Interpretarea art. 250 alin. 3 din Vechiul Cod de procedură civilă. Perimarea.

Constată că prin sentinţa civilă nr. 659/2009, Tribunalul Covasna a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie formulată de intervenienta Primăria Comunei M..

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantele D.C., în nume propriu şi în reprezentarea fiicei minore D.M. împotriva pârâtei S.C. H. S.A. B.H. şi în consecinţă:

A constatat că reclamantele au dobândit prin accesiune, proprietatea asupra următoarelor construcţii şi amenajări efectuate de către pârâtă, pe terenul proprietatea reclamantelor înscris în CF nr. 2xxx, V.B., %top, P., în suprafaţă de 5755 mp: un bazin mare de apă termală cu pereţi de beton; un bazin mic de apă termală cu pereţi din beton; construcţie din cărămidă şi lemn – bufet cu terasă; alei şi trotuare cu rigolă de evacuarea a apei termale din cele două bazine; bazin vidanjabil cu pereţi de beton; construcţie anexă amplasată în partea dinspre oraş a terenului; reţea interioară de alimentare cu apă; utilajele toboganului de agrement format din două corpuri; împrejmuiri şi poartă de acces.

A respins cererea reclamantelor privind obligarea pârâtei să ridice toate construcţiile şi amenajările.

A dispus evacuarea pârâtei de pe terenul proprietatea reclamantelor înscris în CF nr. 2xxx, V.B., %top, P., fâneţe, în suprafaţă de 5755 mp.

A obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 4.339.696 lei despăgubiri civile, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei, începând cu data pronunţării hotărârii până la plata efectivă.

A obligat pârâta să plătească reclamantelor 52.969,47 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin acţiunea înregistrată în dosarul nr. 886/2005 al Judecătoriei Caransebeş, reclamanta D.C., în nume propriu şi în reprezentarea fiicei minore D.M. a chemat în judecată  pârâta S.C. H. S.A. B.H.  solicitând instanţei: să constate că reclamantele sunt proprietare prin accesiune imobiliară asupra construcţiilor  şi amenajărilor edificate  şi efectuate  de către pârâtă  în  calitate de  constructor de rea-credinţă, să oblige pârâta să-şi  ridice utilajele toboganului de agrement  şi împrejmuirile cu poarta de acces  precum şi orice alte construcţii şi amenajări  pentru  care antecesorul pârâtei  nu a posedat autorizaţie de construire, chiar  dintre cele menţionate la pct. I al cererii, pe cheltuiala sa sau, în caz  de refuz al acesteia, să autorizeze reclamantele  să le ridice pe cheltuiala pârâtei ori, în subsidiar, să dea eficienţă dreptului lor de a le însuşi cu exercitarea dreptului  lor de a despăgubi pârâta constructoare de rea credinţă cu valoarea materialului  şi manoperei  din momentul edificării, reactualizată şi apoi diminuată cu amortizarea acestora, să oblige pârâta la plata chiriei pe ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii  şi în continuare  de la acest moment şi până la intrarea lor efectivă în posesia şi folosinţa  terenului, construcţiilor şi amenajărilor care se află pe acest teren, pentru suprafaţa de teren proprietatea reclamantelor pe care o ocupă abuziv, în sumă pe care o vor preciza până la primul termen de judecată, raportat la chiria practicată de Consiliul Local B.H. pentru suprafeţe de teren închiriate în aceeaşi zonă pentru desfăşurarea de activităţi comerciale.

În cauză, reclamantele, prin precizarea de acţiune au arătat că „nu mai doresc să-şi însuşească construcţiile şi amenajările din litigiu cu exercitarea drepturilor lor de a despăgubi pe constructor de rea-credinţă cu contravaloarea materialelor şi manoperei folosite la edificarea acestora”.

Fiind reţinută buna-credinţă a societăţii ca şi constructor, în cauză devin incidente  dispoziţiile art. 494 alin. 3 din Codul civil  respectiv că reclamantele  au un drept de opţiune între două soluţii posibile: să-i plătească constructorului de bună-credinţă contravaloarea materialelor şi preţul muncii sau să-i plătească o sumă de bani ce reprezintă sporul de valoare al  terenului, ca  urmare a edificării pe acesta a construcţiilor.

În această situaţie, cererea  reclamantelor  proprietare,  de demolare a construcţiilor, nu este admisibilă şi, pe cale de consecinţă nici cererea de obţinere a autorizaţiei de demolare.

De principiu, constructorul de bună-credinţă,  în calitate de titular al dreptului de creanţă, poate solicita instituirea dreptului de  retenţie până la îndeplinirea obligaţiei  de plată  din partea  proprietarului.

Ca urmare a  precizării petitului I  şi a renunţării  la proba cu expertiza în construcţii, în cauză nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor prin aplicarea uneia din soluţiile posibile menţionate mai sus.

Sub acest aspect, societatea pârâtă nu a formulat vreo cerere reconvenţională şi nici măcar o cerere expresă cu privire la instituirea dreptului de retenţie.

Deşi în principiu dreptul de retenţie nu este condiţionat de stabilirea despăgubirilor,  acesta nu poate fi dispus din oficiu ci doar în cazul formulării unei cererii exprese în acest sens.

Pârâta a formulat o astfel de cerere după închiderea dezbaterilor, prin concluziile depuse; ori, după închiderea dezbaterilor în fond, nu mai este admisibilă formularea vreunei cereri, sancţiunea în acest caz fiind că o astfel de cerere nu va fi luată în considerare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen, motivat, pârâta S.C. H. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi respingerea cereri de chemare în judecată iar în situaţia menţineri evacuării, instanţa să oblige reclamantele la despăgubiri şi restituirea unui drept de retenţie asupra construcţiilor. S-a criticat sentinţa şi pentru netemeinicie.

Apelul a fost corect timbrat la fila 87 din dosarul de apel.

În cadrul apelului a fost formulată o cerere de intervenţie în interesul intimaţilor reclamanţi, de către intervenienta  S.I. S.R.L. – fila 32 dosar de apel.

Instanţa a stabilit că această cerere de intervenţie trebuie timbrată ca şi cererea  principală, respectiv cu 46.483 lei taxă de timbru, conform art. 10 din Legea nr. 146/1997, la valoarea pretenţiilor.

Taxa de timbru pentru această cerere de intervenţie a fost eşalonată conform încheierii din 21 ianuarie 2010.

La termenul din 18 februarie 2010 s-a discutat calitatea de administrator sechestru a lui R.I. stabilindu-se că, în raport de dispoziţiile art. 501 Cod procedură civilă şi faţă de dispoziţiile procesului-verbal întocmit de executorul judecătoresc la 12 noiembrie 2009 în dosarul execuţional nr. 248/2009 - fila 140 - acesta are calitatea de administrator sechestru în prezenta cauză întrucât are o creanţă asupra reclamantelor pentru valorificarea căreia a pornit executarea silită asupra unor bunuri ce fac obiectul prezentului litigiu.

Acelaşi avocat I.R., în calitate de administrator sechestru având îndatorirea să efectueze apărări în litigiile privind bunurile urmărite, a promovat şi cerere de aderare la apelul declarat de S.C. H S.A., la 3 decembrie 209 - fila 181 -, iar instanţa, prin încheierea din 18 februarie 2012, a stabilit că trebuie să timbreze cererea de aderare la apel cu 7.936 lei taxă de timbru conform prevederilor încheierii din 18 martie 2010.

Cererea de aderare la apel nu a fost timbrată până la momentul suspendării judecăţii prezentei cauze ce depindea de soluţionarea cauzei înregistrate pe rolul Tribunalului Caraş Severin, sub nr. 527/115/2010, având ca obiect constituirea unui drept de superficie asupra terenului reclamantelor, în favoarea proprietarului construcţiilor, respectiv, în favoarea S.C. H. S.A.

Instanţa a admis cererea de suspendare în temeiul art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă, prin încheierea din 18 martie 210 şi a dispus suspendarea judecăţii apelului până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 527/115/2010.

Această nouă cauză înregistrată la Tribunalul Caraş Severin sub nr. 527/115/2010 de care depindea soluţionarea prezentei cauze a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 187/2013, fiind constatată perimată acţiunea reclamantei S.C. H. S.A.

Sentinţa mai sus amintită a rămas irevocabilă la 8 februarie 2013 prin nerecurare, conform menţiunii de la fila 256 din dosarul de apel.

La data de 13 februarie 2014 administratorul sechestru I.R., introdus în cauză de instanţa de apel prin încheierea din 18 februarie 2010, a formulat cerere de perimare a prezentului apel, întrucât a trecut mai mult de 1 an de la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 527/115/2010 şi cauza nu a fost repusă pe rol.

Perimarea a fost invocată şi de intervenienta în interesul reclamantelor, S.C. S.I. S.R.L. la data de 12 februarie 2014.

Chiar dacă la momentul cereri de constatare a perimării S.C. S.I. S.R.L. a fost radiată din O.R.C. pe motivul închiderii proceduri falimentului, instanţa poate şi din oficiu să constate intervenirea perimării conform art. 252 alin. 1 Cod procedură civilă.

Aşadar, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestei interveniente, nu poate fi soluţionată într-o cauză în care a intervenit perimarea. Aceasta este o excepţie ce primează la soluţionare şi paralizează orice alte chestiuni de fond, invocate de părţi la termenul din 13 martie 2014, respectiv posibilitatea încheieri unei tranzacţii.

Instanţa constată că sesizarea celor două părţi - avocatul R.I.  şi S.C. S.I. S.R.L. - cu privire la constatarea perimării, este corectă, întrucât, partea interesată în repunerea pe rol a cauzei după încetarea motivului de suspendare, respectiv S.C. H. S.A. nu a făcut nici un demers judiciar timp de un an de zile de la soluţionarea dosarului nr. 527/115/2010 al Tribunalului Caraş Severin, în vederea continuării judecăţii prezentului apel.

Sunt întrunite dispoziţiile art. 248 raportate la art. 250 alin. 1 Cod procedură civilă.

Motivele invocate de apelantă prin nota de şedinţă din 13 martie 2013, prin care se susţine existenţa unor împrejurări mai presus de voinţa părţilor, care ar împiedica perimarea conform art. 250 alin. 3 Cod procedură civilă, nu pot fi primite, deoarece ele nu justifică aplicarea art. 250 alin. 3 Cod procedură civilă.

Intenţia de rezolvare pe cale amiabilă a litigiului, nu este o măsură peste voinţa părţilor care ar fi suspendat cursul perimării, cu atât mai mult cu cât a fost adusă la cunoştinţa instanţei după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 248 Cod procedură civilă.

Invocarea contractului de comodat dintre S.C. H. S.A. şi S.C. M.C.M. M.D. S.R.L. din 14 iulie 2009, depus de apelantă ca mijloc de probă pentru justificarea incidenţei art. 250 alin. 3 Cod procedură civilă, nu are relevanţă în speţă, nu reprezintă o tranzacţie între părţi, ci este doar încheiat cu o societate comercială care nu este parte în proces şi datează din 14 iulie 2009, deci după pronunţarea sentinţei civile nr. 659/6 iulie 2009, atacată cu prezentul apel la 25 august 2009.

Însemnătatea acestui contract putea fi adusă la cunoştinţă instanţei chiar prin cererea de apel.

În concluzie, instanţa poate constata chiar din oficiu, perimarea.

În speţă sunt întrunite condiţiile art. 248 raportat la art. 250 alin. 1 Cod procedură civilă, drept pentru care, instanţa va constata perimat apelul formulat de apelanta S.C. H. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 659/2009 a Tribunalului Covasna.

În condiţiile art. 293 alin. 2 teza I Cod procedură civilă, apelul principal fiind constatat perimat, motiv ce nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel formulată de administratorul sechestru rămâne fără efecte.

Domenii speta

Spete similare