Recurs. Admisibilitate

Sentinţă civilă 166/R din 14.04.2016


Prin prevederile art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă s-a stabilit că „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”.

Ulterior, prin dispoziţiile alineatului 2 din articolul unic al O.U.G. nr. 62/23 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 24 decembrie 2015) s-a stabilit că prevederile art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 se aplică şi proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv.

Legea nr. 2/2013 a fost adoptată la data de 1 februarie 2013 şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 12 februarie 2013, intrând în vigoare în termen de 3 zile de la publicare, respectiv la data de 15 februarie 2013, iar cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentului dosar a fost înregistrată la data de 30 iulie 2014, obiectul acesteia încadrându-se în prevederile art. 94 pct. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă şi având o valoare mai mică de 1.000.000 lei.

Din perspectiva celor anterior expuse, precum şi a principiului legalităţii căilor de atac, instituit prin art. 457 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de control judiciar a constatat că recursul dedus judecăţii este inadmisibil, astfel că acesta urmează a fi respins ca atare, decizia atacată având caracter definitiv de la pronunţare şi nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Cod pr. civ.: art. 457 al. 1;

Legea nr. 2/2013: art. XVIII al. 2.

Prin Sentinţa civilă nr. x, Judecătoria Sighişoara a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de petitele nr. 1 şi 3 din acţiune - având ca obiect evacuare şi predare în folosinţă  a terenului, respectiv daune interese moratorii, iar pe fondul cauzei, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta C.A.M., în contradictoriu  cu  pârâta S.C.  XX S.R.L., în sensul obligării acesteia la plata către reclamantă a sumei de  6.316  lei despăgubiri civile, respingând în rest acţiunea şi compensând cheltuielile de judecată ale părţilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria a reţinut că prin acţiunea formulată reclamanta a solicitat să se dispună evacuarea pârâtei, cu obligarea acesteia de a-i preda în deplină folosinţă terenul în suprafaţă de 6,22 ha, ce face obiectul contractului de arendare  din 28.04.2014, înregistrat la Primăria Vânători sub nr. 117/29.04.2014, proprietatea numitei XZ (dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Titlul de Proprietate nr. 129075/27.04.2007), teren înscris în C.F. nr. x Vânători, nr. cad. 50807 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 lei, cu dobânzi legale aferente de la data introducerii acţiunii, cu titlu de despăgubiri civile pentru folosinţa nelegală şi abuzivă a acestui teren, precum şi la plata de daune cominatorii în cuantum de 200 lei/zi de întârziere, de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti până la predarea efectivă a terenului, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria a apreciat că întrucât acţiunea este întemeiată pe contractul de arendare menţionat, reclamanta are dreptul să formuleze orice fel de acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală numai împotriva proprietarei terenului, iar nu şi împotriva unor persoane cu care nu se află în relaţii contractuale, motiv pentru care a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtă, în raport de petitele nr. 1 şi 3.

În schimb, s-a apreciat că nu este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi că se justifică partea din acţiune care se referă la antamarea răspunderii civile delictuale a acesteia, întrucât prin conduita sa culpabilă a cauzat un prejudiciu cuantificabil reclamantei, în sensul în care s-a dovedit prin probatoriul administrat că pârâta a efectuat lucrări agricole şi a recoltat, pe lângă alte terenuri din zonă, şi producţia rezultată de pe terenul agricol ce constituie obiectul contractului de arendare nr. 117/29.04.2014, deţinut de reclamantă.

Prin urmare, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1357 din Noul Cod Civil, Judecătoria a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 6.316 lei cu titlu de despăgubiri, reţinând sub acest aspect că reclamanta ar fi putut beneficia de o subvenţie de 7.694 lei, calculată astfel: 156,89 Euro/ha x 11,22 ha x 4,41 lei, conform schemei de plată de la fila 143 din dosar, inclusă fiind penalizarea de 58 % pe care o suportă reclamanta, din care scăzându-se contravaloarea pierderilor de 1.378 lei/anul agricol 2014 (rezultate din c/val. cheltuielilor de 15.954 lei - c/val. producţiei de 14.578 lei = 1.378 lei), rezultă suma de 6.316 lei.

De asemenea, în temeiul art. 453 alin. 1 şi 2 din Noul Cod de procedură civilă, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva hotărârii anterior descrise au declarat apel ambele părţi, iar prin Decizia civilă nr. 706/10 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Mureş, a fost anulat ca netimbrat apelul reclamantei şi s-a respins ca neîntemeiat apelul pârâtei.

Pentru a decide în sensul arătat, Tribunalul a făcut aplicarea prevederilor art. 197 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013 privitor la apelul reclamantei, constatând că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa (50 lei pentru petitele nr. 1 şi 3 + 719,08 lei pentru petitul nr. 2).

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă, s-a apreciat că acesta nu este întemeiat, constatându-se că în mod legal şi temeinic prima instanţă a dat eficienţă probatorie declaraţiei martorului Stanciu Mihai Ioan, depoziţie care, alături de Adresa nr. 13785/04.12.2014, emisă de A.P.I.A. Mureş, relevă faptul că S.C. XX S.R.L. a efectuat lucrări agricole şi a recoltat producţia rezultată şi de pe terenul agricol ce constituie obiectul contractului de arendare nr.117/29.04.2014, al cărui beneficiar este reclamanta.

Pârâta a uzat în continuare de calea de atac a recursului, solicitând casarea în parte a deciziei atacate şi, în urma reţinerii spre rejudecare a apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, să se dispună respingerea în tot a acţiunii introductive, corelativ cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin intermediul memoriului de recurs s-au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 şi 6 din Codul de procedură civilă,  susţinându-se că în mod greşit instanţa de apel s-a limitat doar la analiza criticilor vizând obligarea recurentei-pârâte la plata despăgubirilor civile stabilite în primă instanţă, încălcând prevederile art. 479 alin. 1 din Codul de procedură civilă prin refuzul verificării susţinerilor referitoare la soluţia adoptată în privinţa excepţiilor procesuale invocate în cauză, deoarece respingerea petitului principal al acţiunii impunea respingerea pe acelaşi considerent şi a petitului subsidiar, în condiţiile în care s-a reţinut că acţiunea reclamantei este întemeiată pe contractul de arendare încheiat cu proprietara terenului din litigiu, iar acest contract nu îi conferă dreptul de a se îndrepta cu acţiune directă împotriva unui terţ, pentru antrenarea răspunderii delictuale a acestuia.

S-a mai susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici în privinţa criticilor referitoare la întinderea prejudiciului pretins cauzat reclamantei, câtă vreme nu s-a probat că neîncasarea de către aceasta a subvenţiei de la A.P.I.A. s-ar fi datorat în vreun fel culpei pârâtei.

De asemenea, recurenta a arătat că neobligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel este contrară prevederilor art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în condiţiile anulării căii de atac ca netimbrată.

Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că soluţia adoptată prin decizia atacată este legală în raport de probatoriul administrat.

Învestită fiind cu judecata recursului declarat în cauză, Curtea a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii acestuia, excepţie în privinţa căreia reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. 1 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Prin prevederile art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă s-a stabilit că „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”.

Ulterior, prin dispoziţiile alineatului 2 din articolul unic al O.U.G. nr. 62/23 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 24 decembrie 2015) s-a stabilit că prevederile art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 se aplică şi proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv.

Legea nr. 2/2013 a fost adoptată la data de 1 februarie 2013 şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 12 februarie 2013, intrând în vigoare în termen de 3 zile de la publicare, respectiv la data de 15 februarie 2013, iar cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentului dosar a fost înregistrată la data de 30 iulie 2014, obiectul acesteia încadrându-se în prevederile art. 94 pct. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă şi având o valoare mai mică de 1.000.000 lei.

Din perspectiva celor anterior expuse, precum şi a principiului legalităţii căilor de atac, instituit prin art. 457 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat că recursul dedus judecăţii este inadmisibil, astfel că acesta urmează a fi respins ca atare, decizia atacată având caracter definitiv de la pronunţare şi nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

 Nu vor fi acordate cheltuieli de judecată, intimata-reclamantă nedepunând dovezi în acest sens.