Cererea pentru stabilirea salariului de bază

Sentinţă civilă 65 din 19.01.2016


Prin cererea înregistrată la data de … sub nr. …, reclamantul VA, a chemat în judecata pe pârâții  Primarul Comunei P şi Consiliul Local al Comunei P şi a solicitat instanţei  ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la acordarea diferenţei de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 şi în continuare, până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii efective, la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.01.2011, potrivit OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legate pentru obligaţii băneşti în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă OG nr. 13/2001 privind dobânda legală, precum şi obligarea pârâtului Consiliul Local al Comunei P să asigure pârâtului Primarul Comunei  P P, sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

În motivarea cererii, reclamantul  a susţinut:

Dreptul solicitat  a fost prevăzut de legislaţia în vigoare" pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câştigat, care nu mai poate fi desfiinţat în mod retroactiv.

În acest sens,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii,  a statuat că ,,dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea - cadru DT. 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanţă lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, şi anume eşalonat şi succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului soldei/indemnizaţiei de bază.

Raportat la această concluzie, se reţine că dreptul la premiul anual a fost menţinut şi după abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011. În acest sens, aceeaşi instanţă a stipulat în deciziile menţionate, că majorarea salarială din anul 2011, rezultă ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare.

Curtea Constituţională, prin această interpretare, cu caracter obligatoriu, a statuat asupra modalităţii în care subzistă dreptul de creanţă al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009.

Din acest punct de vedere nu se poate analiza includerea premiului - în majorările salariale prevăzute  de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menţinere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forţă obligatorie de Curtea Constituţională.

Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii - cadru nr. 330/2009, fiind înlocuită cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.

Interpretarea textului din motivarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de natură a-i  îndreptăţi la introducerea în salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar. De altfel, atât Înalta Curte, cât şi instanţele ordinare au interpretat în acelaşi sens textul Legii Dr. 221/2009 pentru acordarea unor diferenţe salariale profesorilor.

Un alt  argument este conținut în  dispozitivul deciziei nr. 21/2013 care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci „Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.

Prin art. 25 din Legea nr.330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept, arătându-se că:

(1) Pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare după caz, realizate în anul In care se face premierea.

(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporţional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfăşurat activitate.

(3)  Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri pentru care au fost sancţionate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcţie pentru fapte imputabile lor.

(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

Dispoziţiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art.46).

De asemenea, prin art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului, din sectorul bugetar.

A concluzionat că  dreptul de a beneficia de acest premiu este câştigat, atât timp cât dispoziţiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor băneşti fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivităţii.

În legătură cu acest principiu, este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanţă cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. 2 din Constituţie principiul neretroactivităţii legilor.

Potrivit acestui principiu o lege devine obligatorie numai după promulgare şi după aducerea ei la cunoştinţă prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.

Drept consecinţă, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

De aceea în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se ţină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă faţă de cea veche, ci şi de siguranţa raporturilor sociale, care impune să nu fie desfiinţate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voinţă sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.

Norma neretroactivităţii, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu şi-au epuizat toate efectele.

Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supravieţuirea legii vechi, excepţia şi fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna şi asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune intrarea în vigoare a noilor dispoziţii pentru toate situaţiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.

Dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câştigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile sus menţionate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretare şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanţele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speţă, potrivit art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociaţie cu alţii; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Lipsirea dreptului de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câştigat, reprezintă, indiscutabil o ingerinţă ce a avut ca efect privarea de acest bun în sensul celei de-a doua faze primului paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1.

Introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenţionate, deoarece pentru perioada de referinţă - nu s-a acordat al 13-lea salariu - premiul anual - şi nici majorarea salarială, iar prin decizia nr.21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.

De asemenea, trebuie avută în vedere şi soluţia dată de Comisia Europeană în cauza C-310 având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău) secţia Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanţe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L 180 din 19.07.2000 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general in favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Concluziile Comisiei Europene au fost că: „Dreptul primar al Uniunii şi dispoziţiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalităţii de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi ale act. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curţii Constituţionale prin care li se interzice instanţelor naţionale să înlăture aplicarea unor dispoziţii interne pe care le consideră contrare dreptului Uniunii.

Judecătorul naţional are obligaţia să înlăture aplicarea unei reglementări naţionale contrare dreptului Uniunii. În acest scop tribunalele naţionale nu sunt ţinute să aştepte abrogarea sau modificarea dispoziţiilor interne sau o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanţe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, aşa cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispoziţiilor legislative naţionale, sau a deciziilor Curţii Constituţionale care sunt contrare dreptului Uniunii.

În drept: art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin.2, 20,41,44, 124, 125 din Constituţia României, art. 1 din primul protocol adiţional Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000178/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

 A solicitat reclamantul şi judecata în lipsă.

La data de …, pârâtele au formulat întâmpinare  prin care au invocat excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a lor arătând în esenţă că având în vedere prevederile art. 21 din legea nr 215/2001 nu sunt persoane juridice de drept public şi ca atare nu pot figura în instanţă ca parte.

Au mai invocat pârâţii excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, întrucât reclamantul nu are calitate de angajat, ci este angajat al comunei P.

De asemenea s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele de bani solicitate pe o perioadă mai mare de trei ani anterior datei formulării cererii de chemare în judecată

Pe fondul cauzei au solicitat pârâţii respingerea acţiunii ca nefondată cu motivarea că sumele de bani solicitate  nu pot fii acordate ,neexistând reglementare în acest sens.

În drept îşi întemeiază  întâmpinarea pârâţii pe disp. art. 205-208 CPC.

În conformitate cu disp. art. 411 alin 1 pct. 2 CPC, solicită pârâţii şi judecata în lipsă

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine în esenţă următoarele

Prin cererea înregistrată la data de … sub nr. …,reclamantul VA, a chemat în judecata pe  pârâții  Primarul Comunei P şi Consiliul Local al Comunei P şi a solicitat instanţei  ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la acordarea diferenţei de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.01.2011 şi în continuare, până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii efective, la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.01.2011, potrivit OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legate pentru obligaţii băneşti în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă OG nr. 13/2001 privind dobânda legală, precum şi obligarea pârâtului Consiliul Local al Comunei P să asigure pârâtului Primarul Comunei  P, sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.

Acţiunea este nefondată.

Înainte de analiza fondului, prioritar vor fii analizate excepţiile invocate în cauză de cei doi pârâţi.

Asupra excepţiilor lipsei capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a ambilor pârâţi,invocate de aceştia se reţine

În ceea ce priveşte capacitatea procesuală de folosinţă în conformitate cu disp. art. 56 alin 1 CPC  poate fii parte în judecată orice persoana care are folosinţa drepturilor civile .

În privinţa persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea pentru care au fost autorizate să fiinţeze, fiind circumstanţiată numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane.

Capacitatea procesuală de exerciţiu este numai o cerinţă necesară pentru exercitarea acţiunii civile.

În cauză ne aflăm într-un litigiu de muncă, în care părţi sunt salariatul si angajatorul, respectiv pârâtul Instituţia Primarului P, astfel că devin aplicabile disp Codului Muncii, iar Consiliul local este cel care aprobă fondurile necesare plății drepturilor de natură salarială ,în bugetul Instituţiei Primarului.

Faţă de aceste disp. legale, instanţa apreciază că în cauză devin incidente disp. CM şi ale CPC, şi nu cele ale legii nr 215/2001, astfel că va respinge aceste  excepţii ca nefondate.

 În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a ambilor pârâţii, instanţa apreciază că în cauză ambii au calitate procesuală pasivă, urmând a respinge această excepţie ca  nefondată reținând că dreptul solicitat este un drept de natură salarială, potrivit art.267 din  Codul muncii, într-o asemenea acţiune părţi în proces sunt numai reclamantul  şi pârâţii Primarul Comunei P şi Consiliul Local al Comunei P, care au atribuţii în ceea ce priveşte salarizarea acestuia.

Se mai reţine că în conformitate cu disp art 36 CPC, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți şi subiectele raportului juridic litigios ,astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Existenţa sau inexistenţa obligaţiilor afirmate constituie doar o chestiune de fond.

 În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului,invocată de cei doi pârâţi , instanţa o apreciază întemeiată pentru perioada 01 01 2011-05 11 2012  reținând că în conformitate cu disp.  art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii:

„(1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:

(…)

c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;”.

 Conform  art. 171 şi art. 268 din Codul muncii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune cu privire la drepturile salariale coincide cu termenul general de prescripţie de 3 ani şi curge  de la data când drepturile respective erau datorate.

 Sub acest aspect, s-a constatat că acţiunea a fost introdusă la data de 05 11 .2015, iar perioada pentru care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale este de la  data de 01 01 2011 şi în continuare, până la includerea acestuia în salariu.

Faţă de aceste dispoziţii legale,urmează a se admite excepţia invocată pentru perioada 01. 01. 2011-05 11 2012, urmând a se respinge acţiunea pentru precitata perioadă ca prescrisă.

Pe fondul cauzei se reţine

Odată cu apariţia Legii - cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a Legii-cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi  a Legii nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice  au apărut o serie de litigii cu privire la salarizarea personalului bugetar.

Prin Legea nr. 330/2009, Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, au fost abrogate toate celelalte prevederi privind salarizarea personalului bugetar.

Potrivit art. 25 alin. (1) din actul normativ sus indicat, „pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premiere plata făcându-se potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol începând cu luna ianuarie a anului  următor.

Modul de calcul al drepturilor salariale pentru anul 2010 a fost stabilit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrări funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilire a salariilor acest precum şi alte măsuri în domeniul bugetar.

Ulterior, potrivit art. 39 alin. l lit. w din Legea nr. 284/2010, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice „La data intrării în vigoare a prezentei legi se  abrogă... Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fon publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009 modificările ulterioare".

Din aceste dispoziţii reiese că s-a abrogat Legea nr. 330/2009 în integralitatea sa inclusiv art. 25 care prevedea acordarea premiului anual.

Curtea a statuat cu valoare de principiu că „stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului" (Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006 ) şi că „stabilirea principiilor şi a condiţiilor de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Modificarea reglementărilor în această materie nu înseamnă restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale (Decizia nr.706 din 11 septembrie 2007 ).

Prin Deciziile nr.289 din 7 iunie 2005  şi nr.339 din 28 iunie 2005 , Curtea a statuat că „atât încadrarea prin lege a diferiţilor funcţionarilor publici în anumite categorii, clase şi grade profesionale cât şi salarizarea conform acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale, care nu s-ar putea modifica pentru viitor, tot prin lege. Astfel, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou.,,

Modul de stabilire a drepturilor salariale în anul 2011 a fost stabilit prin Legea 285/2010.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 sumele corespunzătoare premiului anual pe anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Drepturile salariale, începând cu data de 1 ianuarie 2011 au fost stabilite potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, iar în majorarea de 15% a acestora a fost inclusă suma corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010.

Problema de drept privind interpretarea dispoziţiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, a fost tranşată în mod definitiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională .

Potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. 4 Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, dezlegarea problemelor de drept dată de Completul înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie de recursuri în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial.

Prin Decizia  nr. 21/18 noiembrie 2013 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie  a fost  admis  recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilindu-se că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Aşa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 21/18.11.2013, cu privire la art. 8 din Legea nr. 285/2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 115/2012 şi 257/2012, stabilind că acesta  dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând ianuarie 2011, iar, pe de altă parte, prevede că aceste sume vor fi cuprinse în creşterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizaţia de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din  aceeaşi lege.

Referitor la natura premiilor în bani acordate angajaţilor s-a constatat că sporurile,  premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative nu  reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi  garantate de Constituţie, legiuitorul fiind în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care Ie poate  diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

Contractele de muncă, cât şi deciziile de numire al personalului plătit din fonduri publice sunt acte juridice subsecvente legii şi se supun acesteia. Legiuitorul este îndreptăţit să opereze modificări, pentru viitor, în ceea ce priveşte cuantumul salariului. în consecinţă, cuantumul salariului stabilit prin contractul individual de muncă, în conformitate cu legea în vigoare la momentul începerii raporturilor de muncă, nu se constituie într-un „drept câştigat", acesta putând fi modificat pentru viitor printr-o lege ulterioară.

 „Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă acesta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colectiv (...). Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea (...). Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, şi prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeaşi situaţie cu cel privat, astfel încât la o situaţie de fapt diferită îi corespunde şi un tratament juridic diferenţiat" (Decizia nr. 1658 din 28 decembrie 2010).

Aşadar, legiuitorul este competent să stabilească un cadru legal în care să invocă, în principal, următoarele texte din Constituţie:art. 15 alin.(2) privind neretroactivitatea legii;art. 16 alin.(l) privind egalitatea în drepturi;art.41 alin.(5) privind drepturile la negocieri colective; art.44 privind dreptul de proprietate privată

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul angajatului de a  continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a  primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată.

Curtea Constituţională a reţinut că „dispoziţiile constituţionale nu instituie nici o obligaţie, pentru legiuitor şi nici un drept al cetăţeanului în sensul sporirilor periodice a cuantumului drepturilor băneşti, precum dreptul la salariu, la soldă ori indemnizaţie" (Decizia nr.576 din 5 mai 20II ).

Cât priveşte salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea, prin Decizia nr.575 din 4 mai 2011 , a stabilit că „este dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat".

 Curtea Constituţională a statuat că „beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este şi prima de concediu, nu constituie un drept fundamental" (Decizia nr.503 din 16 noiembrie 2004 ).

„Sporurile primite şi alte stimulente, acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturile fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie" (Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006 ).

Totodată, „premiile ca şi sporurile sau adaosurile la salariul de bază, constituie drepturi cu caracter salarial suplimentar, iar nu drepturi fundamentale al căror exerciţiu ar putea fi restrâns numai în condiţiile prevăzute de art.53 din Constituţie". (Decizia nr.74 din 2 februarie 2006 ).

Prin deciziile pronunţate, Curtea a mai statuat că dispoziţiile de lege criticate se aplică  în egală măsură întregului personal din sectorul bugetar şi că nu se poate vorbi de  drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, aşa încât incident art. 41 din Constituţie, care garantează salariaţilor dreptul la salariu.

Totodată, având în vedere faptul că Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a prevăzut un atare drept legal pentru  anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat în cursul anului 2010, premiul anual 2010 reprezentând o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul o are asupra  angajatorului public şi constituie un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţiile de lege criticate prevăd, în acelaşi timp, doar modalitatea prin care urmează să îşi execute întru totul această obligaţie financiară şi anume, eşalonat şi succesiv, respectiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului  salariului/soldei/indemnizaţiei de bază, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul întinderea acestei creanţe.

De asemenea, prin Decizia nr.1601 din 9 decembrie 2010 , Curtea a stabilit că atât.

La fel sunt invocate prevederile art. 1 al primului Protocol adiţional  la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului: şi a libertăţilor fundamentale privind noţiunea de „bun" şi de „proprietate";-art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 3.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la retroactivitatea legilor din domeniul salarizării, Curtea Constituţională a statuat că „un act normativ nu este retroactiv atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite se desfăşoare negocierile colective, contractele colective neputând genera drepturi şi obligaţii contra Jegem. Ele sunt acte care sunt încheiate în aplicarea legilor şi nicidecum acte care să prevaleze forţei legii. Astfel, în sfera publică asemenea contracte se negociază şi se încheie în limitele şi în cadrul stabilite de lege(Decizia nr. 574/4 mai 2011). De altfel, prin Decizia nr.575 din 4 mai 2011 , Curtea Constituţională a statuat că „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate de Constituţie, prin dispoziţiile art.41 alin.(5), însă încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii".

În privinţa criticilor bazate pe invocarea art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie, referitoare la noţiunea de „bun" şi de „proprietate", Curtea a reţinut: „Chiar dacă drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul la proprietate, ci drepturi de creanţă, în privinţa apărării lor, în jurisprudenţa Curţi: Europene a Drepturilor Omului aceste sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noţiunile de «bun» şi «proprietate» au un sens care «nu este limitat  dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde şi alte drepturi şi interese patrimoniale»". Astfel, întrucât drepturile salariale datorate pentru perioada lucrată sunt drepturi de creanţă protejate de textul convenţional, obligarea personalului din instituţiile publice de a le încasa prin intermediul cârdului este neconstituţională (Decizia nr.859 din 16 iunie 2009 ).

Prin Deciziile nr.939 din 7 iulie 2011  şi nr.1155 din 13 septembrie 2011  Curtea a statuat că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să îl plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile".

Curtea a mai constatat că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a  includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel al  retribuţiei, în condiţiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe 2011.

Prin urmare, în condiţiile în care atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cât şi Curtea Constituţională au stabilit faptul că premiul anual aferent anului 2010, prevăzut  de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalul din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011  pretenţiile reclamantului sunt nefondate.

Pe cale de consecinţa, Tribunalul, va respinge ca nefondata acţiunea  , ca o consecinţa a respingerii capătului de cerere privind acordarea diferenţelor reprezentând includerea premiului anual urmează să fie respins şi capetele  de cerere accesorii.