Anulare acte emise de Curtea de Conturi. Cererea de intervenţie principală – terţul nu justifică un interes actual în a contesta aceste acte. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. i din o.u.g. nr. 26/2012.

Din interpretarea art. 61 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă,  rezultă că participarea la un proces a terţului intervenient principal este condiţionată de îndeplinirea, ca şi condiţii speciale, a condiţiei interesului determinat, legitim, personal, născut şi actual, conform art. 33 Cod procedură civilă, respectiv a condiţiei de a pretinde pentru sine fie dreptul dedus judecăţii, fie un drept strâns legat de acesta, iar, în cauză, intervenienta principală a solicitat prin cererea de intervenţie anularea actelor emise de Curtea de Conturi, cerere identică cu cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi. Prin urmare, curtea reţine că intervenienta principală nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii, cererea sa reprezentând practic o susţinere a poziţiei procesuale a reclamanţilor, specifică intervenţiei accesorii şi nici nu justifică un interes actual în a contesta aceste acte, cât timp prin acestea nu sunt stabilite măsuri directe în persoana sa.

Din interpretarea per a contrario a art. I din O.U.G. nr. 26/2012 rezultă că autorităţile şi instituţiile publice, care nu au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică pot achiziţiona servicii juridice, iar alin. 2 al art. I din O.U.G. nr. 26/2012 reprezintă excepţia de la regula instituită în alin. 1, respectiv circumscrie situaţiile şi condiţiile în care, prin excepţie de la interdicţia instituită în primul alineat, instituţiile şi autorităţile publice pot achiziţiona servicii juridice, respectiv dacă activităţile juridice de consultanţă necesare nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi şi numai cu aprobarea, după caz, a ordonatorului principal de credite sau a consiliului local/judeţean. Şi în această normă juridică, domeniul de aplicare este clar determinat şi, în mod logic, este în corelare cu alin. 1, respectiv se referă numai la autorităţi şi instituţii publice care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică şi care pot achiziţiona servicii juridice condiţionat de aprobarea organului expres indicat de legiuitor şi numai dacă aceste servicii nu pot fi prestate de personalul propriu.

Prin urmare, din interpretarea acestor norme rezultă că interdicţia instituită de alin. 1 al art. I din O.U.G. nr. 26/2012 şi excepţia din alin. 2 al aceleiaşi norme se aplică exclusiv autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 823/29.10.2015 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii Comuna B., prin Primar şi Consiliul Local al Comunei B. prin Primar în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi a Judeţului C. şi Curtea de Conturi a României, a fost admisă în parte şi cererea de intervenţie în interes propriu Cabinet avocaţial B.A. în contradictoriu cu pârâtele Camera de Conturi a Judeţului C. şi Curtea de Conturi a României şi, în consecinţă, s-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 32/2014 a Camerei de Conturi a Judeţului C. şi a încheierii nr. 3/2014 a Curţii de Conturi a României cu privire la măsura 10 - pct. 9 din dispozitivul Deciziei nr. 32/2014 în sensul că a fost anulată dispoziţia de obligare a reclamantei la stabilirea întinderii prejudiciului estimat la suma de 10.000 lei la care se adaugă dobânzi aferente cu titlu de „plăţi fără documente justificative”, plăţi efectuate în baza Contractului de asistenţă juridică nr. 19/05.04.2012, pentru activitatea desfăşurată de Cabinet avocaţial B.A. în perioada 05.04.2012-31.12.2012 şi 01.02.2013-01.04.2013  precum şi obligaţia de a  dispune măsurile de recuperare a acesteia în contul bugetului local al Unităţii Administrativ Teritoriale a Comunei B.. Totodată, pârâtele au fost obligate la plata către reclamante a sumei de 2.023 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii Comuna B. şi Consiliul Local al Comunei B. au declarat recurs, în termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi admiterea în totalitate a acţiunii.

În motivare, a arătat că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 alin. 2 lit. b din O.U.G. nr. 26/2012, în sensul că reclamanta avea obligaţia de a solicita aprobarea consiliului local pentru încheierea unui contract de asistenţă juridică şi a actului adiţional aferent acestuia.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. I din O.U.G. nr. 26/2012, interdicţia de a achiziţiona servicii juridice se aplică numai în cazul instituţiilor publice care au în structura proprie personal de specialitate juridică. Or, recurenta consideră că avea voie să angajeze avocat fără autorizarea consiliilor locale, deoarece în structura sa organizatorică nu există personal de specialitate juridică, aspect dovedit de organigrama depusă la dosar. Prin urmare, în această situaţie, instituţia publică are dreptul de a angaja servicii juridice, de consultanţă, de asistenţă şi de reprezentare.

În drept a fost invocată aplicarea art. 483, 487 şi 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs şi intervenienta în interes propriu Cabinet avocaţial B.A. în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi admiterea în totalitate a acţiunii.

În susţinerea acestei poziţii procesuale a invocat aceleaşi argumente ca cele redate în cuprinsul cererii de recurs formulate de către recurenţii Comuna B., prin Primar şi Consiliul Local al Comunei B..

În drept a fost invocată aplicarea art. 483, 487 şi 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 28 raportat la art. 34 alin. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs şi pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru pârâta Camera de Conturi C., prin care a solicitata admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii şi respingerea cererii de intervenţie principală, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, recurenta pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a O.U.G. nr. 26/2012.

Prima critică se referă la faptul că nu s-a analizat respectarea de către reclamante a prevederilor art. I alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 26/2012, în momentul efectuării cheltuielilor în sumă de 17.000 lei, reprezentând servicii de asistenţă juridică, cheltuieli ce au fost efectuate în baza actului adiţional nr. 1/25.03.2013 la contractul de asistenţă juridică nr. 19/05.04.2012 încheiat între Consiliul Local B., în calitate de client şi Cabinet de avocat B.A., în calitate de prestator, fără a avea aprobarea consiliului local. Or, după adoptarea O.U.G. nr. 26/2012, încheierea actului adiţional prin care părţile contractante au prelungit valabilitatea contractului nu mai era posibilă fără aprobarea consiliului local, deoarece legiuitorul nu a stabilit nici o excepţie de la regula instituită prin art. I alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 26/2012.

A doua critică adusă sentinţei s-a referit la faptul că instanţa de fond a reţinut, eronat în opinia sa, că „există situaţii în care nu se pot anticipa toate activităţile pe care trebuie să le desfăşoare un avocat astfel că enumerarea generică a acestora în contract a fost suplinită pentru fiecare caz în parte de delegaţia sau împuternicirea avocaţială ori înscrisuri ce fac dovada activităţii extrajudiciare.” Cât timp nu a existat o activitate previzibilă la momentul încheierii contractului, acesta nu trebuia încheiat, cu atât mai mult cu cât, nici în timpul controlului nu a fost prezentată nici o notă justificativă referitoare la serviciile efectiv prestate.

O altă critică a vizat şi greşita aplicarea a prevederilor pct. 2 şi 3 din OMFP nr. 1792/2002 privind modul de decontare a sumei de 17.000 lei, respectiv faptul că prima instanţă a reţinut, bazându-se pe concluziile eronate ale expertizei efectuate în cauză, că au fost respectate aceste condiţii, deşi factura în original nu poartă viza ordonatorului de credite sau a persoanei delegate, angajamentele nu poartă viza de control financiar preventiv propriu, formularele privind ordonanţarea de plată nu sunt semnate de către persoanele împuternicite şi nici nu sunt vizate pentru controlul financiar preventiv propriu. Recurenta a mai arătat că în timpul operaţiunii de audit nu au fost prezentate referatele întocmite pentru fiecare factură în parte, astfel că înscrisurile la care fac referire expertul şi instanţa de fond au fost, în opinia sa, întocmite ulterior controlului.

Cu privire la admiterea cererii de intervenţie principală, recurenta a arătat că această soluţie este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 61 alin. 2 Cod procedură civilă.

În primul rând, din interpretarea prevederilor art. 227 din Hotărârea nr. 130/2010 a Plenului Curţii de Conturi, a art. 11 alin. 2-3 şi art. 33 alin. 1 din Legea nr. 94/1992, rezultă că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă. Prin urmare, legea acordă numai conducătorului entităţii verificate dreptul de a sesiza instanţa de judecată, deoarece măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt numai în sarcina acestuia, în calitate de ordonator de credite şi de reprezentant al entităţii, deoarece există o relaţie instituţională între cel care controlează şi cel verificat. În condiţiile art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992, în cazul în care se constată existenţa unor abateri, Curtea de Conturi comunică conducerii entităţii verificate această situaţie de fapt, iar stabilirea şi întinderea prejudiciului, precum şi dispunerea măsurilor necesare, devin obligaţie a entităţii verificate, raţiunea legii fiind aceea că doar conducătorul, ca ordonator de credite, are şi calitatea şi capacitatea de a lua măsurile de intrare în legalitate.

Or, prin cererea de intervenţie principală, s-a solicitat anularea unor acte administrative care stabilesc obligaţii faţă de conducerea entităţii verificate ca urmare a constatării unor abateri cu ocazia efectuării auditului.

Recurenta a mai arătat că nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de art. 61 alin. 2 Cod procedură civilă pentru intervenţia principală, respectiv dreptul pretins de terţ  nu este recunoscut nici de Legea nr. 94/1992, nici de Hotărârea nr. 130/2010.

Recurenta a criticat dispoziţia din sentinţă privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către partea adversă, apreciind că prima instanţă nu a avut în vedere faptul că actele care au susţinut apărările reclamantei au fost depuse numai în faţa instanţei de judecată, că prejudiciul indicat în actele de control este numai unul estimat, stabilirea exactă a acestuia şi dispunerea măsurilor necesare fiind obligaţia conducerii entităţii auditate şi că obligarea sa la această plată reprezintă o sancţiune implicită pentru că îşi îndeplineşte obligaţiile legale, apreciind că resursele financiare ale statului trebuie îndreptate pentru funcţionarea instituţiei, în concordanţă cu misiunea sa constituţională şi legală.

În drept a fost invocată aplicarea art. 483 şi 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosar.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata pârâtă Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru pârâta Camera de Conturi C., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 54-57), a solicitat respingerea recursurilor declarate de către reclamanţi şi de către intervenienta în interes propriu.

În susţinere, a arătat că prima instanţă a interpretat corect dispoziţiile O.U.G. nr. 26/2012, stabilind că era necesară aprobarea consiliului local pentru încheierea actului adiţional prin care părţile au convenit prelungirea valabilităţii contractului de asistenţă juridică încheiat anterior.

A mai arătat că prin actele contestate nu s-a reţinut încălcarea unor principii din actul normativ care reglementează activitatea de avocat, aspecte sugerate de recurente în cererea de recurs, ci abaterea a constat în angajarea şi plata unor cheltuieli fără respectarea prevederilor legale aplicabile instituţiilor publice şi care au cauzat un prejudiciu bugetului local.

Intimaţii – reclamanţi  şi intimata – intervenientă în interes propriu au formulat întâmpinări conform art. XVII alin. 3 coroborat cu art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 59-65, 68-74), cu conţinut identic, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâte.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatele au arătat că din interpretarea art. I alin. 1 din O.U.G. nr. 26/2012 rezultă clar că recurenta reclamantă avea voie să angajeze avocat fără aprobarea consiliului local, deoarece în structura sa organizatorică nu există personal propriu de specialitate juridică, aspect dovedit prin organigrama depusă la dosarul instanţei de fond.

În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a calculat ca fiind încasată nelegal suma de 10.000 lei, intimatele au arătat că O.U.G. nr. 26/2012 a intrat în vigoare la data de 12.06.2012, iar contractul a fost încheiat la data de 05.04.2012, astfel că actul normativ nu poate retroactiva. În ceea ce priveşte actul adiţional, la acest contract, încheiat la data de 25.03.2013, fiind o prelungire a actului iniţial, urmează regimul juridic al acestuia.

Referitor la susţinerea că în contract nu au fost indicate clar acţiunile pentru care a fost achitat onorariul, intimatele au arătat că acest contract este un contract standardizat, prin dispoziţiile Legii nr. 51/1995, în acord cu actele subsecvente emise de Uniunea Naţională a Barourilor din România, fiind imprimat pe un formular regim de numerotare şi evidenţă la Baroul C. şi, prin urmare, perfect legal.

Intimatele au mai arătat că recurentele pârâte sunt în eroare atunci când asimilează contractul de asistenţă juridică cu o prestare de servicii, deoarece activitatea unui avocat este supusă legii speciale – Legea nr. 51/1995, care nu prevede ca avocatul să facă rapoarte către client şi, cu atât mai puţin către terţi. În plus, au mai invocat caracterul confidenţial al contractului, consacrat de art. 4 din Legea nr. 95/1995 şi caracterul de secret profesional, prevăzut de art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ, aspecte care intră în contradicţie cu obligaţia depunerii de rapoarte de activitate invocată de recurentele pârâte.

Intimatele au mai arătat că este eronată susţinerea recurentelor pârâte în sensul că activitatea avocatului s-a desfăşurat cu încălcarea principiilor economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, deoarece activitatea prestată de cabinetul de avocat este o activitate de diligenţă, de tip abonament, ceea ce presupune că avocatul este la dispoziţia clientului în orice moment, pentru orice problemă, activitatea acestuia fiind una de prevenire, de evitare a litigiilor, de susţinere a legalităţii actelor îndeplinite.

În ceea ce priveşte oportunitatea angajării unui avocat, intimatele au arătat că aceasta poate fi decisă exclusiv de instituţiile auditate, iar nu de către recurentele pârâte.

Cu privire la documentele justificative, intimatele au susţinut că, din punct de vedere contabil, acestea sunt factura şi contractul de asistenţă juridică. În plus, în cauză, şi expertul desemnat de către prima instanţă a avut aceeaşi poziţie.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală, intimatele au apreciat corectă soluţia primei instanţe, considerând că ar fi tardivă aşteptarea judecării litigiului care vizează măsurile dispuse de Curtea de Conturi, pentru ca apoi să formuleze o nouă acţiune faţă de intervenientă. Au mai arătat că intervenienta întruneşte condiţiile art. 32, 33, 36 şi 192 Cod procedură civilă pentru a promova cererea.

Intimatele au mai  susţinut că acordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanţă s-a făcut în condiţiile art. 453 Cod procedură civilă.

În drept a fost invocată aplicarea art. 223, 244 şi 411 Cod procedură civilă.

Recurenţii reclamanţi şi recurenta intervenientă au formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 93-95) în care au reiterat poziţia procesuală exprimată prin cererile de recurs.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursurile declarat de reclamanţii Comuna B. şi Consiliul Local al Comunei B., intervenienta principală Cabinet avocaţial B.A. şi pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru pârâta Camera de Conturi C., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Primul motiv de recurs ce va fi analizat este cel invocat de recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru pârâta Camera de Conturi C. referitor la admiterea cererii de intervenţie principală, soluţie cu privire la care se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 61 alin. 2 Cod procedură civilă, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă şi care este fondat.

Astfel, art. 61 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă stabileşte că „oricine are un interes poate să intervină într-un proces care se judecă între părţile originare”, iar „intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta”.

Din interpretarea acestei norme, rezultă că participarea la un proces a terţului intervenient principal este condiţionată de îndeplinirea, ca şi condiţii speciale, a condiţiei interesului determinat, legitim, personal, născut şi actual, conform art. 33 Cod procedură civilă, respectiv a condiţiei de a pretinde pentru sine fie dreptul dedus judecăţii, fie un drept strâns legat de acesta.

De asemenea, Curtea mai reţine că potrivit pct. 204 din Hotărârea nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, actele Curţii de Conturi pot fi atacate doar de entitatea controlată prin conducătorul acesteia, soluţie legislativă care se justifică prin aceea că activitatea de control a Curţii de Conturi vizează un anumit subiect de drept, iar prin decizie se stabilesc obligaţii doar în sarcina entităţii controlate, aceasta fiind singura în măsură să decidă dacă înţelege să formuleze sau nu contestaţie.

Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pentru a-şi legitima calitatea procesuală activă într-un litigiu de contencios administrativ, o persoană trebuie să dovedească faptul că a fost vătămat într-un drept sau într-un interes legitim prin actul administrativ atacat, or, dat fiind faptul că decizia emisă de Curtea de Conturi nu stabileşte nicio obligaţie în sarcina terţului, acesta nu justifică un atare interes. Trebuie făcută o distincţie clară între raportul juridic dintre Curtea de Conturi şi entitatea controlată, raport care izvorăşte din actele de control ale Curţii de Conturi, finalizate prin decizia emisă de aceasta prin care se stabilesc obligaţii în sarcina entităţii controlate, conform Regulamentului Curţii de Conturi şi raportul juridic dintre entitatea controlată şi terţ care este distinct şi are un alt izvor decât actul administrativ dedus judecăţii, respectiv, în cauză, un contract de asistenţă juridică.

În cauză, intervenienta principală Cabinet de avocat B.A. a solicitat prin cererea de intervenţie anularea actelor emise de Curtea de Conturi, cerere identică cu cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi. Prin urmare, curtea reţine că intervenienta principală nu pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii, cererea sa reprezentând practic o susţinere a poziţiei procesuale a reclamanţilor, specifică intervenţiei accesorii şi nici nu justifică un interes actual în a contesta aceste acte, cât timp prin acestea nu sunt stabilite măsuri directe în persoana sa.

În condiţiile în care, în faţa primei instanţe nu s-a pus în discuţie calificarea cererii ca fiind o cerere de intervenţie accesorie, această calificare nu poate fi făcută direct în recurs, faţă de prevederile art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă, aplicabil în conformitate cu dispoziţiile art. 494 Cod procedură civilă, astfel că cererea de intervenţie va fi analizată astfel cum a fost formulată de parte şi soluţionată de prima instanţă, ca cerere de intervenţie principală.

Constatând că cererea de intervenţie principală formulată de Cabinet de avocat B.A. nu îndeplineşte condiţiile speciale prevăzute anterior, curtea va reţine că soluţia dată de prima instanţă asupra acesteia nu este corectă, sentinţa urmând a fi reformată sub acest aspect.

Cel de-al doilea motiv de recurs ce va fi analizat este cel invocat de reclamanţii Comuna B., prin Primar şi Consiliul Local al Comunei B. privind greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. I din O.U.G. nr. 26/2012, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă şi care este fondat.

În fapt, prin măsura 10 - pct. 9 din dispozitivul Deciziei nr. 32/2014, pârâta Camera de Conturi C. a dispus în sarcina reclamantei obligaţia de a stabili întinderea prejudiciului estimat la suma de 17.000 lei, cu dobânzile aferente estimate în sumă de 638,92 lei, cu titlu de plăţi fără documente justificative, prejudiciu rezultat din încheierea nelegală a Contractului de asistenţă juridică nr. 19 din 05.04.2012 şi a Actului adiţional nr. 1/25.03.2013, această măsură fiind menţinută acesteia prin Încheierea camerei nr. 3 din 2014.

Prin actele contestate pârâtele au reţinut, pe de o parte, că atât contractul de asistenţă juridică, cât actul adiţional la acesta au fost încheiate fără aprobarea consiliului local, contrar art. I alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 26/2012, iar, pe de altă parte, că plăţile efectuate nu au avut la bază documente justificative, în condiţiile art. 14, 20, 23-24, 51 şi 54 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale şi art. 6 din Legea nr. 82/1991.

Prima instanţă a invalidat actele contestate pentru plăţile efectuate în baza Contractului de asistenţă juridică nr. 19 din 05.04.2012 pentru serviciile prestate în perioada 05.04.2013-31.12.2012 şi 01.02.2013-01.04.2013, reţinând că prevederile O.U.G. nr. 26/2012 nu se aplică acestui contract, iar decontarea serviciilor de asistenţă juridică efectuate în acest interval, cu excepţia lunii ianuarie 2013, s-a efectuat cu respectarea cerinţelor legale.

Cu privire la suma de 2.000 lei, achitată cu OP nr. 125/11.03.2013, aferentă lunii ianuarie 2013, reţinând concluziile expertizei dispuse în cauză, prima instanţă a reţinut că suma a fost achitată fără a se întocmi ordonanţarea de plată aferentă, actele întocmite de pârâte fiind legale.

Cu privire la plata serviciilor prestate în baza actului adiţional nr. 1/2013, în cuantum de 7.000 lei, prima instanţă a reţinut că actele administrative contestate sunt nelegale, deoarece pentru modificarea contractului, conform art. I din O.U.G. nr. 26/2012, era necesară aprobarea consiliului local.

Curtea constată că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor O.U.G. nr. 26/2012 şi aplicarea la prezentul litigiu este corectă numai în parte.

Astfel, în mod legal a reţinut instanţa de fond că, faţă de dispoziţiile art. XVII alin. 1 din O.U.G. nr. 26/2012, în mod evident, contractului nr. 19 din 05.04.2012, încheiat anterior intrării în vigoare a ordonanţei, nu îi este aplicabil acest act normativ.

Cu privire la actul adiţional nr. 1/2013, încheiat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 26/2012, curtea reţine că, faţă de prevederile art. I alin. 1 şi 2 din acest act, care determină domeniul de aplicare, acesta nu este incident în cauză, contrar celor reţinute de prima instanţă.

Astfel, art. I din O.U.G. nr. 26/2012 stabileşte că „autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiile autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică nu pot achiziţiona servicii juridice de consultanţă, de asistenţă şi/sau de reprezentare”. Din interpretarea per a contrario a acestei norme juridice rezultă că celelalte autorităţi şi instituţii publice, care nu au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică pot achiziţiona servicii juridice.

Alin. 2 al art. I din O.U.G. nr. 26/2012 reprezintă excepţia de la regula instituită în alin. 1, respectiv circumscrie situaţiile şi condiţiile în care, prin excepţie de la interdicţia instituită în primul alineat, instituţiile şi autorităţile publice pot achiziţiona servicii juridice, respectiv dacă activităţile juridice de consultanţă necesare nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entităţi şi numai cu aprobarea, după caz, a ordonatorului principal de credite sau a consiliului local/judeţean. Şi în această normă juridică, domeniul de aplicare este clar determinat şi, în mod logic, este în corelare cu alin. 1, respectiv se referă numai la autorităţi şi instituţii publice care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică şi care pot achiziţiona servicii juridice condiţionat de aprobarea organului expres indicat de legiuitor şi numai dacă aceste servicii nu pot fi prestate de personalul propriu.

Prin urmare, din interpretarea acestor norme rezultă că interdicţia instituită de alin. 1 al art. I din O.U.G. nr. 26/2012 şi excepţia din alin. 2 al aceleiaşi norme se aplică exclusiv autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică. Or, aşa cum au probat recurenţii reclamanţi, în organigrama acestora (filele 71-73 dosar iniţial curte) nu există nici un post de consilier juridic, astfel că normele arătate anterior nu le sunt aplicabile.

În aceste condiţii, curtea va analiza îndeplinirea celeilalte condiţii, referitoare la justificarea şi legalitatea decontării serviciilor juridice prestate în intervalul 01.04.2013-01.10.2013.

Astfel, din actele depuse la dosar – notă de relaţii cuprinzând ca anexă lista cu toate cauzele în care partea reclamantă a fost reprezentată de cabinetul avocaţial (fila 74 dosar iniţial curte), împuterniciri avocaţiale întocmite de Cabinetul avocaţial B.A. (filele 108-118 dosar iniţial curte, filele 11 şi urm. Vol. I supliment), coroborate cu concluziile raportului de expertiză tehnică efectuate în cauză, curtea va reţine realitatea serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare contractate, precum şi legalitatea plăţilor efectuate.

Celelalte motive de recurs invocate de recurenta pârâtă Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru pârâta Camera de Conturi C. nu sunt fondate.

Faţă de aspectele reţinute anterior, motivele de recurs referitoare la interpretarea şi aplicarea art. I şi XVII alin. 1 din O.U.G. nr. 26/2012 în raport cu contractul de asistenţă juridică nr. 19/2012 şi actul adiţional nr. 1/2013, nu vor mai fi analizate, argumentele recurentei nefiind corecte, faţă de interpretarea dată de instanţă anterior.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei pârâte în sensul că lipsa unei activităţi previzibile trebuia să determine pe reclamante să nu încheie contractul de asistenţă juridică în discuţie nu poate fi reţinut, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, în cursul judecăţii a fost dovedită atât realitatea, cât şi întinderea serviciilor prestate, frecvenţa şi complexitatea acestora fiind în acord cu valoarea contraprestaţiilor şi cu principiile economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în utilizarea fondurilor publice.

Nici argumentul referitor la greşita aplicare a prevederilor pct. 2 şi 3 din OMFP nr. 1792/2002 nu poate fi reţinut. Astfel, prima instanţă a reţinut că aspectele formale semnalate de Curtea de Conturi sunt corecte, dar, faţă de concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, coroborate cu înscrisurile depuse la dosar, a interpretat legal dispoziţiile anexei la Ordinul nr. 1792/2002.

În mod legal, instanţa de fond a reţinut că raţiunea vizei ,,Bun de plată” aplicată de ordonatorul de credite sau de persoana delegată cu aceste atribuţii are rolul de a confirma că serviciile au fost prestate şi celelalte condiţii prevăzute de lege sunt îndeplinite, practic se atestă că serviciul a fost efectuat corespunzător de către furnizor şi că toate poziţiile din factură au fost verificate. Prin urmare, aceste aspecte formale, deşi corect reţinute, au fost infirmate în timpul judecăţii, conform celor reţinute anterior referitor la realitatea serviciilor prestate.

Faptul că înscrisurile au fost depuse numai în faţa instanţei nu se poate constitui într-un fine de neprimire al acestora, deoarece valoarea lor probatorie a fost stabilită prin coroborarea cu celelalte probe administrate în cauză, în condiţiile 264 Cod procedură civilă.

Curtea va respinge şi critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, motiv de recurs ce va fi analizat prin prisma art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

În mod neîntemeiat susţine recurenta pârâtă Curtea de Conturi că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, deoarece art. 453 Cod procedură civilă nu face nici o distincţie în raport de subiectul de drept care are calitatea de parte în proces, ci stabileşte ca debitor al obligaţiei de plată a acestora „partea care pierde procesul”, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu are voie să o facă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile declarate de reclamanţii Comuna B., prin Primar şi Consiliul Local al Comunei B. şi de pârâta Curtea de Conturi a României, în nume propriu şi pentru pârâta Camera de Conturi C., împotriva sentinţei civile nr. 823/29.10.2015 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, pe care o va casa în totalitate pentru a se asigura o judecată unitară şi coerentă şi, în rejudecare, în condiţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, va menţine actele contestate numai cu privire la măsura de stabilire a întinderii prejudiciului estimat la suma de 2.000 lei la care se adaugă dobânzi aferente, plată efectuată în baza Contractului de asistenţă juridică nr. 19/05.04.2012, pentru activitatea desfăşurată de Cabinet de avocat B.A. în perioada 01.01.2013-31.01.2013, anulându-le în rest.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţei de fond cu titlu de onorariu expert, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa va obliga pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în cauză, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.

Cu privire la cererea de intervenţie principală, văzând argumentele expuse anterior referitor la neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, sub aspectul interesului şi al pretinderii unui drept propriu sau conex celui dedus judecăţii, această cerere va fi respinsă ca inadmisibilă.

Faţă de soluţia pronunţată, în rejudecare, asupra cererii de intervenţie principală, curtea va respinge recursul declarat de către intervenienta principală Cabinet de avocat B.A. împotriva sentinţei civile nr. 823/29.10.2015 pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, deoarece la momentul analizării cererii de recurs aceasta nu mai justifică nici o calitate procesuală activă în susţinerea unei astfel de cereri.

Domenii speta

Spete similare