Despăgubiri solicitate în baza dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.

Cererile de chemare în judecată  îndreptate împotriva statului  prin care se pretinde obligarea  acestuia la măsuri reparatorii, altele decât cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu pot avea temei suficient în  CEDO şi nici în art. 1 Protocol I Adiţional la CEDO.

Asupra recursului de faţă:

Constată că prin sentinţa civilă nr. 9261/2013 pronunţată de Judecătoria Braşov a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Ş.M.E. în contradictoriu cu pârâţii G.E. şi STATUL ROMAN, prin M.F.P., prin D.G.F.P. B.; a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 300 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de apelantul Ş.M.E. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 105/2014 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă cererea de apel formulată de apelantul reclamant Ş.M.E., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român, reprezentat legal de M.F.P., prin D.G.R.F.P. B. şi G.E., împotriva sentinţei civile nr. 9261/3.06.2013 a Judecătoriei Braşov pronunţată în dosarul nr. 36465/197/2011, pe care a păstrat-o.

A fost obligat apelantul reclamant să plătească intimatei pârâte G.E. suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:

Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil.

Rezultă aşadar că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a  solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun (art. 480-481 Cod civil din anul 1864, apoi art. 563 din Noul Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, în condiţiile în care, reclamantul a şi recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.

Sub aspectul analizat, tribunalul reţine că, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita  perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri şi a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege, pentru stabilirea şi punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate, aşa cum am arătat.

Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil.

De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, astfel cum a susţinut apelantul reclamant. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în jurisprudenţa sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.

În consecinţă, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni direct în justiţie pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile.

Aceste statuări au fost făcute şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33/9 iunie 2008, ce a fost pronunţată în recurs în interesul legii, reţinută şi de prima instanţă ca temei al soluţiei atacate.

Astfel, instanţa supremă a stabilit că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989  s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui proprietarilor iniţiali sau succesorilor în drepturi ai acestora, nu se poate  susţine că  legea  specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie a stabilit, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Prin decizia menţionată, instanţa supremă a statuat că, în cazul în care reclamantul apreciază că între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului  există neconcordanţe, el poate să le invoce în cadrul unei  acţiuni în revendicare, fiind însă necesar să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

În cauza dedusă judecăţii, s-a constatat că, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, întrucât, aşa cum s-a arătat, procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Nici cea de-a doua condiţie la care decizia pronunţată în recurs în interesul legii nu este împlinită, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost înstrăinat către intimata G., iar dreptul său a fost consolidat potrivit dispoziţiilor sentinţei civile nr. 11804/12.09.2000 a Judecătoriei Braşov pronunţată în dosarul nr. 6445/2000, prin care s-a constatat că intervenienta G.E. este proprietara apartamentului şi au fost respinse pretenţiile reclamantului privind obligarea acestei părţi la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului respectiv.

În consecinţă, în mod corect prima instanţă a apreciat că acţiunea este inadmisibilă.

Prima instanţă a soluţionat în mod corect şi petitul formulat în subsidiar, întemeiat pe dispoziţiile art. 224 Cod civil, prin care reclamantul a solicitat atragerea răspunderii subsidiare a Statului şi obligarea acestuia la plata sumei de 196.500 lei, reprezentând valoarea de circulaţie actuală a imobilului ce face obiectul acţiunii.

Răspunderea Satului Român prin M.F.P. nu poate fi antrenată în cauza de faţă, date fiind cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii; astfel, prin această decizie, s-a stabilit că în „acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă”, iar acţiunile „în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.”

Prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa cauzei Atanasiu vs. România soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această din urmă hotărâre stabileşte neechivoc obligaţia fostului proprietar de a apela la forma de despăgubire în natură sau în echivalent pe care Statul Român a reglementat-o normativ sub forma iniţială a Legii nr. 112/1995, iar ulterior a Legii nr. 10/2001. Aceeaşi hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului a prevăzut şi o excepţie de la regula de mai sus, respectiv dreptul fostului proprietar de a-şi valorifica pretenţia pe calea dreptului comun, dar numai în situaţia preexistenţei unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să se fi dispus obligarea statului, prin autorităţile sale, la restituirea bunului, ceea ce nu este însă cazul în speţă.

 În raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Atanasiu împotriva României, reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceasta nu deţine  „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului".

Este adevărat că prin O.U.G. nr. 4/2012 s-a prevăzut că, la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, însă această măsură a fost luată tocmai în vederea implementării hotărârii pilot şi motivat de necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietarilor, astfel încât persoanele îndreptăţite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile şi predictibile, în conformitate cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, nici faptul că termenul prevăzut în hotărârea pilot nu a fost respectat de Statul Român, fiind prelungit de altfel prin acord, nu justifică suprimarea unei legi speciale, pentru a aplica dispoziţiile legii generale.

Cât priveşte textul de lege care ar consacra în opinia apelantului reclamant, cu titlu de sancţiune, acordarea de despăgubiri băneşti, respectiv art. 224 alin. 1 Noul Cod civil, în cazul antrenării răspunderii subsidiare a statului pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului, în mod corect prima instanţă a reţinut că dezlegarea dată de Înalta Curte prin recursul în interesul legii nu poate fi înlăturată. Astfel, dacă Statul nu răspunde în principal pentru o astfel de obligaţie, cu atât mai mult nu poate fi antrenată răspunderea sa subsidiară.

Adoptarea art. 224 alin.1 Cod civil, de altfel în vigoare la data pronunţării deciziei în interesul legii, nu este de natură să modifice raţionamentul juridic al instanţei supreme, starea de fapt dedusă judecăţii fiind similară cu situaţiile asupra cărora a fost chemată să se pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său de proprietate şi ineficienţa mecanismelor de despăgubire prevăzute de legea specială, pentru a obţine obligarea Statului Român la plata de despăgubiri. Înalta Curte a analizat posibilitatea de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, astfel încât a avut în vedere inclusiv dispoziţiile art. 224 alin. 1 Cod civil, pe care nu le-a exclus în mod expres. Potrivit considerentelor deciziei în interesul legii, o astfel de acţiune civilă, în despăgubire bănească, directă, îndreptată împotriva statului, sub motiv de inaplicabilitate, pentru diverse argumente, a dispoziţiilor legii speciale, ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Decizia în interesul legii menţionată are caracter obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti, caz în care instanţa de fond, în aplicarea dispoziţiilor art. 3307  alin. (4) Cod procedură civilă, în mod corect a constatat incidenţa în cauză a dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către reclamant. Cum Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în  Monitorul Oficial nr. 120 la data de 12 februarie 2012, în mod just, la data pronunţării hotărârii atacate, 3 iunie 2013, judecătoria a ţinut cont de caracterul obligatoriu al acesteia.

Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de recurenta T.A. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Această recurentă a fost introdusă în cauză ca urmare a decesului apelantului Ş.M.E. în calitate de succesoare a acestuia.

În dezvoltarea motivelor de recurs sentinţa este criticată pentru următoarele:

Recurenta apreciază că adoptarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată privind revendicarea imobilului în litigiu îl lipseşte pe proprietar de orice măsură reparatorie, că dacă instanţa ar fi constatat retroactiv că imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul său ar fi posesorul unui bun actual în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la CEDO.

Se mai arată că în cazul său  cerinţa  proporţionalităţii  nu a fost respectată impunându-i-se doar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condiţiile în care Fondul Proprietatea nu funcţionează. Astfel în lipsa unei despăgubiri juste, acţiunea în revendicare devine admisibilă.

În ceea ce priveşte aplicarea Deciziei  nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se arată că acţiunea în revendicare are prioritate în cazul în care se constată că există neconcordanţe între legea specială şi CEDO situaţia în care comparând titlul de proprietate al recurentei – reclamante cu titlul de proprietate al cumpărătoarei de bună-credinţă s-ar fi putut constata că titlul acesteia din urmă vine de la un neproprietar faţă de constatarea că recurenta – reclamantă nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Decizia mai este criticată şi pentru faptul că instanţa de apel a soluţionat în mod eronat capătul de cerere subsidiar privind obligarea Statului Român la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului de care este lipsită la valoarea de circulaţie.

Statul Român prin M.F.P.  poartă răspunderea pentru modul în care a gestionat această situaţie, iar  răspunderea este  reglementată în cuprinsul dispoziţiilor art. 224 din Codul civil şi în acest sens trebuie acceptat că are calitate procesual pasivă din perspectiva faptului că este garantul dreptului de proprietate descris la art. 44 din Constituţie.

Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins iar decizia pronunţată în apel va fi menţinută ca legală şi temeinică în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru  următoarele considerente:

Primele instanţe de judecată au reţinut în mod corect starea de fapt şi au procedat la aplicarea judicioasă a textelor de lege incidente în cauză, a deciziilor pronunţate în interesul legii şi a practicii CEDO.

Astfel în legătură cu admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de persoana îndreptăţită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 instanţa de apel a confirmat şi consolidat considerentele sentinţei civile atacate prin care a fost adoptată soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată.

În mod corect s-a reţinut de către ambele instanţe că procedura instituită prin Legea nr.  10/2001, nu reprezintă o reglementare alternativă, ci este mijlocul legal, pe care legiuitorul a înţeles să îl pună la îndemâna persoanelor nedreptăţite de vechiul regim, instituind astfel  şi un termen pentru aceasta, tocmai în ideea de a nu se crea un paralelism şi suprapunere a activităţii  instituţiilor statului, şi de a se menţine, pe  cât posibil, o stabilitate, a raporturilor sociale.

S-a mai reţinut în mod corect şi s-a analizat suficient de amplu şi bine argumentat, de  ce în cauză este aplicabilă decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi nu s-a constatat existenţa unei contradicţii între CEDO şi legea naţională respectiv Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că în principiu, sunt aplicabile dispoziţiile  legii speciale, Legea nr. 10/2001 şi numai în cazul în care există neconcordanţe între legea specială şi CEDO se acordă prioritate acesteia din urmă, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

Prevalându-se pe un presupus drept de proprietate ca urmare a solicitării de a se constata că imobilul în discuţie a fost preluat de Statul Român de la antecesorul său, fără un titlu valabil, prin prezenta acţiune reclamanta solicită în principal să se compare titlurile de proprietate pe calea acţiunii în revendicare, în raport de dreptul de proprietate al pârâtei I, dobândit pe baza Legii nr. 112/1995 iar  prima instanţă a apreciat în mod corect că acest capăt de cerere nu poate fi admisibil după pronunţarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea se mai reţine că instanţa de apel a  analizat şi incidenţa  Cauzei  Atanasiu contra României pronunţată de CEDO reţinându-se în mod corect că reclamanta nu deţine un titlu care să constituie un drept de proprietate susceptibil de a fi protejat prin prezenta acţiune iar reclamanta solicită în realitate readucerea bunului în patrimoniul antecesorului prin derogare de la legea specială.

Ca efect al obligativităţii deciziilor pronunţate în interesul legii instanţele de judecată în mod corect au reţinut că acestea sunt incidente în cauză.

În ceea ce priveşte a doua critică din recurs, referitoare la convertirea pretenţiilor reclamanţilor în despăgubiri şi inaplicabilitatea deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici aceasta nu este fondată şi în consecinţă va fi respinsă.

Faptul că mecanismul pus la dispoziţie de legiuitor, respectiv Fondul Proprietatea  nu funcţionează, nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare. Legea nr. 10/2001, de care, de altfel, a şi uzat nu  conferă reclamantei, dreptul de a apela direct la procedurile judiciare, în cadrul cărora să obţină o hotărâre judecătorească, în obligarea la despăgubiri,  în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare.

S-ar ajunge astfel la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care să înlocuiască titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală, înfiinţată pe baza legii speciale şi a căror eficienţă este minimă, neputând avea nici o garanţie de executare, atâta timp cât sunt în afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii şi a bugetului de stat.

Acţiunile îndreptate direct împotriva statului, prin care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii, decât cele prevăzute de lege nu pot avea temei suficient nici  în CEDO şi nici în dispoziţiile art. 1 al Protocolului I adiţional la CEDO aşa cum pretinde recurenta.

Aceasta pentru că CEDO, nu garantează dobândirea dreptului de proprietate ci sancţionează doar nerespectarea drepturilor şi libertăţilor ocrotite prin Convenţie.

Reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui „bun actual” în patrimoniul lor, astfel că nu poate pretinde în mod direct, despăgubiri de la stat,  motivat de faptul că i-a fost nesocotit acest drept. Pretenţiile reclamantei, se întemeiază pe un eventual drept de creanţă, care nu poate fi considerat un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional, decât dacă ar fi fost constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, lucru care se putea realiza în speţa de faţă pe calea procedurii instituită de Legea nr. 247/2005.

Întrucât, notificarea formulată de reclamantă, a fost finalizată prin emiterea deciziei nr. 755/2009 de către S.C. R. S.R.L., în care s-a dispus acordarea de titluri de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, înseamnă că dreptul invocat de reclamantă, nu constituie un „bun existent” şi nu este titulară a unei creanţe exigibile susceptibilă de executare.

În plus, faţă de cele de mai sus, a admite acţiunea în obligarea Statului Român, la despăgubiri, cu depăşirea limitelor stabilite de Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a stabilit un mecanism de acordare al despăgubirilor, plasează  judecătorul în sfera legislativului, asumându-şi rolul de a crea legea şi nu de a o aplica, ceea ce conduce la un dezechilibru instituţional al statului.

Temeiul de drept invocat de recurentă respectiv dispoziţiile art. 224 din Noul Cod civil nu poate fi aplicabil în cauză acesta fiind un fundament legal cu caracter de normă generală care nu se aplică în raport de norma specială instituită prin Legea nr. 247/2005 şi care era în vigoare la momentul pronunţării deciziei nr. 27/2011.

Este cu neputinţă repunerea în discuţie a calităţii procesual pasive a Statului Român în acţiuni în despăgubiri îndreptate direct împotriva acestuia atâta timp cât acest lucru a fost statuat deja printr-o decizie în interesul legii.

Instanţele de judecată au obligaţia de a respecta deciziile pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii în baza dispoziţiilor art. 3307 din Codul de procedură civilă potrivit cărora, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în interesul legii în Monitorul Oficial”.

Pentru toate aceste considerente instanţa apreciază că recursul este nefondat şi în consecinţă va  fi respins iar decizia  atacată  va fi menţinută ca legală şi temeinică cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură civilă privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare