Drepturi salariale

Dosar nr. 8093/90/2012*

Sentinţa civilă nr. 509/20 aprilie 2015

Civil. Drepturi salariale

Fără a ţine seama de principiul acordării unor drepturi salariale egale pentru muncă egală, derivat din principiul nediscriminării, reglementat de art.5 din OUG nr.103/2013, şi făcându-se aplicarea Ordinul nr.42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, act normativ cu o forţă juridică inferioară legii şi care a fost emis pentru punerea în aplicare a legii de salarizare, iar nu pentru crearea unor excepţii de la aceasta (actele juridice cu forţă juridică inferioară nu pot crea excepţii de la cele cu forţă juridică superioară – art.4 alin.3, art.15, art.63 şi art.77-78 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative), prin Ordinul nr. 821/C/13.04.2011, emis de Ministrul Justiţiei, reclamantei i s-a majorat numai indemnizaţia de încadrare brută lunară, iar nu şi cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii şi al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, stabilindu-i-se drepturi salariale totale brute mai mici decât ale colegilor care îndeplinesc aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, dar care s-au încadrat în acestea anterior datei de 01 ianuarie 2011.

Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, este interzisă.

Există o discriminare evidentă între magistraţii care au îndeplinit vechimea în muncă şi/sau specialitate după data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistraţii care au îndeplinit aceleaşi condiţii până la data de 31 decembrie 2010, deoarece aceşti magistraţi, deşi se găsesc în prezent în aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi funcţie, au o salarizare diferită.

Nu este posibil ca îndeplinirea condiţiilor de vechime în muncă şi în specialitate într-un alt an să aducă unor categorii de persoane, aflate în situaţii identice, un tratament diferenţiat, fără a exista o justificare raţională şi obiectivă în acest sens. Nici justificarea economică şi nici cea financiară nu reprezintă argumente suficiente pentru acceptarea unor diferenţe de tratament.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea sub nr. 8093/90/2012, reclamanta I.C.C. a chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea,  Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi la plata indemnizaţiei  rezultate ca urmare a atingerii vechimii maxime în funcţia de magistrat de 15 ani, începând cu data de 1 martie 2011, concretizată în indemnizaţia calculate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 821/C/2011 şi diferenţa până la indemnizaţia efectiv acordată colegilor lor, care anterior acestei date au îndeplinit aceeaşi condiţie de vechime.

În motivarea cererii, reclamanta arată că prin Ordinul nr. 821/C/2011 al Ministrului Justiţiei s-a stabilit încadrarea în tranşa de vechime în funcţie de 15 ani, cu plata unor drepturi constând în indemnizaţia de încadrare brută lunară de 6692 lei, un cuantum al sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 979 lei şi un cuantum al sporului pentru condiţii deosebite de muncă de 858 lei.

Acest ordin este discriminatoriu, având în vedere că alţi colegi cu aceeaşi funcţie şi vechime, dar dobândite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, au o indemnizaţie de încadrare brută mai mare şi implicit un cuantum al sporurilor de risc şi confidenţialitate şi al sporului de condiţii deosebite mai mare, întrucât se raportează la o indemnizaţie de încadrare brută lunară mai mare.

În această modalitate de calcul au fost încălcate disp. art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care consacră principiul nediscriminării în muncă, precum şi disp. art. 4 alin. 1, 2, 3 şi 6, alin. 1, 3 şi 4 din acelaşi act normativ.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, faţă de disp. art. 7 alin. 4 din Legea nr. 285/2010, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 283/2011, coroborate cu prev. art. 7 din anexa VI cap. VIII al Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, solicitând declinarea competenţei la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pentru neparcurgerea procedurii prealabile prev. de art. 7 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi de art. 7 din anexa VI cap. VIII al Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât Ordinul nr. 1559/C/2011 a fost emis în conformitate cu dispoziţiile legale şi nu se poate reţine o încălcare a principiului nediscriminării şi egalităţii de tratament.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, instanţa a apreciat că este întemeiată si, prin sentinta civila nr. 172/11.02.2013, a  declinat cauza in favoarea Curtii de Apel Bucuresti.

Prin sentinta civila nr. 1571/10.05.2013 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti s-a respins actiunea, ca fiind inadmisibila pe considerentul ca reclamanta nu a  procedat la parcurgerea procedurii prealabile prevazuta de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Prin decizia civila nr. 784/24.02.2015 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a admis recursul reclamantei, s-a casat sentinta si s-a trimis cauza Tribunalului Valcea, in considerarea caracterului de drept comun al cauzei ce are ca obiect plata diferentelor salariale rezultate din pretinsa discriminare.

Examinand actiunea formulata, in raport de dispozitiile legale incidente in cauza, instanta a reţinut urmatoarea situatie de fapt si de drept:

In calitate de judecător la Judecătoria X., prin Ordinul nr. 821/C/13.04.2011 al Ministrului Justiţiei, începând cu data de 01.03.2011, reclamantei I.C., având o vechime în funcţie de 15-20 ani, i s-a stabilit o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 6692 lei, un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 979 lei şi un cuantum al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 858 lei.

În acest fel, aşa cum rezultă chiar din întâmpinările de la dosar, a rezultat o diferenţă între veniturile salariale ale reclamantei, care a îndeplinit condiţiile de vechime în funcţie menţionate după data de 01 ianuarie 2011 şi veniturile salariale ale altor judecători care, la data de 01 ianuarie 2011, au fost reîncadraţi într-o anumită clasă de salarizare în raport de aceeaşi vechime în funcţie ca şi reclamanta, cu toate că aceste persoane au aceleaşi atribuţii şi îndeplinesc aceleaşi condiţii de vechime. Singurul considerent care a dus la diferenţierile dintre aceste persoane a fost cel referitor la data îndeplinirii condiţiilor de vechime în funcţie.

Instanţa a apreciat că drepturile salariale, respectiv cuantumul indemnizaţiei de încadrare brută lunară, cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii şi cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, stabilite în favoarea reclamantei prin ordinul menţionat, începând cu data de 01.03.2011, sunt greşit calculate în raport de dispoziţiile legale care reglementau, în anul 2011, salarizarea personalului bugetar.

Dispoziţiile art.3 lit.c din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice au conturat principiile pe care se bazează sistemul de salarizare, statuând că: „Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: … c) echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar”.

De asemenea, actele normative care au reglementat salarizarea personalului bugetar începând cu data de 01 ianuarie 2011, în aplicarea acestui principiu, care are nu numai reglementare internă, ci şi internaţională, au prevăzut că „pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat” (art.2 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi art.2 din OUG nr.80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, aplicabil în anul 2012 şi, în mod corespunzător, în conformitate cu art.2 din OUG nr.84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi în anii 2013; art.5 alin.1 din OUG nr.103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aplicabil pentru anul 2014).

Este adevărat că, începând cu data de 01 ianuarie 2011, în temeiul Legii nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi al Legii-cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea judecătorilor în funcţie, grad şi gradaţie, pe clase de salarizare, precum şi stabilirea drepturilor salariale, ţinându-se seama de gradul profesional, vechimea în muncă şi vechimea în funcţie dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010.

Însă, existenţa acestor prevederi cu privire la salarizarea persoanelor cărora li se modifică gradaţia sau vechimea în funcţie începând cu anul 2011,  nu exclude aplicarea art.5 alin.1 din OUG nr.103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, dispoziţie de principiu conform căreia: „În anul 2014, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată.”, pentru mai multe argumente.

Astfel, dispoziţiile art.6 alin.1 şi 2 din OUG nr.103/2013 stabilesc numai modul în care se majorează salariul de bază, care, în cazul judecătorilor, poartă denumirea de indemnizaţie de încadrare brută lunară şi care nu reprezintă întregul salariu pe care îl încasează un judecător. Pe lângă indemnizaţia de încadrare brută lunară, aşa cum rezultă şi din ordinul nr.2809/C/12.08.2014, judecătorii mai încasează şi un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, un spor pentru păstrarea confidenţialităţii şi un spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase. Aceste prevederi legale pot justifica majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară, dar nu şi menţinerea aceluiaşi cuantum al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii, precum şi al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase pe care reclamanta l-a avut anterior trecerii în noile tranşe de vechime în muncă şi în funcţie.

Dispoziţiile art.5 din OUG nr.103/2013 sunt mult mai cuprinzătoare, referindu-se la „salarizare”, care trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat. În noţiunea de salarizare, în cazul judecătorilor, intră nu numai indemnizaţia de încadrare brută lunară, la care se referă art.6 alin.1 şi 2 din OUG nr.103/2013, ci şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, sporul pentru păstrarea confidenţialităţii şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

În realitate, prevederile art.6 alin.1 şi 2 din OUG nr.103/2013 nu exclud aplicarea art.2 din acelaşi act normativ, ci dispoziţiile menţionate trebuie să fie interpretate prin coroborare, în sensul că, în cazul judecătorilor, indemnizaţia de încadrare brută lunară se stabileşte în condiţiile art.10 alin.5 şi art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, dar fără ca salarizarea acestora, care cuprinde şi alte drepturi salariale, să fie inferioară nivelului de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care aceştia sunt încadraţi.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, începând cu data de 01 ianuarie 2010, când a avut loc reîncadrarea judecătorilor corespunzător tranşelor de vechime în muncă şi pe funcţie corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale avute la 31 decembrie 2009, cuantumul sporului risc şi confidenţialitate a avut rolul să compenseze diferenţa până la cuantumul total al salariului avut la data de 31 decembrie 2009, pentru ca drepturile salariale încasate începând cu data de 01 ianuarie 2011 să nu fie mai mici. Acest principiu a fost preluat şi de Legea nr.284/2010 şi de celelalte legi de salarizare aplicabile după data de 1 ianuarie 2011.

Însă, fără a ţine seama de principiul acordării unor drepturi salariale egale pentru muncă egală, derivat din principiul nediscriminării, reglementat de art.5 din OUG nr.103/2013, şi făcându-se aplicarea Ordinul nr.42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, act normativ cu o forţă juridică inferioară legii şi care a fost emis pentru punerea în aplicare a legii de salarizare, iar nu pentru crearea unor excepţii de la aceasta (actele juridice cu forţă juridică inferioară nu pot crea excepţii de la cele cu forţă juridică superioară – art.4 alin.3, art.15, art.63 şi art.77-78 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative), prin Ordinul nr. 821/C/13.04.2011, emis de Ministrul Justiţiei, reclamantei i s-a majorat numai indemnizaţia de încadrare brută lunară, iar nu şi cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii şi al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, stabilindu-i-se drepturi salariale totale brute mai mici decât ale colegilor care îndeplinesc aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, dar care s-au încadrat în acestea anterior datei de 01 ianuarie 2011.

Din conţinutul acestui ordin rezultă că, deşi ar fi trebuit să beneficieze de nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care funcţionează, în realitate, reclamanta a beneficiat doar de o trecere la o altă clasă de salarizare şi de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară cu 2,5%, în conformitate cu dispoziţiile art.10 alin.5 şi art.11 alin.3 şi 4 din Legea-cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu ale Capitolului I, art.8 alin.2 şi art.9 alin.1 din Anexa nr.VI la Legea-cadru nr.284/2010, iar nu şi a cuantumului sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii sau a cuantumului sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, deşi acestea se calculează ca şi cotă procentuală din indemnizaţia de încadrare brută lunară. Cuantumul acestor sporuri este mult mai mic decât cel de care beneficiază cei care au trecut în aceeaşi tranşă de vechime în funcţie înainte de data de 01 ianuarie 2011.

Dacă s-ar fi respectat principiul prevăzut de art.3 lit.c din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, reclamanta ar fi trebuit să beneficieze de aceleaşi drepturi salariale de care beneficiază colegii judecători ce îndeplinesc aceleaşi condiţii de funcţie şi vechime, dar care s-au încadrat în aceste condiţii anterior datei de 01 ianuarie 2011.

Or, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, reclamanta, deşi îndeplineşte aceleaşi condiţii de funcţie şi vechime, obţine drepturi salariale mai mici decât colegii săi judecători care au îndeplinit aceleaşi condiţii anterior datei de 1 ianuarie 2011.

Prin modalitatea de calcul a venitului total brut al reclamantei nu au fost nesocotite numai dispoziţiile art.3 lit. c din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi principiul prevăzut de legile de salarizare pentru anii 2011-2014, ci şi principiul nediscriminării, reglementat atât în Constituţia României şi în legile interne, cât şi în reglementările internaţionale.

Astfel, potrivit art.5 din Legea nr.53/2003 republicată – Codul muncii: „În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.

Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, este interzisă.

Constituie discriminare directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.

Constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.”

Tot astfel, potrivit art.16 din Constituţia României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

De altfel, din coroborarea acestui principiu cu dispoziţiile art.41 din Constituţia României se poate trage concluzia că principiul plăţii egale pentru muncă egală este o parte a dreptului la nediscriminare. Dreptul la muncă cuprinde principiul plăţii egale pentru muncă de valoare egală. În aplicarea acestui principiu, angajatorul are obligaţia să aplice tratament egal persoanelor aflate în situaţii similare, respectiv să aplice un tratament diferit persoanelor care se află în situaţii diferite.

Potrivit art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1995: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

De asemenea, dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000 şi ratificat de România prin Legea nr.103/2006, prevăd că: „1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.

2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1.”

Dispoziţiile în baza cărora reclamantei i s-a dispus recalcularea, prin ordinul menţionat anterior, a drepturilor salariale, conduc la concluzia ivirii unei discriminări între magistraţii care beneficiază de recunoaşterea unei noi tranşe de vechime în muncă şi/sau în funcţie începând cu data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistraţii care au îndeplinit condiţia de vechime în muncă şi/sau în funcţie până la data de 31 decembrie 2010.

Deşi pârâţii recunosc că, după data de 01 ianuarie 2011, persoane cu aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie ajung să fie încadrate în aceeaşi gradaţie şi aceeaşi clasă de salarizare, dar cu drepturi salariale diferite, pentru simplul considerent al datei când le-au fost stabilite aceste drepturi, precum şi că, potrivit practicii CEDO, diferenţa de tratament devine discriminatorie, în înţelesul art.14 din Convenţie, doar atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, nu menţionează şi care ar fi această justificare.

Prin urmare, există o discriminare evidentă între magistraţii care au îndeplinit vechimea în muncă şi/sau specialitate după data de 01 ianuarie 2011, comparativ cu magistraţii care au îndeplinit aceleaşi condiţii până la data de 31 decembrie 2010, deoarece aceşti magistraţi, deşi se găsesc în prezent în aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi funcţie, au o salarizare diferită.

Nu este posibil ca îndeplinirea condiţiilor de vechime în muncă şi în specialitate într-un alt an să aducă unor categorii de persoane, aflate în situaţii identice, un tratament diferenţiat, fără a exista o justificare raţională şi obiectivă în acest sens. Nici justificarea economică şi nici cea financiară nu reprezintă argumente suficiente pentru acceptarea unor diferenţe de tratament.

Respectarea principiului discriminării, din care rezultă şi cel al remunerării egale pentru persoanele care desfăşoară muncă în aceleaşi condiţii, presupunea ca odată cu îndeplinirea condiţiilor pentru trecerea într-o nouă tranşă de vechime în muncă şi în funcţie, începând cu 2011, pentru aceşti magistraţi salarizarea să fie identică cu cea a magistraţilor care au îndeplinit aceleaşi condiţii până la data de 31 decembrie 2010.

Prin acordarea salariaţilor unei instituţii aflaţi în situaţii similare a unor drepturi salariale diferite se produce o discriminare directă, prin încălcarea art.16 alin.1, coroborat cu art.41 din Constituţia României, art.1 pct.1 din Protocolul nr.12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.103/25 aprilie 2006, art.5 alin.1 din Codul muncii şi art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1995, prin raportare la Directiva nr. 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

De altfel, în sensul existenţei unei discriminări directe într-o situaţie similară, referitoare la acordarea sporului de doctorat numai magistraţilor care au dobândit acest drept anterior datei de 01 ianuarie 2010, iar nu şi celor care l-au obţinut ulterior, s-a pronunţat recent Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr.671/20.11.2013.

Prin constatarea stării de discriminare în care se află reclamanţii, nu sunt nesocotite nici statuările Curţii Constituţionale a României din deciziile 818-821/03.07.2008, în care s-a constatat că: „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.”

În prezenta cauză nu se pune problema anulării ori refuzului aplicării unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi a înlocuirii cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ci a constatării unei discriminări directe rezultate în urma aplicării şi interpretării greşite a legilor în vigoare, care reglementează salarizarea personalului bugetar.

Aşadar, în raport de cele reţinute anterior şi de dispoziţiile art.27 din OG nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, reclamanta este îndreptăţită să primească diferenţa dintre cuantumul drepturilor salariale acordate judecătorilor care au îndeplinit aceleaşi condiţii de funcţie şi vechime anterior datei de 01 ianuarie 2011 şi cuantumul drepturilor salariale stabilite în favoarea sa prin ordinul arătat anterior, emis de Ministrul Justiţiei.

Având în vedere toate aceste considerente, instanţa a admis cererea şi au fost obligaţi  pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Piteşti la plata către reclamantă a diferenţei dintre cuantumul indemnizatiei acordate judecătorilor care au îndeplinit aceleaşi condiţii de funcţie şi vechime anterior datei de 01.01.2011 şi cuantumul indemnizatiei  stabilite în favoarea acesteia prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.821/C/13.04.2011, începând cu data de 01.03.2011 şi până la schimbarea situaţiei de fapt.

1

Domenii speta

Spete similare