INSTANŢA
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 05.05.2015 sub nr…., reclamanţii B.A. şi B.L.A., prin reprezentant convenţional F.I.S., în contradictoriu cu parata R.B. S.A., a formulat cerere de chemare în judecata prin care a solicitat instanţei:
1.să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în art.4 pct.4.1, 4.5 şi 4.6 din contractul de credit nr.RFI49945242826 din data de 29.05.2008,
2.să se stabilizeze cursul de schimb CHF-RON la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului;
3.denominarea în moneda naţionala a plăţilor.
4.Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, în esenţă, în cursul anului 2008 s-a încheiat contractul de credit nr. RFI49945242826, între parata si reclamanţi, în calitate de împrumutati, pentru suma de 41.902 CHF, pe o perioada de 366 luni, instituindu-se în favoarea bancii pentru garantarea acestui împrumut ipotecă de rangul I asupra imobilului descris în contractul de credit.
În ceea ce priveşte stabilizarea cursului valutar, reclamanţii au arătat următoarele:
OUG 174/2008 retroactiveaza, in cazul ei operand o excepţie a neretroactivitatii legii.
Retroactivitatea este situatia de excepţie prin care se admite ca anumite legi sa se aplice totuşi si asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea lor in vigoare.
Una din situatiile in care legea poate retroactive, situatie in care se afla reclamanţii, este aceea privind legile interpretative.
O.U.G. nr.174/2008 este o lege interpretativa, legiuitorul realizand o interpetare a unui act normativ emis anterior, anume a O.G. nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu scopul de a clarifica.
Dupa cum se vede, la art. II, OUG nr.174/2008 completeaza si modifica OG nr.21/1992, sens in care, la art. 9 indice 3 din OG nr.21/1992, se prevede imperativ, la litera 1, pct 1 si 2: „(...) pe parcursul derulării contractului: 1. se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror a altor costuri menţionate în contract; 2. se interzice introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri care nu au fost menţionate în contract”.
Astfel, părţile trebuie să poată, şi legea le conferă acest cadru, să-şi asume obligaţiile în mod liber. Astfel, una dintre părţi nu poate să-şi impună în mod unilateral condiţiile contractuale profitând de situaţia de nevoie în care se află cealaltă parte (acordarea unui credit).
Este de notorietate faptul că, în prezent instituţiile bancare au o mare putere de a-şi impune propriile reguli şi condiţii în faţa clienţilor săi constrângându-i într-un mod indirect (prin neacordarea creditelor sau a altor produse pe care le comercializează) să accepte condiţiile impuse de acestea. Astfel că împrumutaţii, nu de puţine ori, constrânşi de situaţiile obiective de necesitate a unor importante resurse financiare, sunt nevoiti a încheia contracte de creditare în condiţii neavantajoase.
Astfel, instituţiile de creditare se dovedesc a fi deosebit de rigide în discuţiile de „negociere”, respectiva operaţiune ajungând a fi golită de orice conţinut şi a se rezuma la doar la o achiesare la contract din partea clientului. În acest sens contractul de credit fiind unul de adeziune.
C.J.U.E. a stabilit la data de 30.04.2014, prin cauza C-26/13, că diferenţa de curs valutar de la momentul acordarii creditului si de la momentul plaţii ratelor, nu este o parte a preţului contractului, că nu este o remuneraţie a creditorului.
Curtea a statuat că banca nu trebuie sa fie un speculator - cel puţin nu în relaţiile cu consumatorii.
De altfel, argumentul apărătorilor băncii a fost de-a dreptul periculos pentru bancă, intrucat i-a lăsat să înţeleaga că, în relaţiile cu consumatorii, banca speculează pe cursul valutar ceea ce este, în mod evident, interzis în contractele de credit de retail. Banca dă un credit şi pentru acest lucru primeşte o dobândă, care, în funcţie de faptul că a fost sau nu negociată, poate fi considerată ca făcând parte din obiectul principal al contractului. Dar speculaţia pe diferenţa de curs valutar nu este o remuneraţie, aşa după cum a decis CJUE în cauza Kasler şi, în consecinţă, ea poate analizată de instanţa naţionala. Preţul creditului este dobanda. Tot ceea ce e in plus perceput, oneros vorbind, este o specula a paratei.
In cazul creditelor in franci elveţieni, diferenţa dintre cursul de schimb de la data semnării contractului si cel de la data plaţii ratelor, este de peste 100%. Întrucât diferenţa e atat de mare, contractul nu a fost negociat, iar parata a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, apare ca fiind evident ca avem in discuţie o clauza ce provoaca un dezechilbru semnificativ, fiind pe cale de consecinţa abuziva. Un contract echitabil trebuie sa explice in mod transparent funcţionarea concreta a mecanismului de schimb al CHF, pentru ca un consumator, cat de cat diligent, sa poata evalua, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecinţele economice care rezulta din faptul semnării contractului.
Astfel, un contract echitabil e acela care e inteligibil nu doar din punct de vedere gramatical, ci si economic, pentru ca cel ce cumpără un produs sa inteleaga căror riscuri se supune. Aceste cerinţe ale unui contract echitabil nu au fost respectate de către parata, motiv pentru care reclamanţii apreciaza ca intemeiata prezenta solicitare.
Diferenţa din curs valutar este uriaşă, însemnând aproximativ jumătate din rată.
De la data acordarii creditului, valoarea CHF a fost in continua creştere, azi fiind mai mult decât dubla, iar asupra acestui risc profesionistul avea obligaţia sa îi informeze in termeni clari, pentru ca reclamanţii, profani in ale economicului, sa poata decide in cunostinta de cauza.
In fapt, intre reclamanţi, in calitate de imprumutati si banca parata, (numita in ce urmeaza Banca), in calitate de imprumutator, s-au incheiat Contractele de credit, împrumuturile fiind acordate in franci elveţieni (CHF).
In cadrul discuţiilor prealabile purtate cu ofiţerii de credit din cadrul băncilor parate, reclamanţilor, pe de o parte li s-a recomandat “călduros” contractarea unui imprumut in CHF, iar pe de alta parte practic li s-a impus aceasta moneda, spunandu-i-se ca “nu ne încadram” condiţiilor de creditare in moneda naţionala sau EURO. Interesant este ca, practic, “ne-am încadrat” in cele din urma a primi suma solicitata iniţial, dar intr-o alta moneda, respectiv CHF.
In ceea ce priveşte argumentele date de către banci pentru contractarea unui imprumut in CHF, reclamanţii au aratat ca printre altele, acestea au fost urmatoarele: CHF-ul nu a avut fluctuatii, fiind „cea mai sigura moneda”, Elveţia este o tara stabila din punct de vedere economic si politic, creditul in moneda CHF este cel mai convenabil si mai sigur, neexistand niciun risc ca moneda sa isi schimbe cursul pe viitor.
Li s-au prezentat chiar si inscrisuri care prezentau stabilitatea CHF-ului, faptul ca nu a avut fluctuatii in ultimii 10 de ani. Mai mult, s-au făcut comparaţii cu moneda EURO, care a inregistrat creşteri si scăderi, fiind dintotdeaua considerata „o moneda care prezintă factor de risc, spre deosebire de CHF”.
Având in vedere indicaţiile primite si amplu argumentate de la momentul incheierii contractului de credit in cauza, raportat la circumstanţele economice de la acel moment precum si la capacitatea reclamanţiilor de intelegere a clauzelor contractuale si a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectării contratului.
Astfel, reclamanţii s-au obligat sa returneze creditul contractat la termenele si in cuantumul stipulat in contract, avand in vedere cursul valutar al CHF de la acea data.
Un aspect important de menţionat este ca reclamanţi nu “am ridicat” de la banca suma împrumutata in moneda CHF, ci suma a fost ridicata in lei sau euro, calculate dupa un curs valutar al băncii, unde si de aceasta data s-au inregistrat pierderi, suportate tot de către reclamanţi.
Pe parcursul derulării contractului, costul francului elveţian s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacitatii reclamanţilor de a îşi indeplini obligaţiile contractatuale. Creşterea accelerata a valorii CHF fata de moneda naţionala cu implicaţii negative directe asupra costurilor imprumutului ce se rasfrang asupra ratelor precum si a comisioanelor de schimb valutar, din leu in euro si din euro in CHF au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute in vedere la data contractării creditului si, in consecinţa, incumba in sarcina reclamanţilor obligaţii vădit disproporţionate fata de cele in considerarea carora s-au exprimat voinţa de a contracta imprumutul.
Avand in vedere poziţiile de inegalitate de pe care actioneaza părţile si in vederea asigurarii unei angajari in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituita in sarcina operatorului economic - banca, care are o poziţie dominanta in raport cu consumatorul, obligaţia informării in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privie la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) si implicit cu privire la implicaţiile indatorarii si la riscurile reprezentate de volatilitatatea cursului valutar astfel cum reiese din OG 50/2010. De asemenea, conform art. 57 „In cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi sa ofere consumatorilor informaţii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligaţiilor ce le revin”. Aceste obligaţii legale instituite in sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul fmanciar- bancar sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/ produse in lipsa unei informări reale cu privire la acestea, si, pe cale de consecinţa, evitarea unor astfel de situatii.
Cu privire la caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, in continuarea celor expuse anterior, reclamanţii au învederat si urmatoarele:
Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, intrucat, raportat la momentul incheierii contractului si la circumstanţele acestuia, precum si la caracterul sau prestabilit si impus consumatorului fara a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determina un dezechilibru major intre drepturile si obligaţiilor asumate de către parti, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale. Caracterul abuziv al acestei clauze rezida in faptul ca obliga consumatorul sa se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunoştinţa la data semnării contractului.
Or, avand in vedere obligaţia de transparenta contractuala instituita in sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare si protectie inerente dreptului consumatorului in scopul garantarii dreptului consumatorului de a intelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il incheie, fiecare beneficiar al unui credit in valuta trebuie sa cunoasca riscurile pe care si le asuma la contractarea unui asemenea produs. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activeaza in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda instabila iar la momentul incheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii fata de moneda naţionala fiind inevitabila, constituie o incalcare a obligaţiei de consiliere, sever sanctionata in dreptul european si naţional intrucat este de natura sa angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a intinderii drepturilor si obligaţiilor asumate.
Raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conţinând clauze prestabilite de către Banca care se impun clientului fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestora, fapt ce determina inegalitatea poziţiilor juridice ale partilor contractante in sensul afirmarii intereselor băncii, in calitate de profesionist, in detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slaba in contract.
Astfel, prin prisma acestei reglementari, clauza de risc valutar constituie o clauza abuziva intrucat reclamanţii, in calitate de consumatori, nu am avut posibilitatea reala de a negocia continutul acestei clauze, fiind constransi, prin natura redactarii contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. In aprecierea echibrului/dezechilibrului contractual trebuie sa se aiba in vedere criteriul echivalentei prestaţiilor fapt ce presupune existenta unei proportionalitati intre drepturile si obligaţiile asumate de către parti, or, clauza de risc valutar ce cade in sarcina exclusiva a consumatorului denatureaza raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situatiei consumatorului si conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproportional. De asemenea, in considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie avuta in vedere si aptitudinea acesteiea de a indeparta continutul contractului in favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializandu-se in obţinerea de către banca a unui castig injust in detrimentul consumatorului, contrar principiului echitatii si bunei-credinte, principii ce trebuie sa guverneze relaţiile contractuale.
In ceea ce privesre stabilizarea (ingheiarea) cursului de schimb CHF- leu la cursul existent la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului:
Având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesiva a executării obligaţiei de către reclamanţi, aceştia considera ca se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin inghetare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractelor astfel incat sa se asigure o proportionalitate a prestaţiilor asumate de parti care sa corespunda manifestării de voinţa in sensul angajarii in acest raport juridic.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul ca intinderea drepturilor si obligaţiilor pârtilor la momentul incheierii contractului este determinata sau determinabila astfel incat părţile se angajeaza din punt de vedere juridic tocmai in considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre parti la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte parti a unei sanse de castig. Plecând de la aceasta caracteristica inerenta contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrara dispoziţiilor legale intrucat, in lipsa unui acord expres al partilor prin care sa-si asume posibilitatea unui castig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinţa strămutării asupra reclamanţilor a riscului generat de creşterea valorii CHF.
Este vorba despre un eveniment imprevizibil, viitor si incert, care excede in mod clar capacitatii de intelegere a consumatorului, intrucat acesta nu are cunostinte de specialitate in domeniul financiar bancar care sa-i permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb si, in consecinţa, asumarea in cunostinta de cauza a riscului valutar. Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie sa conţină clauze clare, corecte, care sa nu determine interpretări echivoce ale acestora si pentru intelegerea carora sa nu fie necesare cunostinte de specialitate.
Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul in sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activitatii de creditare. Astfel, aceasta prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator iar o masura in acest sens o constituie inghetarea cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului, masura ce corespunde cerinţelor echitatii si bunei-credinte.
Trebuie sa avem in vedere faptul ca au fost induşi in eroare de către parate, care le-a prezentat o alta situatie decât cea reala, in virtutea careia a contractat.
Având in vedere prevederile art. 969 C.Civ conform carora părţile trebuie sa acţioneze cu buna-credinta atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe tot timpul executării sale, neputand inlatura sau limita aceasta obligaţie, distributia intre parti a pierderilor si beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valori CHF fata de moneda naţionala, apara ca o soluţie justa si echitabila ce materializeaza aplicarea acestui principiu.
Întrucât s-au schimbat imprejurarile avute in vedere de parti la momentul incheierii contractului si, pe cale de consecinţa, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele pe care părţile au inteles sa le stabileasca, considera ca se impune revizuirea efectelor contractului in temeiul teoriei impreviziunii care odata cu intrarea in vigoare Noului Cod Civil beneficiaza de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativa a soluţiilor conturate in practica si in doctrina. Luând in considerare ca noua reglementare consacra ca soluţie legislativa una dintre soluţiile date in jurisprudenta, in considerarea imperativului social si juridic de a avea o practica judiciara previzibila, se poate da soluţia statuata in Noul Cod Civil fara a se putea reproşa ca s-ar atribui efect retroactiv legii noi. In sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justiţie in Decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ intr-un contract cu executare succesiva (Buletinul Jurisprudentci 1996, pg. 230).
In susţinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar si denominarea plaţii, a invederat faptul ca părţile s-au obligat in condiţiile economice existente la data incheierii contractului cand CHF avea o valoare moderata fata de moneda naţionala asa incat, ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile imprejurari economice. De asemenea, intrucat schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibila, reclamanţii neavand cunostinte de specialitate in domeniul ilnanciar-bancar care sa-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului fata de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al pârtilor intrucat hiper-valorizarea CHF detumeaza contractul de la scopul in vederea caruia a fost incheiat si executarea acestuia in contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a partilor.
In ceea ce priveşte solicitarea de denominare in moneda naţionala a plaţilor conform regulamentului valutar care prevede obligativitatea, efectuării plaţilor, intre rezidenţi ce fac obiectul comerţului cu bunuri si servicii in moneda naţionala: Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar “Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2”. Achitarea ratelor lunare in temeiul unui contract de credit nu este prevăzută in anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel incat se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract sa se faca in moneda naţionala. De asemenea, efectuarea plaţilor in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare in sarcina consumatorului constând in comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in CHF cu consecinţa impovararii consumatorului, determinând o onerozitate excesiva fata de obligaţia asumata, fapt contrar principiului echitatii si bunei credinţe care trebuie sa guverneze executarea contractului. Având in vedere acest aspect, denominarea in moneda naţionala a plaţilor constituie o aplicare in fapt a prevederilor legale precum si a principiului echitatii.
Astfel, ii revine judecătorului sa intervină pentru a ocroti interesele cocontractantului afectat de evoluţia pieţei. Ca rezultat al acestei interventii, instanta va putea dispune fie adaptarea contractului (astfel incat beneficiile sa fie echitabil repartizate intre parti), fie încetarea acestuia.
Interventia instantei este limitata exclusiv la acele ipoteze in care situatia respectivului debitor este grav afectata datorita unor circumstanţe excepţionale, ce nu au putut fi prefigurate la data incheierii contractului, si pe care respectivul debitor nu si le-a asumat.
Astfel, revine in sarcina judecătorului naţional misiunea deloc uşoara de a remodela un contract, evitând insa situatia in care acesta ajunge sa producă alte efecte decât cele avute in vedere iniţial de parti.
Anumite contracte, contractele cu executare succesivă şi contractele afectate de un termen suspensiv de executare sunt expuse, pe durata fiinţei lor, unor împrejurări aleatorii ale căror origini se află în conjunctura economică şi, fluctuaţiile monetare. Atunci când se încheie un contract, mai ales în perioadele de stabilitate monetară relativă, părţile contractante se obligă având în vedere circumstanţele sau realităţile economice ale momentului. Dar, în cazul în care, după încheierea contractului, pe durata executării sale, intervin evenimente neprevăzute ce genereaza dezechilibru între valoarea prestaţiilor părţilor pot să apară grave dezechilibre, susceptibile a fi cauză de ruină economică pentru o parte şi de îmbogăţire pentru cealaltă.
Pornind de la cele arătate, în doctrina juridică acest fenomen a fost desemnat prin termenul de impreviziune. Aşadar, impreviziunea constă în paguba pe care o suferă una dintre părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului.
Referitor la caracterele impreviziunii, reclamanţii au arătat următoarele:
Pentru înţelegerea corectă a noţiunii de impreviziune, sunt de reţinut următoarele precizări: a) impreviziunea se pune numai în sfera obligaţiilor izvorâte din contracte cu titlu oneros; b) impreviziunea este o problemă de ordin economic şi financiar c) paguba pe care suferă sau este pe cale de a o încerca o parte contractantă, rezultată din dezechilibrul prestaţiilor, intervine întotdeauna după momentul încheierii contractului
Cu alte cuvinte, suntem în prezenţa unei leziuni aposteriori. Totuşi impreviziunea se deosebeşte de leziunea-viciu de consimţământ. Leziunea-viciu de consimţământ constă în paguba suferită de una dintre părţile contractului sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ, datorită dezechilibrului de valoare dintre prestaţiile părţilor, dezechilibru existent în momentul încheierii contractului. Astfel, de pildă, preţul stabilit în contract este mult inferior sau superior valorii bunului vândut.
Întrebarea care se pune este aceea dacă în caz de impreviziune este posibilă refacerea echilibrului prestaţiilor la care părţile s-au obligat la încheierea contractului, adică adaptarea clauzelor contractului la noua situaţie economică şi monetară din societate.
În legatura cu clauzele privind impreviziunea, reclamanţiii au arătat că fără îndoială că părţile contractante, prin acordul lor de voinţă, pot să intervină şi să reechilibreze contractul prin încheierea unei convenţii de adaptare a acestuia la noile condiţii. Şi mai mult, ele pot anticipa impreviziune, ca măsură de prevedere, prin clauzele stipulate în cuprinsul contractului sau prin convenţii distincte.
Clauzele de indexare sunt valabile deoarece ele constituie o concretizare a principiului libertăţii contractuale, fară a depăşi limitele acestuia. Prin indexare se înţelege corelarea unei valori economice cu o altă valoare economică, în vederea menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale. Indicii economici de indexare care se stabilesc în asemenea clauze sunt: cursul la zi a unei monede străine, preţul la zi a unor bunuri sau servicii de primă necesitate (pâine, carne, transport pe calea ferată), preţul metalelor preţioase etc. - toate, presupus de părţi mai stabile. In cazul stipulării clauzelor de indexare, acestea operează imediat, restabilindu-se automat echilibrul prestaţiilor pecuniare.
Pe lângă aceste clauze, părţile contractante au la dispoziţie şi un alt mijloc juridic preventiv, pentru a se apăra împotriva consecinţelor impreviziunii. Este vorba de clauzele de revizuire a contractului sau de hardship. Clauza de revizuire este obligaţia pe care şi-o asumă expres părţile că vor revedea şi reajusta prestaţiile lor, la anumite perioade de timp stabilite, pentru a le reechilibra, ţinând cont de schimbările constatate în circumstanţele economice.
Clauzele de revizuire se deosebesc de clauzele de indexare, întrucat clauzele de indexare operează automat. Dimpotrivă, clauzele de revizuire au ca efect doar obligaţia părţilor de a reexamina contractul, la anumite intervale de timp, şi a proceda, prin acordul lor de voinţă, la readaptarea lui, atunci când este necesar. Toate aceste clauze, mai ales cele de indexare, trebuie să fie în conformitate cu ordinea publică monetară şi economică.
În toate cazurile în care revizuirea prestaţiilor părţilor este rezultatul unei clauze contractuale care prevede atât evenimentul imprevizibil care generează efecte, cât şi maniera în care se va realiza efectiv reechilibrarea contractului, chestiunea impreviziunii este pe deplin soluţionată în virtutea acestei clauze. De aceea, într-o atare ipoteză, nici măcar nu se găsesc într-o ipoteză de impreviziune, din moment ce părţile au prevăzut evenimentul care poate genera dezechilibrul prestaţiilor şi au indicat şi remediile acestuia, în realitate, într-o asemenea situaţie partile sunt chiar în cazul aplicării directe şi concrete a principiului forţei obligatorii a contractului care se manifestă prin chiar acea clauză.
În legatura cu problema revizuirii contractului şi reechilibrării prestaţiilor de către judecător, reclamanţii au arătat următoarele:
Adevărata problemă la care trebuie să răspundem când vorbim de impreviziune este dată de întrebarea: poate judecătorul, în lipsa unei clauze de impreviziune, în cazuri excepţionale, să intervină în contract în vederea reechilibrării prestaţiilor afectate de cauze imprevizibile survenite ulterior momentului încheierii contractului? Aplicarea strictă a principiului forţei obligatorii a contractului, ar reclama un răspuns negativ. Insa C.J.U.E. a statuat un răspuns afirmativ, ca si legiuitorul naţional de altfel, o data cu intrarea in vigoare a Noului Cod de procedura Civila. De aceea, art. 1271 alin. (1) C. civ. prevede că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”, consacrând astfel nominalismul monetar care nu este altceva decât o expresie a principiului forţei obligatorii a contractului. Totuşi, situaţia se prezintă complet diferit în cazul în care evenimentul care generează dezechilibrul dintre prestaţiile părţilor are anumite caractere, iar dezechilibrul însuşi o anumită întindere. Optând pentru versiunea admiterii a impreviziunii, asemeni majorităţii sistemelor moderne de drept, legiuitorul român a reglementat impreviziunea ca pe o cauză de revizuire a prestaţiilor părţilor, în art. 1271 alin. (2) şi (3) C. civ.
Această realitate legislativă a fost precedată de mai multe discuţii în literatura de specialitate şi de o jurisprudenţă naţională fata de veciul Cod Civil aplicabil in cauza. In susţinerea adoptării tezelor impreviziunii, au fost invocate următoarele argumente: a) argumentul principal ar rezulta din interpretarea voinţei prezumate sau probabile a părţilor contractante. Se presupune că ele s-au obligat sub condiţia subînţeleasă că situaţia economică existentă în momentul încheierii contractului se va menţine aceeaşi pe toată durata executării lui. Aşadar, în contract, trebuie a fi presupusă clauza tacită rebus sic stantibus. Dacă această situaţie s-a schimbat radical şi, prin urmare, executarea devine prea oneroasă, adică lezionară, pentru una dintre părţile contractante, revizuirea contractului de către instanţa de judecată se impune ratio legis în vederea restabilirii echilibrului prestaţiilor. In concluzie, se poate spune că revizuirea judiciară a contractelor „corespunde voinţei prezumate a părţilor contractante; b) în vechea reglementare, se prevedea expres (fostul art. 970 din vechiul Cod civil) că toate contractele trebuie executate cu bună-credinţă şi în conformitate cu echitatea. Or, a plăti un preţ cu mult mai mare sau mai mic decât valoarea reală a bunului din momentul executării prestaţiilor este contrar bunei-credinţe şi echităţii; c) partea contractantă care solicită executarea unei prestaţii care duce la ruina economică a celeilalte părţi ar putea fi considerată că săvârşeşte un abuz de drept; d) obligarea debitorului la executarea unei prestaţii care a devenit exagerat de oneroasă ar avea ca efect îmbogăţirea fară cauză justă a creditorului; prin urmare, revizuirea contractului, prin reechilibrarea prestaţiilor, se justifică pe principiul îmbogăţirii acestuia fara justă cauză; doctrina juridică şi practica judiciară din ţara noastră care nu mai este de actualitate, a apreciat ca instanţele de judecată nu sunt competente să pronunţe revizuirea contractelor pe motiv de impreviziune. Concepţia avea la bază principiul nominalismului monetar, conform căruia, în obligaţiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la scadenţa datoriei; debitorul este obligat aşadar, să plătească numai suma nominalizată în contract. Ulterior, s-a impus necesitatea aplicării impreviziunii la anumite situaţii (în primul rând, contractele cu executare succesivă, cum sunt: contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, contractul de închiriere încheiat pe o durată mai îndelungată şi contractul de rentă viageră, datoriilor de valoare).
La data adoptării noului Cod civil, majoritatea sistemelor modeme de drept admiteau revizuirea judiciară a contractelor pentru impreviziune. Mai cu seamă le reţine atenţia, tradiţia extrem de bogată a dreptului german în această privinţă, unde teza impreviziunii a fost admisă încă din perioada interbelică şi astăzi reglementarea uniformă a impreviziunii ca şi cauză de revizuire judiciară în Principiile UNIDROIT, în Principiile dreptului european al contractelor, în Cadrul Comun de Referinţă pentru dreptul european al contractelor. Urmând tendinţa majoritară şi preluând parţial reglementările existente în proiectele uniforme de codificare (mai cu seamă Principiile dreptului european al contractelor şi Principiile UNIDROIT), legiuitorul român, renunţând la tradiţia juridică francofonă, a reglementat expres impreviziunea ca şi excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului în art. 1271 alin. (2) Noul Cod Civil, conform căruia: „Cu toate acestea (adică, în pofida nominalismului monetar reglementat de paragraful precedent al aceluiaşi articol - n.n.), dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitoarului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: (...)” adaptarea contractului sau încetarea acestuia.
Astfel, reclamanţii au solicitat să se aibă în vedere faptul ca: schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către reclamanţi, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; ca debitor, urmare a impunerii clauzei de risc valutar (abuziva si pe cale de consecinţa nula) nu au dorit sa isi asume unilateral riscul schimbării împrejurărilor astfel incat nu se poate considera în mod rezonabil că si-a asumat un asemenea risc.
In atare condiţii se justifica adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, în vederea restabilirii echilibrului contractual.
In esenţă, in prezenta cauza, dezideratul salvgardării contractului se poate realiza pe calea adaptării sale in sensul stabilizării cursului la valoarea pe care moneda o avea la momentul încheierii contractului, fara a genera o situaţie injustă pentru una dintre părţi,
Au mai arătat ca obligaţiile care cad in sarcina reclamanţilor, in calitate de consumatori-imprumutati, sunt vădit disproportionale, prin raportare la cele, fata de care s-au angajat juridic, prin exprimarea consimtamantului, la momentul încheierii contractului, creşterea excerbata a valorii CHF fata de moneda naţionala are, fara dar si poate, implicaţii nefaste, in mod direct, asupra costurilor împrumutatului contractat, care se rasfrang asupra ratelor precum si a comisioanelor de schimb valutar, determinând, in aceasta ipoteza o schimbare radicala a condiţiilor contractuale de la data contractării creditului.
Fata de prevederile exprese implementate de dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor raportat si la dispoziţiile art. 57 din O.G. nr. 50/2010, operatorul economic, in speţa, banca -parata care are, oricum o poziţie dominanta fata de consumator, are obligaţia de informare in mod complet, corect si precis a celui care împrumuta, cu privire la aspectele esenţiale ale produsului, respectiv creditului contractat, cu referire la implicaţiile indatoririi si la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, fiind de notorietate faptul ca reclamanţii- împrumutaţi, in raport cu parata - operator bancar, actioneaza de pe poziţii de inegalitate, dar si in vederea asigurarii unei angajari in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit.
Operatori economici din domeniul fmanciar-bancar, trebuie sa-si exercite cu buna credinţa obligaţia de informare legala instituita in sarcina lor, atributie menita sa protejeze interesele consumatorilor, care sunt expuşi riscului de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii in lipsa unei informări reale cu privire la serviciile contractate.
Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, fata de faptul ca, riscul valutar este suportat in mod exclusiv de consumatorul -imprumutat, determinând , in aceste condiţii, un dezechilibru major intre drepturile si obligaţiile aumate de către parti, toate consecinţele negative ale variaţiei cursului de schimb valutar fiind in sarcina consumatorului.
Caracterul abuziv al acestei clauze rezisa si in natura prestabilita si impusa consumatorului, fara a-i acorda posibilitatea influenţării acesteia, practic, consumatorul este fortat sa se supună unor condiţii contractuale asupra carora nu a fost informat.
Este cert faptul ca, parata a incalcat flagrant obligaţia de transparenta contractuala instituita in sarcina sa, ca operator bancar, prin faptul ca parata se circumscrie exigentelor de de informare si protectie inerente dreptului consumatorului, scopul urmărit constând in a înţelege prevederile si efectele pe termen lung ale contractului pe care il incheie.
Aceasta in mod intentionat nu a respectat obligaţia de consiliere, in sensul ca, in mod voit a omis a furniza consumatorului informaţii cu privire la riscul de hiper-valorizare a monedei de referinţa, respectiv CHF.
Pentru experţii din cadrul domeniului financiar bancar, fiind o situatie previzibila, intrucat francul elveţian este o moneda instabila, creşterea valorii monedei de referinţa a creditului fata de moneda naţionala era inevitabila, valoarea francului elveţian la momentul contractării se incadra intr-un minim istoric.
Fata de aceasta perioada comerciala inselatoare, dreptul european si cel naţional a sanctionat sever nerespectarea obligaţiei de consiliere, consumatorul fiind in eroare asupra conţinutului raportului juridic , plecând de la o imagine denaturata a întinderii drepturilor si obligaţiilor asumate.
Contractul de credit reprezintă un contract de adeziune, conţinând clauze prestabilite de către banca-parata care se impun reclamanţilor fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestora, de a negocia clauzele inserate, actionand de pe poziţii juridice inegale in raport cu imprumutatorul, evident in virtutea afirmarii intereselor băncii, in calitate de profesionist si in detrimentul consumatorului-imprumutat.
In calitate de consumator, reclamanţii, nu au avut oportunitatea certa a discuta si de a negocia efectiv continutul contractului incheiat, vizand, in special, clauza de risc a schimbului valutar, fiind determinati prin modul de redactare a contractului de credit la acceptarea condiţiilor si clauzelor implementate, astfel cum au fost prestabilite, fiind un contract standard, prestabilit.
Riscul valutar care se materializeaza efectiv in obţinerea de către parata a unui castig injust, evident in defavoarea consumatorului, incalca fara dar si poate, principiul echitatii si pe cel al bunei-credinţe, ce guverneaza relaţiile contractuale dintre părţile implicate în prezentul proces.
Sub acest aspect, referindu-se cu precădere la caracterul abuziv al clauezi contractuale supuse analizei, clauza de risc a schimbului valutar este o clauza ce cade exclusiv in sarcina consumatorului, or in atare condiţii, se conferă băncii - parate un avantaj economic vădit disproportionat fata de consumator, ce denatureaza raportul juridicic existent, criteriul echivalentei prestaţiilor presupune existenta unei proportionalitali prestaţiilor, prin drepturile si obigatiile asumate de parti, in aprecierea echiibrului sai dezechilibrului contractual.
Fata de dezechilibrul contractual produs ca urmare a inserării clauzei de risc valutar, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat, prin inghetarea cursului dc schimb CHF-LEU, la momentul semnării contractului, asigurandu-se o proportionalitate a prestaţiilor.
Codul Civil este cel care stabileste regulile generale si care guverneaza contractele de credit, cu privire la obligaţii, contractul de credit are natura unui contract comutativ, in cadrul caruia părţile cunosc intinderea drepturilor si obligaţiilor raportului juridic, la momentul contractării, fiind determinabile, in acest context se exclude expunerea la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert, in defavoarea unei parti, si oferirea celeilalte parti a unei sanse de castig.
In lispa unui acord expres al partilor, fata de caracteristica contractului de credit, prin care partiile sa-si manifeste consimtamantul si sa-si asume in acelaşi timp si un castig cat si o pierdere, contractul nu poate fi interpretat ca fiind aleatoriu, cu consecinţa asumarii de către reclamanţi a riscului generat de hiper-valorizarea CHF.
Având in vedere gradul de cunostinte de specialitate in domeniul financiar bancar a1 consumatorului, hiper-valorizarea CHF, constituie un eveniment imprevizibil viitor si incert, raportat la puterea de intelegere a reclamanţilor-imprumutaţi, eveniment care nu poate fi anticipat, fata de creşterea accelerata a cursului de scimb si in consecinţa, asumarea in cunoştinţa de clauza a clauzei de risc valutar.
Mai mult, in speţa de fata, interpretarea dispoziţiilor art. 75 raportat la art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumatorului, contractele de credit pentru consum trebuie sa cuprindă clauze clare, corecte care sa nu determine interpretări echivoce si pentru intelegerea carora sa nu fie necesar cunostinte de specialitate.
Masura care guvemeaza principiul echitatii si pe cel al bunei-credinte este prevăzută de Norma BNR nr. 17/2003, prin care stabileste in sarcina bancii-parate obligaţia de a administra riscul in sensul diminuării lui, prin organizarea unei activitati de creditare corespunzătoare, fapt ce exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, fiind de domeniul evidentei, necesitatea inghetarii cursului de schimb valutar la momentul incheierii contractului.
In prezenta speţa, eficienta juridica trebuie manifestata cu precădere si asupra teoriei impreviziunii, avad in vedere ca imprejurarile de la momentul incheierii contractului s-au schimbat si drept urmare, efectele actului juridic au ajuns sa fie altele decât cele asupra carora, părţile au convenit si au stabilit in mod expres prin contract, motiv pentru care parata este obligata sa modifice, intr-un fel sau altul, efectele contractului.
Părţile trebuie sa acţioneze de pe poziţii de egalitate si de buna-credinta, atat la negocierea si incheierea contractului, cat si pe parcursul executării sale, obligaţie care nu poate fi limitata sau exclusiva, soluţia justa si echitabila , apare materializata in distribuirea intre parti ale pierderilor si beneficiilor rezultate, ca urmare a creşterii valorii CHF fata de moneda naţionala.
Fata de faptul ca, părţile s-au obligat in condiţiile economice existente la data contractării, cand CHF avea o valoare mai mult decât acceptabila si accesibila fata de moneda naţionala, este necesar in atare imprejurari, ca urmare , a schimbării intervenite, si contractul sa fie adaptat noilor condiţii economice, prin stabilizarea cursului valutar la momentul semnării contractului si denominarea plaţii, in susţinerea teoriei si principiului revizuirii efectelor contractului.
Aplicarea teoriei precizate, este permisa si chiar corespunde acordului de voinţa al partilor prin prisma hiper-valorizarii CHF, care rastoarna scopul in vederea caruia contractul a fost si incheiat, executarea sa in contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a pârtilor, determinate in mod evident de devalorizarea vadita a leului fata de CHF,care au condus la schimbarea condiţiilor economice, imprevizibile.
În sarcina consumatorului sunt stabilite comisioanele de schimb valutar din leu in euro si din euro in CHF, in atare condiţii efectele partilor in valuta implica suportarea unor costuri suplimentare care sunt impovaratoare, obligaţia asumata de imprumutatul-consumator fiind excesiva, circumstanţa care contravine principiului echitatii si al bunei credinţe, principii care trebuie sa guverneze contractul de credit.
Curtea de Justitie a U. E a statuat in cauza Kasler vs. Ungaria C- 26/13, ca plata unui credit in moneda străină la un curs majorat fata de cel la data acordarii împrumutului nu face parte din pret, drept pentru care nu poate fi interpretata ca fiind o remuneraţie a creditorului.
Asa cu au aratat in prima parte a prezentei, Curtea mentioneaza ca parata nu este un speculator, si nici nu trebuie sa fie un speculator, fata de diferenţa de schimb valutar, cel cel puţin nu in relaţiile cu consumatorii, speculaţia pe difernta de curs valutar nu este o remuneraţie.
Potrivit considerentelor deciziei Curţii de Justitie a U. E in speţa anterior amintita, limbajul din contractele de credit nu trebuie sa fie doar clar si inteligibil din punct de vedere gramatical, el trebuie sa fie, in primul rand uşor de inteles din punct de vedere economic si juridic.
Dreptul Uniunii Europene protejeaza consumatorul de riscurile economice si juridice pe care si le asuma, intrucat trebuie sa-i fie clar, consumatorului-imprumutat, de la inceput ca isi asuma un risc, o astfel de obligaţie pe un termen îndelungat, resectiv 25 de ani.
In consecinţa, C.J.U.E a interpretat ca diferenta de curs de schimb valutar nu face parte din pret si de aceea instantele naţionale pot constata daca sunt indeplinite si celelalte condiţii, ca o astfel dc clauza este abuziva, interpretare care este obligatorie pentru instantele naţionale, inclusiv, cele romane.
Or, o clauza este abuziva, asa cum este definita in art. 4, alin. 2 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, cand nu a fost negociata in mod direct cu imprumutati, denandu-se posibilitatea de a influenta natura ei, cand face parte dintr-un contract de adeziune prestabilit, daca creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile partilor si daca sunt incalcate cerinţele bunei-credinte.
Dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 si ale art. 1, lit. a din anexa acestui act normativ invocat sunt imperative si ocrotesc un interes general, anume acela de a proteja consumatorii impotriva clauzelor abuzive mentionate in contractul comercial si prin urmare, incalcarea acestor norme este sanctionata cu nulitatea absoluta.
Clauzele inserate contravin si legislaţiei comunitare incalcand prevederile art. 3 si 4 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22.12.1986, cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare si administrative ale Statelor membre in materie de credit destinat consumului.
In acest context, instantele naţionale care constata caracterul abuziv al clauzelor, in temeiul art. 6, alin. 1 din Directiva 93/13CEE a Consiliului din 05.04.1993, pe de o parte sa deducă toate consecinţele care decurg din contractul de credit potrivit dreptului naţional pentru a se asigura ca respectivele clauze nu creeaza obligaţii pentru consumator (Hotararea Asturcom Telecomunicaciones C-76/10, ordonanţa din 16.11.2010) si pe de alta parte sa aprecieze daca contractul din cauza poate continua sa existe fara clauzele abuzive.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul cererii.
În probaţiune, paratii au solicitat încuviinţarea probei prin înscrisuri.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
În data de 30.06.2015, parata R.B. S.A. a formulat întampinare, prin care a invocat Excepţia inadmisibilitatii capetelor de cerere avand ca obiect înghetarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data semnării contractului si denominarea în moneda nationala a platilor, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiata.
În apărare, parata a arătat că, în esenţă, în contractul de credit nu există o clauză de risc valutar.
A susţinut că dispoziţiile din noul Cod civil invocate de reclamanţi nu sunt aplicabile speţei de faţă, iar dispoziţiile art.93 lit.g) din OG.21/1992 si ale OUG nr.174/2008 nu erau în vigoare la momentul acordării împrumutului.
A da eficienţă pretenţiilor reclamanţilor echivalează cu modificara obiectului contractului de credit si exonerarea acestora de la obligaţia de a rambursa creditele contractate si incasate deoarece prin admiterea unei astfel de acţiuni, reclamanţii ar fi îndreptăţiti să restituie altceva decat a primit, ceea ce ar incalca garv principiul forţei obligatorii a contractului.
A susţinut ca prevederile contractuale contestate sunt de fapt o aplicarea a principiului nominalismului monetar, neavand instituita obligaţia preluarii de către client a eventualului risc valutar provenit din schimbul valutar efectuat pentru rambursarea creditului.
A învederat că speţa Kasler C-26/13 nu este aplicabilă în prezenta cauza.
A precizat că nu pot fi reţinute afirmaţiile reclamanţilor în sensul că acestia nu au avut cunoştinţă despre riscul valutar si de faptul că moneda CHF ar fi putut creşte, aceste aspecte le aveau la dispoziţie si puteau fi accesate din media, prin mijloace obişnuite accesibile, pretul contractului nefiind supus unor modificări imprevizibile.
A invocat faptul că reclamanţii nu au suferit un dezechilibru semnificativ efectiv care să fi fost prezentat in fata instanţei si dovedit.
În ceea ce priveşte informarea reclamanţilor, la data încheierii contractului de credit, banca si reclamanţii s-au aflat pe aceeasi pozitie de cunoaştere din perspectiva informaţiilor privind riscul valutar.
A susţinut că banca nu putea acorda împrumutaţilor mai multe informaţii decat cele deja cunoscute de aceştia.
Reclamanţii au ales in mod liber moneda de plata a ratelor în CHF.
A arătat că reclamanţii au facut o alegere conştientă a creditului în CHF în considerarea avantajelor pe care acesta le oferea fata de creditul in RON sau in alte valute (EURO, USD), posibilitatea de a lua o suma mai mare cu costuri certe ale creditului mai mici fata de creditele in alta moneda.
A învederat că reclamanţii invoca în mod greşit impreviziunea potrivit prevederilor noului Cod civil.
A menţionat că acordarea unui împrumut nu are cum să constituie „comerţ cu bunuri si servicii” pentru a fi aplicabil alin.1 al art.3 din Regulamentul valutar nr.4/2005. În speţă, părţile sunt în ipoteza alin.2 art.3, respectiv în ipoteza operaţiunilor între rezidenţi care nu fac obiectul comerţului cu bunuri si servicii si care pot fi efectuate în mod liber, fie în moneda naţionala, fie în valuta.
A susţinut ca norma BNR nr.17/2003 nu prevede obligaţia bancii de preluare a riscului contractului.
În probaţiune, parata a solicitat încuviinaţarea probei prin înscrisuri, anexând la întampinare, în copie, înscrisuri (f.30-78).
Prin sentinţa civila nr.484 din 29.01.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civila a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, cauza fiind înregistrat sub nr.18607/299/2016.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
În fapt,
Prin contractul de credit nr. RFI49945242826 din data de 29.05.2008 (filele 103-109 dosar 16164/3/2015) reclamanţii au primit un credit pentru suma de 41902 CHF pe o durată de 366 luni.
În esenţă, reclamanţii contestă obligaţia restituirii creditului acordat în moneda CHF.
În drept,
În raport de data încheierii contractului, respectiv 29.05.2008, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
Sub aspectul conformităţii clauzelor cu dispoziţii legale exprese, respectiv art.1578 C.civ. 1864 ceea ce duce la inadmisibilitatea ce decurge din prevederile art.3 alin.2 din Legea 193/2000 conform căruia Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. instanţa reţine următoarele:
Sub aspectul procedural, instanţa constată că inadmisibilităţile sunt exemple de excepţii procesuale care au ca efect particular, spre deosebire de toate excepţiile peremptorii care tind spre a împiedica judecata în fond, respingerea cererii ca inadmisibilă ori dispoziţiile precitate nu stabilesc o asemenea finalitate prin precizarea expresă a sancţiunii inadmisibilităţii ba mai mult instanţa constată că aprecierea pe care ar trebui să o facă pentru soluţionarea unei astfel de excepţii ar conduce, în mod efectiv la o judecată asupra fondului. Pentru a determina că instanţa nu poate face analiza unor clauze prevăzute în temeiul altor acte normative, presupune, în mod concret o verificare extinsă, iar în prezenta cauză o interpretare a dispoziţiilor invocate atât sub aspectul aplicabilităţii cât şi sub aspectul conformităţii, ori simpla invocare a unui temei legal nu poate duce la respingerea cererii ca inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât actul normativ nu consacră o asemenea sancţiune expresă.
Pentru considerentele anterior arătate instanţa va califica excepţia ca o apărare de fond.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1, 4.5, 4.6, având în vedere situaţia de fapt menţionată anterior, instanţa reţine că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Mai mult, alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).
Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).
Instanța mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
Legea 193/2000 impune o excepţie prin prevederile art. 4 alin.6 conform cărora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
4. Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie astfel să verifice următoarele condiţii:
1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:
2) prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;
3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
Aceste condiţii sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.
În ceea ce priveşte buna credinţă, tribunalul are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.
Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de :
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;
b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .
În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. Drept urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj uşor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 61 pentru ca instanţa naţională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative:
- clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile prestate;
- clauza să nu fie exprimată în mod clar şi inteligibil.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 42, excepţiei prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.
Tot în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
De asemenea, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele:
„ (…) cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte”.
Este de notat însă că atât în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (pct. 51), cât şi în hotărârea pronunţată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, Matei şi Matei (pct. 53 şi 72), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual” (pct. 51 din hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esenţial al prestaţiei debitorului şi dacă aceasta a fost redactată în mod clar şi inteligibil.
Clauzele denunţate de reclamanţi ca având caracter abuziv, respectiv 4.1, 4.5, 4.6, , referitoare la clauza de risc valutar vizează modul în care debitorul principal trebuie să îndeplinească obligaţia de plată a ratelor.
Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deşi sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.
Articolul 4.1 din contract care instituie obligaţia reclamanţilor, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligaţia principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).
Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza de la art. 4.1 din contract nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanţa nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.
Şi, în măsura în care instanţa ar aprecia că poate analiza aceste clauze, ar reţine următoarele:
Clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speţa de faţă, deprecierea este suportată de reclamanţi).
Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamanţi la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, reclamanţii fiind obligaţi la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.
Referitor la aprecierea cursului francului elveţian, instanţa reţine că această creştere a fost determinată de un context internaţional, străin de vreo acţiune sau inacţiune a băncii, clauzele în discuţie nefiind modificate unilateral de către pârâtă.
De asemenea, se impune a fi reţinut şi faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcţie de moneda în care se acordă creditul şi de evoluţia sa pe piaţa financiară.
Astfel, reclamanţii nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.
Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă şi abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanţă, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situaţie subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toţi clienţii băncii. În plus, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau şi de către bancă.
În speţa de faţă, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamanţilor suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menţinându-se aceeaşi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plăţii.
Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamanţilor. La data scadentă a ratei lunare, aceştia sunt obligaţi să depună suma datorată în franci elveţieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elveţieni şi, conform înţelegerii parţilor, rambursarea se face în aceeaşi monedă.
Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere şi la obligaţia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor. Ori, reclamanţii au acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.
Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elveţieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeaşi sumă de bani în aceeaşi valută primită.
Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanţa va reţine că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 şi de art. 1584 Cod civil din 1864.
Astfel, având în vedere că, în speţă, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elveţieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.
Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii. Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.
Creditul în litigiu a fost acordat şi tras efectiv în CHF, astfel încât şi rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecăţii care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reţine o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.
Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanţilor, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Chiar dacă reclamanţii (susţin că) nu aveau cum să prevadă ca şi un consumator mediu o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
O asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamanţii solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru aceasta fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură incluisv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanţii numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamanţilor a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 96 de luni.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Ori, contractul de credit încheiat cu reclamanţii prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celor contestate, dar şi obligaţia acesteia de a pune deîndată la dispoziţia consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat (366 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziţia reclamanţilor şi intervalul de timp îndelungat acordat debitorului pentru restituirea împrumutului (366 de luni), instanţa apreciază că dispoziţiile articolelor contestate inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanţii tind să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea (prin intermediul instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 480 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanţii pretind modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză și nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamanţi, întrucât convențiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamanţilor de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit.
În ceea ce privește denominarea în moneda națională a plăților (plata ratelor de credit în lei), se reține că acordarea de credite în valută și încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operațiuni li se aplică disp. art.2 și 3 coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005 privind regimul valutar.
Totodată, prin Normele BNR nr.10/2005 şi nr.20/2006 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 s-a stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.
Legislaţia internă este în concordanţă cu angajamentele asumate de România faţă de partenerii externi, țările membre UE, faţă de care s-a angajat să liberalizeze circulaţia capitalurilor, în conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulaţii a capitalurilor.
De asemenea, potrivit Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, persoanele fizice pot efectua operațiuni în valută dacă acestea au caracter ocazional, deci este permisă creditarea în altă monedă decât leu.
Argumentul invocat de reclamanţi în sprijinul acestui petit, legat de dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, care a determinat împovărarea excesivă a acestuia în executarea contractului, nu poate fi avut în vedere, întrucât premisa instituită de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă (anterior verificării dezechilibrului contractual) este ca aceasta să nu fi fost negociată de părți, or în speță reclamanţii sunt cei care au solicitat acordarea creditului în CHF, asumându-și totodată obligația rambursării împrumutului în aceeași monedă.
Clauzele 4.5 şi 4.6 reglementează un mandat dat pârâtei de către reclamanţi de a debita orice cont în vederea efectuării plăţii parţiale scadente, precum şi posibilitatea pârâtei de a utiliza disponibilităţile băneşti ale reclamanţilor deţinute în alte monede decât cea în care trebuie efectuată plata, în vederea cumpărării respectivei monede la cursul de schimb practicat de bancă.
Această clauză nu face parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului deoarece nu instituie nici o obligaţie caracteristică din cele ce revin împrumutatului în cadrul unui contract de credit bancar, respectiv garantului, într-un contract de garanţie personală.
Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, instanţa poate verifica dacă această clauză are sau nu un caracter abuziv. Având în vedere că în prealabil, instanţa a statuat că părţile nu au negociat clauzele contestate, această analiză se va limita numai la a verifica dacă prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar dezechilibrul astfel creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.
Invocarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, obligatorie pentru instanţele din statele membre ale Uniunii Europene nu poate conduce per se la reţinerea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 9.4 contractul de credit.
Este incontestabil că prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit între altele că „o clauză, cuprinsă într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator (…), în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute (…) în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă (…)” însă o astfel de soluţie nu echivalează cu reţinerea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, în condiţiile în care doar instanţa naţională învestită cu soluţionarea litigiului poate face aprecierea caracterului abuziv/licit al clauzei contestate, astfel cum a indicat de nenumărate ori în hotărârile sale Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv în hotărârea pronunţată în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (paragraful nr. 74).
În cauza dedusă judecăţii, astfel cum fără echivoc rezultă din interpretarea literală a art. 4.6, obligaţia de achiziţionare a monedei străine în care trebuie achitate ratele la scadenţă (CHF), prin folosirea de către pârâtă, în temeiul autorizării primite de la titularul conturilor în temeiul art. 4.6, a sumelor aflate în conturile curente ale acesteia, după caz, la cursul de schimb al pârâtei, decurge dintr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect moneda străină, iar nu din contractul de împrumut.
Spre deosebire de situaţia de fapt din cauza Kásler şi Káslerné Rábai, în prezentul litigiu clauzele de la art. 4.6 din contractul de credit, care instituie obligaţia împrumutatului de a restitui creditul în CHF şi totodată, implicit, şi obligaţia de a suporta şi diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, practicate de Banca pârâtă, nu reprezintă o remuneraţie pentru o prestaţie efectuată de Bancă, ci o prestaţie caracteristică a cumpărătorului în cadrul contractului de vânzare – cumpărare al monedei străine, astfel cum explicit se arată în cuprinsul clauzei de la art. 4.6 în cuprinsul căreia se face referire la cumpărarea monedei străine de pârâtă în numele şi pe seama clienţilor, în baza autorizării date conform clauzei de la art. 4.6. Contractul de împrumut în temeiul căruia îi revine consumatorului obligaţia de restituire a împrumutului în rate lunare este un raport juridic distinct de cel constând în contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect achiziţionarea monedei străine în care trebuie plătită rata la scadenţă.
De altfel, clauza de la art. 4.6 din contractul de credit nu este aplicabilă decât în subsidiar, în situaţia în care împrumutatul omite să depună cel mai târziu în ziua scadenţei ratei, în contul curent suma necesară efectuării plăţii parţiale, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Nimic nu îl împiedică pe împrumutat să obţină moneda în care trebuie achitată rata în alt mod decât prin cumpărare de la banca de la care a împrumutat banii şi să alimenteze la scadenţă contul curent în această monedă, în vederea efectuării plăţii.
În absenţa altor argumente ale reclamanţilor cu privire la caracterul abuziv al prevederilor din cuprinsul art. 4.6 din contract, instanţa nu are nici un motiv pentru care ar putea considera întemeiată cererea reclamanţilor referitoare la această clauză.
În consecinţă, constatând că pretenţiile reclamanţilor nu sunt întemeiate, instanţa va respinge cererea de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge cererea formulată de reclamanţii B.A. şi B.L. ambii cu domiciliul ales …. în contradictoriu cu pârâta R.B. SA cu sediul în …. ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26.09.2016.
PREŞEDINTE,GREFIER,
Tribunalul Teleorman
CERERE DE RESTITUIRE TAXĂ POLUARE. APLICAREA CU PRIORITATE A DREPTULUI COMUNITAR. LEGALITATEA CERERII
Curtea de Apel Craiova
Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale formulată în cadrul contestaţiei în anulare. Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale ce reglementează fondul cauzei. Inadmisibilitate.
Judecătoria Călărași
Sentinţa civilă - DREPT CIVIL - Acţiunea în răspundere contractuală
Judecătoria Sectorul 1 București
contestaţie la executare - întoarcere executare. Cheltuieli de executare.
Curtea de Apel Brașov
Litigiu având ca obiect obligarea la plata penalităţilor rezultate dintr-un contract de achiziţie publică. Prescripţia dreptului material la acţiune.Cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie.Condiţia sau termenul ca modalități ale actului juridic