. xx  din B..

Raportul de expertiză şi suplimentul acestui au fost avizate de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară B. prin procesul-verbal de recepţie nr. xxx1/08.06.2015.

Faţă de cele indicate în lucrarea de expertiză ce a fost administrată ca probă în cauză, părţile reclamante, la data de 23.03.2015, au remis cauzei o nouă completare a cererii de chemare în judecată pe care au promovat-o, prin care au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună şi în sensul rectificării suprafeţei imobilului mai sus indicat, de la suprafaţa de 935 mp la suprafaţa de 908 mp şi să constate că suprafaţa ce a rămas în posesia lor este de 599, urmând ca asupra acestei suprafeţe să fie radiat dreptul de proprietate ce a fost întabulat în favoarea statului cu titlu de expropriere.

Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa  autorului actului juridic.

În materia exproprierii există reglementarea cuprinsă în art. 35 din Legea nr. 33/1994, în conformitate cu care, ,,dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. În acest scop, foştii proprietari vor fi notificaţi la adresa iniţială comunicată expropriatorului în vederea plăţii despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat”.

Aşadar, temeiul naşterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice în structura căruia intră exproprierea şi neutilizarea imobilului expropriat în termen de un  an potrivit scopului de utilitate publică.

Ca natură juridică, dreptul la retrocedare este unul potestativ, întrucât titularul său, prin manifestarea sa unilaterală de voinţă, modifică o situaţie juridică existentă şi obţine restituirea  dreptului de proprietate asupra imobilului, expropriatorul având obligaţia să se supună voinţei expropriatului. Ca urmare, dreptul la retrocedare  este imprescriptibil. Dar o nouă declaraţie de utilitate publică are ca efect stingerea acestui drept potestativ. Declararea de utilitate publică trebuie să intervină însă înaintea datei de înregistrare la instanţa competentă a cererii de retrocedare, declararea utilităţii publice ulterior acestei date având caracter abuziv.

Din starea de fapt mai sus expusă, a rezultat că expropriatorul, în speţă Statul Român, deşi a  decis exproprierea suprafeţei de 935 mp, în realitate 908 mp, din imobilul cu destinaţia de teren ce a constituit obiectul dreptului de proprietate al antecesorilor părţilor reclamante, nu a utilizat pentru realizarea lucrării de utilitate publică ce a constituit temei exproprierii, respectiv pentru edificarea unei grădiniţe, decât suprafaţa de 309 mp, restul suprafeţei de teren ce a trecut în proprietatea statului cu titlu menţionat nefiind folosită potrivit scopului utilităţii publice, ea rămânând în continuare în posesia şi folosinţa proprietarilor iniţiali.

Aşa fiind, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele instituite de lege pentru a opera atât instituţia juridică a caducităţii actului normativ de expropriere în limita mai sus indicată, cât şi dreptul la restituire al succesorilor în drepturi ai proprietarilor iniţiali ai imobilului, în aceeaşi limită, sens în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, coroborat cu prevederile legale menţionate, a admis astfel cum a fost ulterior completată cererea de chemare în judecată şi a hotărât în sensul celor expuse în dispozitivul sentinţei.

Fiind părţile aflate în culpă procesuală, pârâţii au fost obligaţi, în conformitate cu dispoziţiile  art. 274 din Codul de procedură civilă, să achite, în solidar,  reclamanţilor suma de 3.741 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul expertului ce a întocmit în cauza civilă de faţă raportul de expertiză administrat ca probă.

Împotriva hotărârii şi a încheierii din 15.09.2014 a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi împotriva hotărârii a declarat apel Municipiul B. prin primar.

Prin încheierea din 14.06.2016 cererea de recurs formulată de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. a fost calificată ca apel potrivit art. 282 Cod procedură civilă, faţă de data introducerii acţiunii la 26.11.2012.

În motivarea cererii pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B. arată că în mod greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice întrucât terenul se prezumă că aparţine de unitatea administrativ teritorială Municipiul B. potrivit art. 7 alin. 1 şi art. 12 din Legea nr. 33/1994. Se arată că legislaţia în materie de expropriere face distincţie între dreptul de proprietate al Statului Român şi cel al entităţilor sale administrativ teritoriale. Dacă s-ar avea în vedere doar înscrierile de carte funciară ar rezulta că unităţile administrativ teritoriale nu ar avea imobile în proprietate. Terenul nu face parte din domeniul public sau privat al statului, ci se află în domeniul privat al municipiului B. şi ar fi trebuit să fie înscris în inventarul centralizat al bunurilor care alcătuiesc domeniul acestei entităţi.

Pe fondul cauzei apelanta arată că la data exproprierii se achitau despăgubiri, astfel că se prezumă că reclamanţii au beneficiat de aceste sume, motiv pentru care retrocedarea se putea solicita doar la preţul imobilului fără a depăşi despăgubirea actualizată. Folosirea terenul de către reclamanţi nu duce la desfiinţarea dreptului de proprietate a statului. Dreptul de retrocedare este un drept de creanţă împotriva expropriatorului şi se prescrie în termen de 3 ani de la momentul în care imobilele nu au mai fost utilizate pentru expropriere.

Plata cheltuielilor de judecată nu poate fi reţinută în sarcina pârâtelor întrucât nu există culpă procesuală, iar expertiza profită reclamanţilor.

În motivarea apelului pârâtul Municipiul B. prin primar a solicitat respingerea acţiunii întrucât caducitatea se poate dispune doar cu privire la întregul act nu şi în condiţiile în care actul şi-a produs parţial efectele. S-a reţinut greşit caracterul imprescriptibil al cererii de retrocedare, astfel cum rezultă şi din decizia nr. 53/2007 pronunţată de ÎCCJ în recursul în interesul legii. Termenul de un an prevăzut de art. 35 din Legea nr. 33/1994 se calculează de la data intrării în vigoare a legii, chiar dacă exproprierea a avut loc anterior şi numai dacă lucrările pentru realizarea exproprierii nu au fost începute. Retrocedarea este condiţionată de evaluarea bunului imobil şi stabilirea despăgubirilor.

Intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor ca nefondate faţă de faptul că suprafaţa de 599 mp nu a fost folosită scopului exproprierii. Prescripţia dreptului material la acţiune a fost invocată pentru prima dată în apel sub imperiul Noului Cod civil care prin art. 2512-2513 permite formularea acestei excepţii cel târziu la primul termen de judecată. Legea nr. 33/1994 nu se aplică în litigiu fiind vorba de o expropriere anterioară apariţiei legii, astfel că dreptul de retrocedare este imprescriptibil. Greşit se invocă necesitatea evaluării bunului şi a despăgubirilor, iar excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost soluţionată irevocabil prin decizia ÎCCJ generând autoritatea de lucru judecat. Calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice este dată de prevederile art. 223 alin. 1 Noul Cod civil, iar obligarea la plata cheltuielilor de judecată se impune ca efect al dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă.

Prin cererea de aderare la apelurile formulate, reclamanţii A. şi B. au solicitat modificarea în parte a hotărârii în sensul acordării tuturor cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariilor avocaţiale din ambele cicluri procesuale.

Prin întâmpinare, Municipiul B. a solicitat respingerea cererii de acordare a tuturor cheltuielilor de judecată întrucât partea nu a uzat de calea completării prevăzute de art. 2812 Cod procedură civilă.

Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel şi actele dosarului, în baza art. 294-297 Cod procedură civilă, se constată  următoarele:

Cu privire la excepţiile invocate în cauză, se constată că instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru Statul Român a Ministerului Finanţelor Publice şi a considerat acţiunea imprescriptibilă. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 378/5.02.2014 a ÎCCJ reţinându-se că este admisibilă recunoaşterea existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român susţinerile apelantei nu pot fi primite având în vedere petitele acţiunii care vizează caducitatea unui act de expropriere emis de Consiliul de stat al RSR, deci de un organ central de stat şi nu de un organ local, cât şi rectificarea de carte funciară cu privire la dreptul tabular de proprietate al Statului Român şi nu un drept al unităţii administrativ teritoriale al municipiului B.. Pentru cererea de constatare a caducităţii titlului de proprietate a Statului Român calitatea procesuală aparţine statului potrivit art. 223 noul Cod civil care arată că, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, Statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens. Din evidenţele de carte funciară rezultă că imobilul  a fost  preluat  de către Statul  Român prin decretul de expropriere nr. xx/12.02.1973, deci printr-un titlu  de preluare care nu a făcut până în prezent obiectul  unei  cereri de anulare sau  nevalabilitate, astfel că se justifică calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Prevederile art. 3 şi 4 din Legea nr. 213/1998 reglementează generic bunurile ce pot aparţine de domeniul public şi privat al statului şi unităţilor administrativ teritoriale, fără însă a soluţiona cazurile particulare ale imobilelor. Este adevărat că potrivit art. 36 din Legea nr. 18/1991 terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data legii, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, iar această transmitere a dreptului de proprietate operează în temeiul legii. De asemenea, potrivit art. 645 din fostul Cod civil în vigoare în 1991, proprietatea bunurilor se putea dobândi şi prin lege, iar înscrierea în cartea funciară nu era constitutivă de drepturi, fiind necesară doar pentru opozabilitate faţă de terţi, astfel cum rezultă din prevederile art. 21 din Legea nr. 7/1996, respectiv art. 26 din lege în forma în vigoare la acea dată. Astfel, potrivit art. 26 din legea cadastrului, drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii sau prin hotărâri judecătoreşti erau opozabile faţă de terţi şi fără înscrierea în cartea funciară, însă titularul drepturilor nu poate dispune de ele decât după ce acestea au fost înscrise în prealabil în cartea funciară. Faţă de aceste dispoziţii s-a justificat calitatea procesuală pasivă a Municipiului B., instanţa de fond reţinând calitatea de proprietar a acestei entităţi în acţiunea în rectificare de carte funciară.

Cu toate acestea, chiar dacă actualul titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor este Municipiul B., acest aspect are mai puţină relevanţă în acţiunea în caducitatea unui act al unui organ central de stat şi în acţiunea în rectificare de carte funciară şi de radiere a titlului Statului Român. Pentru petitele privind rectificarea de carte funciară interesează titularul tabular al dreptului de proprietate cât şi titularul actual al dreptului de proprietate, iar pentru acţiunea în caducitatea actului juridic prezintă relevanţă titularul sau succesorul în drept al emitentului actului juridic.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant al Ministerului de Finanţe pentru Statul Român a fost corect respinsă faţă de dispoziţiile exprese ale art. 223 alin. 1 Noul Cod civil care arată că Statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice. Reprezentarea Statului Român prin unităţile administrativ teritoriale nu este reglementată expres, în afara situaţiei de acordare a unui mandat convenţional, ceea ce nu e cazul în speţă.

Excepţia prescripţiei dreptului de a formula cererea de retrocedare invocată în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 a fost formulată în apel, fiind o excepţie admisibilă potrivit art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut imprescriptibilitatea dreptului de retrocedare, astfel că chestiunea prescripţiei nu reprezintă o cerere nouă în apel şi care să nu poată fi invocată de parte cum greşit apreciază reclamanţii.

Acţiunea priveşte constatarea caducităţii unui act juridic şi acţiunea în rectificare de carte funciară ce este subsidiară primei cereri. În temeiul art. 111 Cod procedură civilă invocat de reclamanţi, acţiunea în constatare este imprescriptibilă, astfel că sub acest aspect corect a reţinut prima instanţă caracterul imprescriptibil al acţiunii. Faţă de finalitatea acţiunii şi a petitului privind rectificarea de carte funciară, acţiunea formulată are caracterul unei acţiuni în realizare, astfel că faţă de decizia nr. VI/1999 a Curţii Supreme de Justiţie se reţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, fiind o cerere având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru că nu s-a realizat scopul exproprierii.

Chiar dacă petitul principal al acţiunii priveşte acţiunea în constatarea caducităţii decretului de expropriere, fără a se fi formulat în mod expres o cerere de retrocedare a terenului expropriat, faţă de finalitatea acţiunii, corect a apreciat instanţa de fond că temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 35 din Legea 33/1994, prevederile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile, faţă de decizia de casare nr. 378/5.02.2014 a ÎCCJ. Prima instanţă a mai reţinut corect că dreptul de retrocedare este un drept nou, distinct, ce îmbină elemente ale dreptului real prin faptul că recunoaşte un drept de preferinţă al expropriatului cât şi ale dreptului de creanţă, iar acest drept îşi are izvorul într-un fapt juridic stricto sensu, şi anume din faptul că expropriatorul nu utilizează imobilele expropriate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat şi nici nu a făcut, în termen de un an de la preluarea lor, o nouă declaraţie de utilitate publică.

Susţinerile apelanţilor cu privire la aplicarea termenului de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994 nu pot fi avute în vedere faţă de efectele deciziei de casare nr. 378/5.02.2014 a ÎCCJ cât şi ale deciziei nr. 53/2007 pronunţate de ÎCCJ prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cum prezenta cerere a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 26.11.2012, rezultă că nu este aplicabil termenul de un an invocat de apelanţii pârâţi şi prevăzut de art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în invocarea caducităţii parţiale a unui act juridic reprezintă o excepţie nouă invocată pentru prima oară în apel, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, care permit invocarea doar a excepţiilor de procedură nu şi a celor de fond. Chiar dacă s-ar considera admisibilă invocarea acestei excepţii, se constată că excepţia nu este întemeiată atâta timp cât s-a solicitat constatarea caducităţii parţiale a decretului de expropriere, neexistând nici un temei de drept prin care s-ar interzice caducitatea parţială a unui act juridic, iar prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 permit formularea unei cereri de retrocedare în raport cu modul de afectare a imobilului de lucrările realizate potrivit scopului pentru care a fost preluat de la expropriat, deci şi pentru situaţia în care acest scop a fost sau nu realizat parţial, întrucât textul nu face o atare distincţie.

Referitor la fondul litigiului şi la solicitarea de aplicare a prevederilor art. 36 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 în sensul condiţionării restituirii imobilului de evaluarea acestuia şi de stabilirea despăgubirilor, în opinie majoritară, instanţa apreciază că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare şi nici respingerea acţiunii. Într-adevăr dispoziţiile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 arată că retrocedarea poate fi admisă, iar preţul imobilului se va stabili ca şi în situaţia exproprierii, fără a putea însă depăşi despăgubirea actualizată. În speţă însă nu s-a formulat o cerere din partea pârâtelor pentru stabilirea despăgubirilor, astfel că instanţa nu poate acorda aceste despăgubiri, pârâtele având separat deschisă calea acestei acţiuni. Potrivit principiului disponibilităţii părţilor şi a limitelor de investire a instanţei, aceste despăgubiri nu puteau fi stabilite din oficiu şi nici rectificarea de carte funciară nu putea fi condiţionată de stabilirea despăgubirilor, întrucât s-ar fi ajuns la pronunţarea unui plus petit.

În privinţa cererii de aderare la apel formulată de reclamanţi, în temeiul art. 293 Cod procedură civilă, se constată că acesta vizează cheltuielile de judecată achitate atât în primul ciclu procesual cât şi în cel de-al doilea ciclu procesual. Cum apelurile pârâtelor au fost respinse pe fond, rezultă că cererea de aderare este admisibilă, astfel că potrivit art. 275 Cod procedură civilă, faţă de culpa procesuală a pârâtelor şi de omisiunea instanţei de acordare a tuturor cheltuielilor de judecată, urmează a admite cererea în sensul obligării pârâtelor să plătească reclamanţilor suma de 5.692,45 lei reprezentând taxe de timbru, onorariu avocaţial şi onorariu expert potrivit notei de şedinţă de la fila 35 dosar şi în raport de chitanţele aflate la dosar.

În temeiul art. 275 Cod procedură civilă, urmează a obliga apelantele pârâte să plătească reclamanţilor sume de 3.600 lei cheltuieli de judecată în prezentul apel constând în onorariu avocaţial achitat potrivit dovezilor de la filele 26-27 dosar.

Opinie separată (C.S.)

În dezacord cu ceilalţi membrii ai completului, apreciez că cele două apeluri formulate de către pârâţi se impunea a fi admise întrucât soluţia apelată este dată cu  încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează puterea obligatorie a dezlegărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii.

Acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect restituirea, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a unei părţi dintr-un imobil expropriat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acţiune ce a fost introdusă la data de 22 noiembrie 2012, adică după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. LIII (53) din  4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că prevederile art. 35 din această lege se interpretează în sensul că aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 329 alin. 3 din vechiul Cod de procedură civilă (aplicabil în speţă, faţă de data introducerii acţiunii), dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul unui recurs în interesul legii „este obligatorie pentru instanţe”.

Spere deosebire de opinia majoritară, apreciez că în cauză se impune această dezlegare dată problemei de drept deduse judecăţii de către instanţa supremă prin acest recurs în interesul legii, iar nu cea dată prin decizia nr. 378/05.02.2014 prin care ÎCCJ a menţinut soluţia pronunţată de Curtea de Apel Braşov prin decizia civilă nr. 62/Ap/03.07.2013 de anulare a hotărârii primei instanţe pronunţate din cadrul primului ciclu procesual prin care s-a stabilit că în prezenta cauză nu sunt aplicabile prevederile legii speciale nr. 10/2001.

În acest sens, trebuie menţionat că, prin decizia ÎCCJ nr. 378/05.02.2014, instanţa supremă nu a analizat incidenţa în cauză a deciziei nr. LIII (53) din  4 iunie 2007 pronunţată în cadrul recursului în interesul legii, astfel încât, cu privire la acest aspect, nu ne aflăm în prezenţa unei „probleme de drept dezlegate” care să se impună pentru judecătorii fondului în temeiul art. 315 din vechiul Cod de procedură civilă.

Ceea ce se impune instanţei de rejudecare în baza hotărârii ÎCCJ nr. 378/05.02.2014 este faptul că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile legii speciale nr. 10/2001, însă de niciunde din considerentele acestei hotărâri nu rezultă dezlegarea potrivit căreia ar fi aplicabile prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică ce au stat la baza pronunţării hotărârii atacate. O asemenea concluzie contrazice în mod flagrant dispoziţiile deciziei nr. LIII (53) din  4 iunie 2007  a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aplicabile pe deplin speţei deduse judecăţii.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile legii speciale nr. 10/2001 (faţă de puterea obligatorie a decizia ÎCCJ nr. 378/05.02.2014) şi nici prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 (faţă de puterea obligatorie a deciziei nr. LIII (53) din  4 iunie 2007), acţiunea reclamanţilor A. şi B. se impune a fi respinsă întrucât prin aceasta se tinde la apropierea dreptului de proprietate asupra unui imobil expropriat pentru cauză de utilitate publică fără plata vreunui preţ sau vreunei despăgubiri, fapt ce contravine atât dispoziţiilor imperative ale art. 11 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 cât şi ale art. 36 alin 2 din Legea nr. 33/1994. Argumentul potrivit căruia Statul român nu a învestit instanţa cu o astfel de cerere în pretenţii, pe care le poate solicita, însă, ulterior, printr-o acţiune separată, nu conferă legalitate hotărârii ce face obiectul prezentului apel.

Domenii speta