Răspundere contractuală - contravaloare servicii telefonie mobilă ; clauza penală .

Răspundere contractuală - contravaloare servicii telefonie mobilă ; clauza penală .

art. 969 C. civil ; legea  nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, modificată prin Legea nr. 65/2002.

-

Prin decizia civilă 539/03.10.2012 pronunţată în dosarul nr. …/202/2012 de către Tribunalul  Călăraşi a admis recursul declarat de reclamanta V România SA împotriva sentinţei civile nr.2090/2012 pronunţată de Judecătoria Călăraşi pe care o modifică în parte numai cu privire la capetele de cerere privind plata penalităţilor şi a taxei pentru rezilierea anticipată şi rejudecând a obligat  pârâta ET  către reclamantă la plata sumei de 799,57 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 1247,41 lei reprezentând taxa pentru rezilierea contractului înainte de termen şi 90 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere următoarele :

Prin cererea înregistrată la data de 16.05.2012 sub nr. …/202/2012, reclamanta S.C. V România S.A., cu sediul în Bucureşti, …. a chemat în judecată pe pârâta ET , domiciliat în Călăraşi, … , solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 799,57 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă prestate, a sumei de 1.746,39 lei reprezentând penalităţi convenţionale în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecărei zi de întârziere aferente preţului neachitat pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei facturi anexate şi data de 12.05.2012; la contravaloarea penalităţilor convenţionale în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere aferente  preţului restant de 799,57 lei, în continuare, pentru perioada cuprinsă între 13.05.2012 şi data plăţii efective a debitului principal; de 1.247,41 lei reprezentând taxa pentru rezilierea contractului înainte de termen precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că a prestat pârâtei servicii de telefonie mobilă al căror preţ a rămas neachitat până la data promovării cererii de chemare în judecată, respectiv suma de 799,57 lei, deşi scadenţa convenită s-a situat în perioada ianuarie 2011 - aprilie 2011.

Că deşi a efectuat procedura concilierii directe conform dispoziţiilor art. 720 1 C. proc. civilă, pârâta nu a dat curs acestei proceduri şi nici nu a achitat debitul.

Facturile în debit cuprind, în egală măsură, scadenţa obligaţiei de plată a sumelor datorate cu titlu de preţ al serviciilor prestate iar potrivit convenţiei părţilor (art. 5.2 din contract) „clientul se obligă să plătească contravaloarea serviciilor V… în maximum 14 zile de la expirarea perioadei lunare de facturare care se calculează luând în considerare data încheierii contractului.”

Aceleaşi facturi în debit au fost acceptate la plată în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 46 Cod Comercial, în mod tacit, prin necontestarea acestora, nici sub aspectul sumelor facturate şi nici sub cel al convorbirilor efectuate, în conformitate cu clauza cuprinsă în art. 8 din contractul de telefonie mobilă.

Astfel că pârâtul nu a contestat facturile fiscale nici în ceea ce priveşte sumele facturate şi nici în ceea ce priveşte convorbirile efectuate. Arată totodată că potrivit art. 6.1 din convenţia părţilor, pentru sumele neplătite în termen clientul va plăti penalităţi de 0,5 % pentru fiecare zi întârziere.

Constatându-se culpa procesuală a pârâtei, a solicitat ca în temeiul art. 274 C procedură civilă aceasta să fie obligată şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile  art. 969 C. civil, art. 172 alin.2 C. proc. civilă şi art. 274 C. procedură civilă.

În dovedirea cererii au fost anexate înscrisuri.

Pârâta s-a prezentat în instanţă la termenul de judecată din 08.06.2012 şi a învederat instanţei că ştie pentru ce este chemată în judecată însă nu este de acord cu acţiunea formulată întrucât clauzele contractuale sunt abuzive şi i se solicită penalităţi contractuale exagerate.

Soluţionând cauza prin sentinţa civilă nr.2090/08.06.2012, Judecătoria Călăraşi a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. V ROMÂNIA S.A., împotriva pârâtei E T, domiciliată în Călăraşi….

A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 799,57 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă prestate.

A respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităţilor convenţionale şi taxa pentru rezilierea contractului înainte de termen.

A obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 318 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că în materia răspunderii civile contractuale pârâtului debitor îi revine sarcina dovedirii îndeplinirii obligaţiei, iar în speţă pârâta nu a făcut nici o probă în acest sens şi nici nu a dovedit vreo cauză străină, exoneratoare, în acord cu dispoziţiile. art. 1082 C. civil., fiind prezumată astfel în culpă contractuală.

Raportat la acestea şi la obiectul acţiunii, instanţa a reţinut că pârâta, deşi a beneficiat de serviciile de telefonie mobilă prestate de reclamantă în valoare de 799,57 lei, nu a înţeles să achite din acest debit, deşi şi-a însuşit preţul serviciilor prin nedepunerea unei contestaţii privind facturile telefonice emise de reclamantă, iar scadenţa facturilor ce atestă debitul solicitat a fost depăşită la momentul introducerii acţiunii.

Penalităţile de întârziere pretinse de creditor sunt în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligaţiei de plată a debitului principal.

În ceea ce priveşte legalitatea clauzei penale stipulate în cuprinsul condiţiilor generale ce fac parte din contractele încheiate între părţi, instanţa a reţinut că stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,50% pe an, contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, modificată prin Legea nr. 65/2002.

Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

Penalităţile sunt solicitate pentru perioada cuprinsă între data scadenţei primei facturi neachitate şi data executării obligaţiei de plată a debitului principal. În această perioadă, dobânda legală, ce poate fi considerată un indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat de neexecutarea la termen a unei obligaţii băneşti, a fost de cel mult 20%  pe an, potrivit circularelor publicate de Banca Naţională a României. Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând cheltuielile pentru recuperarea creanţei.

Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Cu toate că în condiţiile art. 56 C.com. contractul din care izvorăsc pretenţiile este un act de comerţ unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianţi sau liber profesionişti, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unor norme cu caracter imperativ, menite să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat.

Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, rezultând în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală şi din raţiunea şi scopul acesteia.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

Nu s-ar putea susţine că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 şi urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat, de protecţie, care prezintă avantajul că instanţa poate obliga comerciantul să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancţiunea civilă a nulităţii absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorilor – care poate fi invocată chiar din oficiu de instanţă în situaţia, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acţiuni în justiţie pentru executarea obligaţiilor decurgând din contractele cu consumatorii şi care cuprind clauze abuzive.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că o clauză abuzivă nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză. Caracterul impus, iar nu negociat al clauzei rezultă de altfel din prezumţia instituită de art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000.

De aceea, declaraţia debitorului în sensul că a luat cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

În privinţa capătului de cerere referitor la plata „taxei pentru rezilierea contractului înainte de termen” instanţa a reţinut că reclamanta nu a precizat modul de calcul al acestei taxe, care este termenul de valabilitate al contractului, care este perioada pentru care a fost calculată această taxă, simpla ei includere în ultima factură emisă clientului nefiind suficientă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta V România SA Bucureşti, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii în tot a cererii introductive.

În motivarea recursului recurenta a arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală având în vedere următoarele considerente:

1. Instanţa a reţinut a priori şi în absenţa unui probatoriu faptul că nu au fost negociate clauzele contractului de prestare a serviciilor de telefonie mobilă şi împrejurarea că, condiţia constatării caracterului abuziv al clauzei penale, respectiv condiţia disproporţiei vădite dintre drepturile şi obligaţiile părţilor prin raportare la faptul că există o disproporţie vădită între debit şi penalităţi. Nu există însă nici o referire în cuprinsul hotărârii referitoare la acele drepturi şi obligaţiile între care există disproporţia vădită, din acest punct de vedere hotărârea fiind nemotivată.

Criticabilă este şi opinia juridică a instanţei de fond potrivit cu care instanţele ar avea posibilitatea de a constata caracterul abuziv al clauzei penale, o astfel de posibilitate există însă cu condiţia ca aceasta să constituie o apărare a părţii vătămate prin clauză.

Analizând dispoziţiile Legii 193/2000, la care instanţa de fond a făcut trimitere, se constată că potrivit art.8 controlul respectării dispoziţiilor legii se face de către reprezentanţii împuterniciţi ai OPC precum şi de specialiştii autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice conform competenţelor, instanţele nefiind încadrate în categoria autorităţilor autorizate să verifice respectarea Legii 193/2000.

Numai dacă este sesizată de organele abilitate instanţa dacă constată existenţa unei clauze abuzive în contract (art.8, 13 şi 15 din Legea 193/2000) dispune sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, în nici un caz constatarea caracterului abuziv al clauzei nu se sancţionează cu nulitatea parţială a acesteia şi nici cu posibilitatea conferită instanţei de a modifica convenţia părţilor.

Nici Legea 296/2004, care defineşte abuzul contractual al comercianţilor, nu instituie alte pârghii în favoarea instanţelor decât cele ale dreptului comun.

Arată în continuare recurenta că jurisprudenţa recentă a Curţii Europene de Justiţie prevede necesitatea conferirii prerogativei de a cenzura clauzele abuzive, instanţelor naţionale, însă această prerogativă este necunoscută instanţelor prin mijloace legale puse la dispoziţie de Legea 193/2000, ce a transpus Directiva nr.93/13, ceea ce presupune respectarea procedurii instituită de legea menţionată.

Aprecierea caracterului abuziv prin raportare strict la imposibilitatea negocierii se constituie într-o nesocotire a dispoziţiilor art.4 din Legea 193/2000 potrivit cărora „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Faptul nenegocierii unei clauze nu generează, prin el însuşi, caracterul abuziv al acesteia, ci numai dacă această clauză creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor iar în cauză nu s-a administrat nici un fel de probatoriu din care să rezulte un astfel de dezechilibru.

Instanţa de fond în „analiza” şi „evaluarea” clauzei penale drept una abuzivă nu a avut în vedere criteriile obligatorii prevăzute de art.4 alin.3 din Legea 193/2000.

Din motivarea sentinţei rezultă că o clauză penală are caracter abuziv având în vedere caracterul excesiv al penalităţilor convenţionale prin raportare la prejudiciul efectiv încercat de către comerciant prin întârzierea la plată însă instanţa nu a arătat care au fost criteriile funcţie de care a apreciat prejudiciul încercat de societate având în vedere că nu a solicitat nici o precizare şi nu a administrat nici un fel de probatoriu.

Poate fi apreciat excesiv, cel mult, cuantumul total acumulat în timp al penalităţilor (şi nu cuantumul procentual convenit de părţi) dar asta ca urmare a întârzierii la plată de peste 2 ani.

Singurul element relativ subiectiv de apreciere poate fi considerat doar cel relativ la evaluarea disproporţiei, dar numai pe bază de elemente concrete referitoare la prejudiciul comerciantului (având în vedere clauza exemplificativă de la litera i din anexa Legii 193/2000 ca abuzivă).

În speţă, nu există un act normativ care să limiteze cuantumul penalităţilor (cel procentual) la un anumit nivel dimpotrivă există un act normativ care obligă la stipularea clauzei penale, al cărei cuantum total final îl limitează, dar numai dacă părţile nu au derogat de la acest lucru.

2. În ce priveşte susţinerea instanţei potrivit cu care taxa de reziliere nu este o creanţă certă întrucât nu se poate stabili cu certitudine cum a fost calculată în baza art.129 alin.5 Cpc instanţa ar fi avut posibilitatea de a administra probele pe care le considera necesare chiar şi în situaţia împotrivirii părţilor însă instanţa de fond nu a solicitat reclamantei precizări cu privire la modul de calcul al taxei de reziliere.

Pârâta ET a beneficiat de mai multe contracte de telefonie mobilă în baza cărora i-au fost acordate trei abonamente, cu o perioadă contractuală stabilită la 2 ani, însă pentru că nu şi-a respectat obligaţia contractuală de plată a contravalorii serviciilor s-a procedat la rezilierea contractelor, care a intervenit la 16.04.2011, la 9 luni de la data încheierii primului contract şi la 4 luni de la data celui de-al doilea contract. Deoarece rezilierea a intervenit în primul an contractual taxa de reziliere percepută a fost de 150 euro/24 luni pentru fiecare abonament, împărţită proporţional lunilor petrecute în reţea.

Modalitatea de calcul a taxei de reziliere constă în înmulţirea a 6,25 euro cu numărul de luni pentru care nu s-a respectat perioada contractuală respectiv:

- pentru nr.0722621998 contract încheiat în data de 10.12.2010, a fost deconectat la 16.04.2011 taxa de reziliere este de 125 euro reprezentând 6,25 euro x 20 luni;

- pentru nr.0734531615 contract încheiat la data de 1.07.2010, deconectat la 16.04.2011 taxa de reziliere este de 93,75 euro reprezentând 6,25 euro x 15 luni;

- pentru nr.0731141752 contract încheiat la data de 1.07.2010, deconectat la data de 16.04.2011, 6,25 euro x 15 luni = 93,75 euro taxă de reziliere.

În baza art.274 Cpc recurenta a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au indicat dispoziţiile art.299 şi urm. Cpc, art.3041 Cpc, art.969 Cod civil, art.1066 şi urm. Cod civil, art.274 Cpc.

Intimata nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a depus la dosar întâmpinare.

Tribunalul, analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale incidente, precum şi sub toate aspectele conform art.3041 Cpc, a apreciat că recursul este fondat având în vedere considerentele ce vor fi arătate.

În ceea ce priveşte critica recurentei cum că instanţa nu ar avea posibilitatea de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale este nefondată.

Este adevărat că Legea 193/2000 şi Directiva 93/13 invocată de către recurentă nu prevăd posibilitatea pentru judecător de a analiza din oficiu o clauză abuzivă însă deşi aminteşte şi de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie recurenta nu menţionează că această juriprudenţă a fost avută în vedere de chiar instanţa de fond atunci când a analizat din oficiu clauza abuzivă. Reţine instanţa în considerentele sentinţei (pagina 4) că nu numai pe calea procedurii reglementată de art.8 şi umrătoarele din Legea 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze însăşi într-un contract încheiat între un comerciant şi consumator ci chiar şi din oficiu şi că în acest sens a decis Curtea Europeană de Justiţie în cauza Murciano Quintero, C – 240/98 repectiv că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr.93/13 privind clauzele abuzive din contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu caracterul abuziv.

Într-adevăr răspunzând unei întrebări preliminare în cadrul unor litigii dintre, pe de o parte, Oceana Grupa Editorial SA şi Murciano Quintero, pe de altă parte, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, că „protecţia pe care Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii implică ca judecătorul naţional să poată aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contract care este supusă atenţiei sale când examinează admisibilitatea unei cereri introduse în faţa unei instanţe naţionale”. Mai reţine instanţa europeană că obiectivul urmărit de art.6 din Directiva care impune statelor membre să prevadă că aceste clauze abuzive nu îi leagă pe consumatori, nu ar putea fi atins dacă aceştia ar trebui ei înşişi să invoce caracterul abuziv al acestor clauze. Protecţia efectivă a consumatorului nu poate fi asigurată decât în măsura în care judecătorului naţional i se recunoaşte posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzei. În consecinţă, având în vedere cele arătate, analizarea de către instanţa de fond a caracterului abuziv al clauzei penale din contractul de prestare a serviciilor de telefonie mobilă dintre reclaamntă şi pârâtă nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinţei, judecătorul fondului având posibilitatea de a face această analiză chiar şi din oficiu.

Analizând caracterul abuziv al clauzei penale prin care au fost stabilite penalităţi de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.4 din Legea 193/2000 respectiv că respectiva clauză nu este rezultatul unei negocieri între părţi şi că creează contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. A mai avut în vedere instanţa şi prevederile din anexa Legii 193/2000 punctul i care prevede că este considerată clauză abuzivă cea care obligă consumatorul la plata uneo sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale comparativ cu pagubele suferite de comerciant.

Reţinerile instanţei referitoare la caracterul abuziv al clauzei penale sunt fondate în parte pentru considerentele arătate dar numai în măsura în care cuantumul total al penalităţilor de întârziere calculate depăşeşte debitul principal reprezentând contravaloarea serviciilor de telefonie prestate.

Părţile au prevăzut în contract (art.6.1) că în situaţia în care clientul nu va plăti facturile vor fi calculate penalităţi de întârziere în decontare de 0,5% cu titlu de daune moratorii până la plata întregii sume. Prin acţiunea formulată la instanţa de fond reclamanta SC V România SA a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 799,57 lei preţ pentru serviciul prestat, 1.746,39 lei penalităţi de întârziere calculate până la 12.05.2012 şi obligarea la plata de penalităţi de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere până la achitarea integrală a preţului restant. Dispoporţia dintre debitul principal şi cel al penalităţilor calculate până la sesizarea instanţei de judecată este evidentă, penalităţile depăşind cuantumul debitului de aproape 2 ori şi mai mult se solicită şi calcularea în continuare de penalităţi până la achitarea debitului ceea ce înseamnă că se va ajunge în situaţia ca suma de urmează a fi recuperată de reclamantă cu titlu de penalităţi să fie mult mai mare decât contravaloarea serviciului pe care l-a prestat. Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond conform anexei la Legea 193/2000 pct.i o clauză este considerată abuzivă în situaţia în care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor comparativ cu pagubele suferite de comerciant, dispoziţie pe deplin aplicabilă şi în cauză, având în vedere că penalităţile calculate deja depăşesc contravaloarea serviciilor prestate de două ori. Dacă s-ar calcula în continuare penalităţi de întârziere până la achitarea efectivă a debitului principal este evident că se poate ajunge în situaţia în care penalităţile să depăşească cu mult cuantumul debitului principal ceea ce ar însemna că posibilitatea calculării penalităţilor conform clauzei penale inserate în contract s-ar face numai în detrimentul intereselor pârâtei în calitatea sa de beneficiar al serviciilor.

Susţine recurenta că instanţa nu a făcut probe şi nici nu a solicitat precizări cu privire la prejudiciul suferit de societate însă nici aceasta la rândul său nu a făcut dovada că prejudiciul efectiv încercat se ridică la suma de 1.746,36 lei, calculată ca urmare a aplicării clauzei penale şi nici că această sumă nu ar fi suficientă pentru acoperirea prejudiciului şi să s-ar impune calcularea în continuare a penalităţilor, sarcina acesteia aparţine evident recurentei. Aceasta s-a mulţumit să aplice clauza penală şi să calculeze penalităţi de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere fără a fi ţinută în vreun fel să dovedească prejudiciul efectiv suferit însă clauza penală este în defavoarea pârâtei, creează un dezechlibru între drepturile şi obligaţiile părţilor conform art.4 din Legea 193/2000. Este vorba de dreptul reclamantei de a primi contravaloarea serviciilor corelativ cu obligaţia pârâtei de a plăti, însă reclamanta şi-a rezervat dreptul printr-o clauză penală ca în caz de neplată să calculeze penalităţi de întârziere fără a exista nici o limitare a cuantumului total al acestora. Tocmai acest cuantum trebuie să fie rezonabil astfel încât să se asigure un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Inserarea unei clauze penale într-un contract comercial nu este ceva neobişnuit însă în situaţia de faţă este vorba de un contract încheiat cu un consumator şi în astfel de contracte trebuie eliminat elementul descreţionar din partea comerciantului şi înlăturarea oricărui abuz. Or, în situaţia de faţă posibilitatea recurentei de a calcula penalităţi de întârziere fără o limită a cuantumului reprezintă o clauză abuzivă, aşa cum s-a arătat deja. O clauză în care părţile au convenit plata de penalităţi este rezonabilă şi ar fi în măsură să protejeze interesele ambelor părţi dacă ar stabili ca în situaţia în care nu este executată obligaţia contractuală de către una dintre părţi să fie calculate penalităţi, dar al căror cuantum total să nu depăşească valoarea debitului principal. O astfel de reglementare în sensul limitării cuantumului penalităţilor a existat în Legea 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale care deşi abrogată în prezent poate reprezenta un reper în aprecierea caracterului abuziv al clauzei menţionate.

Fiind vorba de o sumă de bani pe care pârâta o datorează cu titlu de preţ pentru serviciile de telefonie mobilă se poate aprecia că prejudiciul suferit de recurenta reclamantă se calculează în raport de dobânda legală însă pentru că părţile au prevăzut plata de penalităţi tribunalul a apreciat că acordarea acestor penalităţi într-un cuantum care să nu depăşească valoarea debitului are un caracter rezobanil şi că asigură un just echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, aplicarea clauzei în forma inserată în contract fiind considerată abuzivă cu privire la acele penalităţi calculate şi solicitate care depăşesc debitul conform celor arătate.

Referitor la motivul doi de recurs tribunalul l-a apreciat întemeiat având în vedere că părţile au convenit în contract plata unei taxe de reziliere (art.10.3) în situaţia rezilierii contractului înainte de termen iar în recurs s-a arătat de către recurentă şi modul de calcul al acestei taxe potrivit prevederilor contractuale. Aşa fiind, văzând şi dispoziţiile art.969 Cod civil, s-a apreciat că este întemeiat şi acest capăt de cerere.

Faţă de considerentele expuse şi văzând şi dispoziţiile art.312 Cpc, a fost admis recursul declarat de reclamanta V  România SA împotriva sentinţei civile nr.2090/2012 a Judecătoriei Călăraşi, modificată în parte sentinţa numai cu privire la capetele de cerere privind plata penalităţilor şi a taxei pentru rezilierea anticipată şi rejudecând s-a dispus obligarea pârâtei către reclamantă la plata sumei de 799,57 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 1247,41 lei reprezentând taxa pentru rezilierea contractului înainte de termen.

În baza art.274 Cpc a fost obligată intimata către recurentă la 90 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare