Acţiune în constatare clauze abuzive.

Având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor invocate.

În ceea ce privește excepția lipsei obiectului cererii de chemare în judecată, instanța o va respinge ca neîntemeiată pentru următoarele considerente.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat instanței constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractului de credit reglementate de clauzele art.8.1 privind caracterul variabil al dobânzii și art.9.1 lit.a privind obligația plății comisionului de acordare și pe cale de consecință obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza acestor dispoziții contractuale.

Conform art. 196 alin.1 C.proc.civ., unul dintre elementele esenţiale ale cererii de chemare în judecată este reprezentat de obiectul acesteia, respectiv pretenţia concretă dedusă judecăţii, sau, cu alte cuvinte, ceea ce reclamantul solicită prin cererea introductivă. 

Sancţiunea aplicabilă în cazul lipsei obiectului cererii de chemare în judecată este determinată în funcţie de momentul la care intervine lipsa acestui element esenţial al cererii. Astfel, în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost de la început lipsită de obiect, este incidentă sancţiunea anulării acesteia, conform prevederilor art. 196 C.proc.civ., iar în situaţia în care cererea formulată de reclamant a avut un obiect determinat la momentul introducerii sale, dar pe parcurs a rămas fără obiect, va fi respinsă pentru acest motiv. 

Faţă de obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, instanța reține că nu sunt întemeiate susținerile pârâtei privind lipsa obiectului acțiunii prin raportare la modificările legislative intervenite după semnarea contractului de credit.

În acest sens, instanța reține că prin capetele cererii de chemare în judecată se solicită analizarea conformității prevederilor contractuale începând cu data semnării convenției, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la acel moment, susținându-se totodată și producerea unor efecte juridice ale clauzelor contractului de credit anterior modificărilor legislative invocate de către pârât.

Față de considerentele de fapt și de drept analizate, reținând că cererea de chemare în judecată este justificată de interesul reclamantului de a supune instanței analiza caracterului abuziv al unor prevederi contractuale, prin raportare la dispozițiile Legii 193/2000 și înlăturarea efectelor unor astfel de clauze, urmărind totodată repararea presupuselor prejudicii produse, rezultă că acțiunea reclamantului are un obiect bine stabilit, interesul acestuia fiind actual și justificat de cauza acțiunii, respectiv înlăturarea efectelor presupuselor clauze abuzive invocate.

Pentru considerentele anterior menționate, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția lipsei obiectului cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excepţia prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită restituirea diferenței dobânzii presupus a fi percepută nelegal în baza contractului de credit, instanța reține că, prin cererea de chemare în judecată se solicită constatarea nulității absolute a unor prevederi contractuale în urma constatării caracterul abuziv și pe cale de consecință restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor cu privire la care se solicită constatarea nulității absolute.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța reține că termenul prescripției extinctive cu privire la dreptul de a solicita restituirea diferenței dobânzii presupus a fi percepută nelegal în baza contractului de credit, în cauză ar începe să curgă doar din momentul în care instanța ar constata caracterul abuziv si pe cale de consecinţă constatându-se nulitatea absolută, aceasta ar produce efecte retroactiv, respectiv clauza contractuală ar fi considerată ca nescrisă începând cu data semnării contractului de împrumut.

Astfel având în vedere faptul că, în cauză termenul de prescripție încă nici nu a început să curgă,  excepția prescripției va fi respinsă, ca neîntemeiată.

Pe  fondul cauzei, instanța reține următoarele:

La data de 28.11.2007 s-a încheiat contractul de credit nr.C2204/3000/6096/28.11.2007 între O.  SA în calitate de creditor şi  OA, în calitate de împrumutat, având ca obiect acordarea unui credit de nevoi personale în sumă de 25260 CHF.

La art. 8.1 din contract s-a menţionat că dobânda este variabilă în funcție de politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă luând în considerare dobânda de referință pentru fiecare valută, fără consimțământul împrumutatului, la data încheierii contractului dobânda curentă fiind de 5,7%.

În continuare, în cadrul art.8.2 s-a prevăzut că, în cazul majorării dobânzii aceasta se comunică împrumutatului printr-o scrisoare simplă, clientul renunțând la orice opoziție sau plângere ulterioară, iar în cazul în care în termen de cel mult 10 zile de la comunicare împrumutatul nu va rambursa întreg creditul se consideră că împrumutatul a acceptat noul procent de dobândă.

În Contractul de credit nu există nicio clauză în care să se menţioneze formula de calcul a marjei băncii şi modalitatea în care aceasta poate varia.

În drept, faţă de situaţia de fapt expusă, se impune, în primul rând, precizarea că, având în vedere încheierea contractului de credit anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum stabilesc art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 şi art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

Potrivit art. 1 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 din această Lege stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte Contractul de credit nr. C2204/3000/6096/28.11.2007, instanţa stabileşte că acesta reprezintă contract de adeziune, lipsind posibilitatea consumatorului de a negocia clauzele care reglementează desfăşurarea relaţiilor contractuale, acestea fiind preformulate de către bancă.

Susţinerile pârâtei referitoare la „caracterul negociat” al clauzelor sunt vădit neîntemeiate, întrucât aducerea la cunoştinţa clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului. De asemenea, posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii oferite de bancă nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu (credit cu dobândă fixă sau credit cu dobândă variabilă) există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări.

Cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamantul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată. În atare situaţie, instanța reţine că aceste contracte de credit sunt preformulate de bancă, standardizate, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

În acest sens, instanța va avea în vedere dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, potrivit cărora dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Astfel, observând convenția de credit intervenită între reclamant şi pârâta este evident ca aceasta cuprinde clauze prestabilite de către împrumutător, fără ca împrumutatul să aibă posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, de a le modifica sau înlătura, forma convenției fiindu-i impusă de către bancă.

Referitor la clauzele prevăzute la art. 8.1 din Contractul de credit nr. C2204/3000/6096/28.11.2007, invocate de reclamant ca fiind abuzive, instanţa reţine că acestea au caracter abuziv în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda.

În primul rand, instanţa reţine că pârâta, în mod unilateral şi fără o negociere cu reclamantul, şi-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii, în funcție de politica băncii şi fără a preciza care vor fi elementele componente ale dobânzii, printr-o clauză care instituie avantaje pentru aceasta şi care-i permite să majoreze dobânda în mod arbitrar, fapt ce determină o încălcare evidentă a intereselor economice ale reclamantului-împrumutat, acesta fiind nevoit să achite o sumă mai mare decât cea stabilită inițial, prin creșterea ratei împrumutului de rambursat.

Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa  judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Astfel, banca nu a inserat în contract care sunt elementele ce influenţează politica băncii pentru a da posibilitatea reclamantului de a face demersuri şi de a cerceta, înainte de semnarea convenţiei, modalitatea în care aceste elemente variază şi implicit de a face un studiu privind posibilitatea dobânzii de a varia şi marja acesteia de variaţie, în funcţie de acest element.

De asemenea, instanţa apreciază că şi teza conform cărei banca are dreptul, nu obligaţia, de a modifica dobânda luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului, reprezintă o clauză abuzivă. Astfel, prin inserarea acestei clauze se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, de vreme ce permite pârâtei să modifice după bunul plac dobânda în cazul în care indicele de referinţă înregistrează valori diferite. Acest element este singurul în funcţie de care rata dobânzii ar trebui să varieze, iar inserarea dreptului nu şi a obligaţiei băncii de a modifica rata dobânzii în funcţie de indicele de referinţă deschide posibilitatea societăţii bancare de a calcula dobânda raportat la indicele de referinţă nou, numai în cazul în care acesta creşte. Or, în vederea respectării echilibrului contractual este evident că rata dobânzii trebuie să varieze, atât crescător cât şi descrescător, în funcţie de elementul neutru, obiectiv, prevăzut în cuprinsul art. 8.1.

 Astfel, această prevedere prin ea însăşi creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor motiv pentru care instanţa apreciază că teza potrivit căreia banca are dreptul nu şi obligaţia de a modifica rata dobânzii curente în funcţie de indicele de referinţă, reprezintă o clauză abuzivă.

În plus, instanţa reține că nu sunt menţionate în mod expres elementele componente ale dobânzii, aşa încât, în eventualitatea unui litigiu, nu se poate aprecia dacă modificarea dobânzii a intervenit în mod întemeiat şi dacă Banca a stabilit în mod corect noul procent de dobândă aplicabil. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Având în vedere formularea deosebit de generală, instanţa consideră că art. 8.1 din Contractul de credit nr. C2204/3000/6096/28.11.2007 nu sunt clare, fără echivoc, ci permit pârâtei să modifice discreţionar rata dobânzii curente pentru motive necunoscute de reclamant, care scapă aprecierii acestuia şi eventualului control al instanţei, contrar principiului bunei-credinţe şi creând un vădit dezechilibru contractual, reprezentând astfel clauze abuzive în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În acest sens, instanţa apreciază că singurul element care poate fi variabil este determinat în contract, respectiv indicele de referinţă LIBOR, iar formula de dobândă prin raportare la care se va calcula dobânda aplicabilă contractului este cea stabilită la momentul încheierii sale, respectiv începând cu data de 26.11.2007 dobânda aplicabilă va fi calculată ca fiind: marja fixă a Băncii (stabilită prin scăderea valorii LIBOR de la data semnării contractului din valoare dobânzii stabilită la procentul de 5,7%) la care se va adăuga valoarea LIBOR actualizată la 3 luni.

Prin stabilirea acestei formule de dobândă, instanţa nu completează contractul de credit, modificând conţinutul clauzei privind variaţia ratei dobânzii, ci face aplicarea art. 969 Cod civil, impunând băncii să respecte modalitatea în care variază rata dobânzii, ce rezultă din chiar interpretarea art. 8.1 din Contractul de credit nr. C2204/1600/838/28.11.2007.

În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferența de dobândă nedatorată și plătită de către reclamant, instanța îl va admite având în vedere următoarele considerente.

În acest sens, instanța reține că, în ceea ce privește prevederile art.8.1 din convenția părților urmează a fi stabilit caracterul abuziv al acestora și reținând că singurul element care poate fi variabil este determinat indicele de referinţă LIBOR, se va stabili formula de dobândă aplicabilă începând cu data semnării contractului ca fiind: marja fixă a Băncii (stabilită prin scăderea valorii LIBOR de la data semnării contractului din valoare dobânzii stabilită la procentul de 5,7%) la care se va adăuga valoarea LIBOR actualizată la 3 luni.

Astfel, față de efectele retroactive ale constatării nulității absolute a prevederilor contractuale privind stabilirea dobânzii variabile, instanţa va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamant doar a sumelor reprezentând diferența dintre contravaloarea dobânzii calculată potrivit formulei marja fixă a Băncii (stabilită prin scăderea valorii LIBOR de la data semnării contractului din valoare dobânzii stabilită la procentul de 5,7%) la care se va adăuga valoarea LIBOR actualizată la 3 luni și suma efectiv achitată de către reclamant.

În acest sens, faţă de concluziile raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză coroborat cu ansamblul înscrisurilor depuse la dosar, instanța reține că, începând cu luna iunie 2008 pârâta a  perceput o dobândă mai mare decât cea care trebuia calculată în conformitate cu rigorile legislative raportate la prevederile contractuale care stabilesc o dobândă variabilă în funcție de indicele LIBOR.

Astfel, la data încheierii contractului, valoarea indicelui LIBOR CHF (indice în raport de care se stabileşte valoarea dobânzii pentru împrumuturile acordate în franci elveţieni, indice avut în vedere de astfel şi de pârâtă la majorarea dobânzii) era de 1,6%, iar ulterior valoarea acestuia a scăzut considerabil, așa rezultă din raportul de expertiza contabila (f.40), fără că pârâta să ajusteze valoarea dobânzii, încălcându-se în acest fel clauzele contractuale potrivit cărora dobânda urma a fi modificată în funcție de variația indicelui LIBOR.

Mai mult, deşi valoarea indicelui de referinţă LIBOR CHF a scăzut constant începând cu luna iunie 2008  ajungând la o valoare mai mică de un punct, pârâta a menţinut valoarea dobânzii la 6,99%.

Astfel, deşi în contractul de credit nu s-au prevăzut elementele componente ale dobânzii (marja fixă a băncii + indicele de referinţă), instanta  constată că la încheierea contractului părţile au  avut în vedere, în condiţiile în care dobânda a fost stabilită la 5,7%, iar indicele LIBOR CHF era de 1,6 %, o marjă a băncii fixa în valoare de 4,1%.

La stabilirea dobânzii datorate de împrumutat se au în vedere costurile băncii şi profitul obţinut de aceasta, precum şi, în cazul dobânzii variabile, indicii de referinţă în raport de care intervine variaţia dobânzii.

Faptul că în contractul de credit nu s-a prevăzut expres ca în dobânda de 5,7% este cuprinsă şi marja băncii nu poate conduce la concluzia că dobânda nu cuprinde şi acest element câtă vreme marja băncii este elementul determinant pentru bancă la încheierea contractului de credit ce stabileşte profitul băncii pentru punerea la dispoziţia împrumutatului a sumei de bani.

Prin  urmare, în raport de voinţa părţilor manifestată la încheierea contractelor de credit și dispoziţiile legale mai sus menţionate, marja băncii poate fi modificată doar cu acordul ambelor părţi.

Faţă de aceste considerente, instanța reține că potrivit concluziilor raportului de expertiză realizat în cauză, prin raportare la calculul ratei dobânzii în funcție de formula: marja fixă a Băncii (stabilită prin scăderea valorii LIBOR de la data semnării contractului din valoare dobânzii stabilită la procentul de 5,7%) la care se va adăuga valoarea LIBOR actualizată la 3 luni și suma efectiv achitată de către reclamant, s-a stabilit o diferență de dobândă în valoare de 3432,21 CHF.

Pe cale de consecință, instanța va obliga pârâta la plata către reclamant a echivalentului în lei, la cursul BNR din data plăţii, a sumei de 3432,21 CHF, reprezentând contravaloarea diferenţei dobânzii achitată nedatorat de către reclamant până la data de iunie 2016.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare credit prevăzut art.9.1 lit.a din Contractul de credit nr. C2204/1600/838/28.11.2007, instanţa reţine că acesta este întemeiat, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel, referitor la caracterul nenegociat al clauzei cuprinse la art. 9.1 lit.a din contract, instanţa învederează că, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta se regăseşte cu privire la toate comisioanele percepute de unitatea bancară, fiind vădit neîntemeiată susţinerea pârâtei în sensul că această clauză are caracter negociat. Aducerea la cunoştinţa clientului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare al consumatorului, iar faptul că împrumutatul nu a avut posibilitatea de a negocia eliminarea comisioanelor la încheierea contractului de credit este în afara oricărui dubiu, având în vedere că obligaţia de plată a comisionului de acordare este prevăzută la art. 9.1 lit.a din contract.

Instanţa apreciază, însă, că perceperea de către bancă a comisionului de acordare a creditului, în valoare de 505,20 CHF, suma fiind practic stabilită prin aplicarea unui procent la valoarea totală a creditului acordat, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, plata sumei de 505,20 CHF, nefiind justificată de serviciile pe care le-a presupus deschiderea contului de credit, virarea în acest cont a sumei împrumutate şi emiterea graficului de rambursare.

Totodată, instanţa constată că valoarea comisionului de acordare este mare în raport de valoare creditului, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi neputând fi justificat de către pârâtă, în condiţiile în care elementele enumerate în întâmpinare care determină în opinia sa perceperea acestuia nu sunt în măsură să conducă la achitarea acestuia într-un asemenea cuantum.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului, mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit.

Susţinerile pârâtei cu privire la manifestarea unui acord de voinţă din partea consumatorului şi care obligă partea inclusiv în privinţa acestui comision nu pot fi primite. Aceasta deoarece consimţământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent, întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive cocontractantului aflat într-o poziţie defavorabilă.

Prin urmare, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de acordare, prevăzute la art. 9.1 lit.a din Contractul de credit nr. C2204/3000/6096/28.11.2007 şi, pe cale de consecinţă, va obliga pârâta să restituie reclamantului echivalentul în lei la cursul BNR din data plății a sumei de 505,20 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare.

În continuare, analizând caracterul abuziv al al clauzelor din contractul credit care stabilesc  riscul valutar în sarcina exclusivă a împrumutatului, instanța reține că în baza 12.2 rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului prin debitarea contului curent, iar în situația în care imprumutatul alege să depună sumele datorate în altă monedă banca are dreptul de a efectua conversia folosind cursurile practicate de bancă.

Cu privire la aceste clauze, instanța va analiza aplicabilitatea dispoziţiilor Legii 193/2000, conform cărora o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte 3 condiţii: nu a fost negociată direct cu consumatorul, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, este contrară bunei credinţe (art.1 şi 4 din lege).

Instanța constată că, în cauză, contractul de credit încheiat de părţi nu este negociat, ci are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul dispoziţiilor art.4 alin.3 din Legea 193/2000, reprezentând manifestarea de voinţă univocă a pârâtei, clauzele contractuale fiind impuse, în aceeaşi formă tuturor clienţilor, care nu au posibilitatea reală de a-şi impune propria voinţă cu privire la structura contractului şi la conţinutul clauzelor acestuia.

Cu privire la clauzele art.12.2 instanța reţine că, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele economice din acel moment creditul în CHF era un produs nou pe piaţă, iar informaţiile corespunzătoare cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscurile generate de variaţiile cursului de schimb valutar lipseau.

În acest context, reclamantul şi-a asumat obligaţia de a returna creditul la termenele şi condițiile din contract pornind de la premisa că valoarea cursului de schimb valutar CHF-leu este foarte convenabilă, iar potrivit susținerilor băncii CHF era cea mai sigură monedă.

Ulterior, francul elveţian a avut o evoluţie crescândă, valoarea acestuia dublându-se rapid, raportat la valoarea monedei naţionale, cu consecinţe directe asupra obligaţiilor reclamanților de restituire a ratelor, ceea ce a produs un dezechilibru major cu privire la prestaţiile reciproce ale părţilor, în detrimentul clientului, cu efectul obţinerii unor foloase se către bancă, fără o contraprestaţie din  partea acesteia. Reclamantul este deci, obligat la prestaţii vădit disproporţionate în raport cu cele avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Instanța, în acord cu jurisprudența în materie constată că pârâta nu a respectat obligaţia de informare a clientului. Astfel, riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu clientului, acesta neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condiţiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore.

Obligaţia de informare este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligaţie este instituită şi de Directiva 2008/48/CE. Pârâta avea obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate. De asemenea, banca avea obligaţia de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină, să furnizeze informaţii legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În continuare, instanța reține că între drepturile şi obligaţiile părţilor cocontractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, reclamantul fiind singurul obligat să suporte riscul valutar, cu explicaţia concretă că deprecierea leului faţă de CHF a fost una extrem de ridicată.

Pârâta, cu rea-credinţă a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că împrumutul în CHF era net favorabil altor produse de creditare, fără a prezenta riscurile acestui produs.

Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale. Banca a stipulat în convenţia incheiată cu reclamantul obligaţia acestuia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie şi limitare a întinderii acestei obligaţii. Aşadar, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate de părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Întrucât nu doar împrumutul, dar şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plăţii, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

În continuare, instanța reține că, în cauza C-26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE, CJUE a statuat că art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că termenii „obiectul principal al contractului nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în moneda străină între un vânzător sau un furnizor sau consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul căreia, pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată că ceea ce revine în sarcina  instanţei de trimitere să verifice, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual, că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care îl caracterizează. O astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de  a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca incluzând o remuneraţie  al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru stabili dacă este abuzivă în temeiul art.4 alin.2 din Directiva 93/13. Art.4 alin.1 din Directiva 93/13 presupune ca şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte.

CJUE precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al preţului sau remuneraţiei faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora şi nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine utilizate pentru calcularea ratelor şi cursul de schimb la cumpărarea valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate.

Curtea stabileşte că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor rezultate din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului) nu poate fi considerată ca fiind o „remuneraţie” pentru serviciile băncii împrumutătoare.

Decizia CJUE precizează că este necesar ca şi consumatorul să poată aprecia consecinţele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului. Contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele negative economice care rezultă din faptul încheierii contractului.

În cauză, clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamantul, având în vedere caracterul  prestabilit şi impus consumatorului contractului de credit, acesta exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără să aibă posibilitatea de a influenţa natura lor. Singura posibilitate a consumatorului era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul.

Ca şi consecinţă a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, sancţiunea nerespectării obligaţiilor impuse de legiuitor constă în nulitatea lor.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumator se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiei încheiate  la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe perioadă de valabilitate a contractului.

Se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 966-970 Cod civil adoptat în anul 1864 reiese că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, având obligația de a distribui între părţi pierderile şi beneficiile rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, această soluţie fiind  justă şi echitabilă.

Deoarece condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului s-au schimbat, iar efectele actului juridic au ajuns  să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, este necesară revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii.

Pentru înlocuirea clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului încheiat prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a  francului elveţian de la data încheierii contractului, având în vedere că obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractelor, când valoarea CHF era la un  minim istoric şi, ca urmare a schimbării acestor condiţii este nevoie ca şi contractele să fie adaptate la noile împrejurări economice.

 Pe cale de consecință, față de ansamblul considerentelor de fapt și de drept reținute, instanța va admite cererea de chemare în judecată urmând a constata nulitatea absoluta a prevederilor art. 8.1, 9.1 lit. și art.12.2 din contractul de credit nr.C2204/1600/838/28.11.2007, avand in vedere caracterul abuziv al acestora și va dispune înlăturarea acestor clauze, urmând ca începând cu data semnării contractului rata dobânzii să varieze în funcţie de valoarea LIBOR actualizată la 3 luni, astfel valoarea ratei dobânzii se va stabili în funcţie de formula: marja fixă a Băncii (stabilită prin scăderea valorii LIBOR de la data semnării contractului din valoare dobânzii stabilită la procentul de 5,7%) la care se va adăuga valoarea LIBOR actualizată la 3 luni.

În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere prevederile art.453 raportate la art.452 CPC, instanța va admite cererea privind plata cheltuielilor de judecată și va dispune obligarea pârâtului la plata sumei de 800 lei reprezentând onorariul expertului.

Domenii speta

Spete similare