Civil - legea 10/2001

SENTINŢA CIVILĂ NR. 558/2014

TRIBUNALUL:

Prin cererea adresată acestei instanţe la data de .... şi înregistrată sub nr......, reclamanta X a chemat în judecată pe pârâta Y, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună repunerea în termenul de a formula notificare în temeiul Legii nr.l0/2001, anularea Dispoziţiei Primarului nr. 1297/11.10.2013, ca netemeinică şi nelegală şi obligarea pârâtei la restituirea imobilului situat în ..., str. ...nr..., jud. ....

În motivare, reclamanta a arătat că imobilul din ..., str...., nr...., fost nr..., a fost proprietatea tatălui său  ......şi a bunicii sale ...., fiind cumpărat în anul 1957 prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. .../.../... şi că a fost preluat fără niciun titlu valabil şi fără nicio justă şi prealabilă despăgubire.

A mai arătat reclamanta că, familia sa a pierdut doar posesia, nu şi proprietatea, sens în care a formulat o notificare prin care a solicitat emiterea unei dispoziţii de restituire pentru a putea exercita calitatea de proprietar.

A mai preiczat reclamanta că, în perioada anilor 1970 autorităţile locale ale acelor vremuri au execitat numeroase presiuni pentru a confisca această proprietate, cele mai multe dintre acestea având un substrat politic şi etnic, de acest tratament “beneficiind” toţi etnicii greci din Tulcea şi nu numai.

Deşi nu a existat niciun act de preluare sau o justă şi prealabilă despăgubire, Primăria Tulcea a amenajat pe o parte din teren spaţiu verde şi parcare, fără a deţine niciun act valabil de dobândire.

În anul 1974 părinţii săi au plecat în vizită în Grecia, unde din cauza bolii tatălui său au fost nevoiţi să rămână peste termenul stabilit de autorităţi de întoarcere în România, medicii interzicându-i orice altă călătorie.

Mai arată reclamanta că, familia sa a notificat această situaţie autorităţilor române, solicitând prelungirea termenului de şedere în Grecia.

Cu toate acestea, fără a avea un temei legal, toate proprietăţile loc din Tulcea şi Sulina au fost confiscate, fără a fi informaţi asupra acestei măsuri şi fără a fi despăgubiţi.

În anul 2012 când a venit în România, reclamanta a învederat că s-a adresat Primăriei ... solicitând informaţii cu privire la situaţia juridică a imobilului proprietatea părinţilor, însă aceasta i-a comunicat că nu deţine nici un documente din care să rezulte modalitatea de preluare.

În scopul reintrării în posesia bunurilor pentru care nu s-a pierdut niciodată de fapt proprietatea, a formulat notificare la Primăria Municipiului Tulcea prin care a solicitat emiterea unui act de restituire, anexând şi actele prin care făcea dovada proprietăţii, notificare ce a fost respinsă prin Dispoziţia Primarului nr.1297/2013.

A mai arătat că prin această notificare a invocat o repunere în termenul de formulare a notificării situaţie ce nu este reglementată de Legea nr. 10/2001, nici în sensul interzicerii, nici în sensul permiterii repunerii în termen, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile generale, rămânând astfel la latitudinea entităţii investite cu soluţionarea notificării să aprecieze dacă notificatorul a fost împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să formuleze notificarea în termenul stabilit de legiuitor.

Cât priveşte împrejurarea mai presus de voinţa sa, a arătat că aceasta a constat în faptul că de la plecarea din Romania în anii 1970, nu a mai revenit niciodată în ţară, nu mai are niciun fel de rude aici, sens în care nu a avut cum să cunoască acest termen şi nici dacă l-ar fi cunoscut nu ar fi avut cum să se deplaseze într-o perioadă atât de scurtă.

Despre aceste condiţii şi mai ales de situaţia juridică a bunurilor sale a aflat abia în anul 2013, când s-a deplasat în Tulcea, încercând să afle cine şi când a preluat bunul părinţilor săi.

Mai mult, consideră reclamanta că, cetăţenii străini au beneficiat de o repunere în termen odată cu aderarea României la U.E.

S-a mai arătat că, legea nr.312/2005 face distincţie în art. 4 şi 5 între dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare şi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere, stabilind un moment viitor la care cetăţenii străini vor dobândi acest drept de proprietate, în speţa de faţă fiind incidente dispoziţiile art. 3 şi 4 din această lege care stabileşte un anumit moment de la care cetăţenii străini vor dobândi dreptul de proprietate, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.

Cum în cazul de faţă, domiciliul său este în Grecia, iar imobilele deţinute de părinţii săi în Sulina nu pot fi considerate decât reşedinţe secundare, motiv pentru care consideră reclamanta că cererea pentru redobândirea proprietăţii poate fi depusă după împlinirea acestui termen de 5 ani.

Mai consideră reclamanta că, era obligaţia Statului Roman, atât în mod direct - către ea, cât şi în mod indirect - prin Ambasadele României în toate ţările lumii, să comunice termenul şi modalitatea în care foştii proprietari îşi puteau redobândi bunurile preluate abuziv, această situaţie fiind de foarte mare importanţă internaţională, şi mai ales termenul limitat de doar 6 luni, ulterior prelungit până la 1 an, în care toate persoanele-proprietari de averi imobile si societati comerciale să formuleze cererile şi să le depună la autorităţile locale.

De asemnea, consideră reclamanta că, era obligaţia statului roman să o anunţe, în termen rezonabil şi cu instrucţiuni clare, să îşi exercite dreptul de re-preluare a proprietăţilor sale, însă nu a primit o astfel de notificare a statului român sau a entităţii deţinătoare a imobilelor pentru a se conforma procedurii de restituire a proprietăţilor preluate abuziv de Statul Român.

Nici o prevedere a acestei legi reparatorii nu face o referire expresă la situaţia cetăţenilor străini, cu domiciliul permanent în afara României şi la modalitatea şi termenul în care aceştia pot solicita restituirea imobilelor preluate cu sau fără un titlu valabil, sens în care apreciază că termenul instituit nu priveşte această categorie de persoane, ci doar cetăţenii români.

A mai precizat reclamanta că, în mod netemeinic şi nelegal a fost respinsă cererea sa ca tardiv formulată, fără a fi luate în considerare cele mai sus exprimate, fără o analiză corectă şi obiectivă a împrejurărilor care au condus la împiedicarea depunerii notificării în intervalul de un an de zile, entitatea investită cu soluţionarea notificării având această posibilitate, de a aprecia dacă notificatorul a fost împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să formuleze notificarea în termenul stabilit de legiuitor.

În drept, reclamanta şi-a întemiat cererea pe dispoziţiile art. 186 NCPC şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu modificările şi completările ulterioare.

La data de 21 noiembrie 2013, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Prin întâmpinare pârâta a arătat că, prin notificarea nr. 85/N/30.09.2013, depusă la Biroul executorului judecătoresc ..., reclamanta X a solicitat restituirea în natură sau despăgubiri pentru imobilul ce era situat în ..., str. ....., nr. ..(fost nr....), format din teren în suprafaţă de 120 mp şi construcţie, parter.

Prin Dispoziţia nr. 1297/11.10.2013 emisă de Primarul Municipiului…., notificarea a fost respinsă ca tardiv formulată.

Pe cale de excepţie, a arătat pârâta că primul capăt de cerere privind repunerea în termenul de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001 este inadmisibil, motivat de faptul că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 186 NCPC (art. 103 din vechiul Cod de procedură civilă). În acest sens s-a pronunţat şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 544/01.02.2012 în dosarul nr. 2143/115/2009.

Repunerea în termen este definită ca fiind acea instituţie procedurală constând într-un beneficiu acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinice a fost împiedicat să îşi exercite dreptul înăuntrul termenului imperativ, de a-şi îndeplini acest drept ulterior, fără ca instanţa să îl decadă din dreptul său ori să dispună aplicarea unei alte sancţiuni motivat de nesocotirea termenului.

Arată pârâta că, termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere fată de care nu operează instituţia repunerii în termen, această calificare fiind confirmată de legiuitor în dispoziţiile imperative ale alin. (5) din acelaşi articol.

Dispoziţiile art. 186 din Codul de procedură civilă, în aliniatul 1 partea finală, reglementează repunerea în termen pentru exercitarea oricărei căi de atac şi priveşte situaţiile în care partea dovedeşte că a fost împiedicată să exercite calea de atac în termen dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Acest articol se referă la exercitarea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui act de procedură, ori reclamanta a solicitat repunerea în termenul de formulare a notificării, termen prevăzut de Legea nr. 10/2001 care reglementează o procedură specială şi obligatorie.

Formularea unei notificări în termenul prevăzut de lege nu este un act de procedură în sensul de art. 186, acest articol referindu-se la actele de procedură prevăzute în Codul de procedură civilă.

Pentru evitarea perpetuării unei stări de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen de decădere de 6 luni de la intrarea în vigoare în interiorul căruia trebuia trimisă notificarea, termen prelungit de două ori cu câte trei luni şi care s-a expirat la data de 14.02.2002.

Sancţiunea nerespectării sale constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Sintagma „pierderea dreptului” folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere, şi de aici se desprinde concluzia că celui îndrituit la restituire şi care doreşte să uzeze de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 îi este impusă condiţia sine qua non ca mai întâi să declanşeze procedura necontencioasă prin intermediul notificării, formulate în termenul prevăzut de lege, lege de a cărei necunoaştere nimeni nu se poate prevala, indiferent de motivele invocate.

Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt. în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

În concluzie, arată pârâta, dispoziţiile art. 186 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt aplicabile în speţă; aceste dispoziţii au ca obiect un drept procedural şi deci şi decăderea priveşte un drept procedural subsecvent sesizării instanţei de judecată, pe când decăderea prevăzută de art. 22 are în vedere un drept subiectiv.

Notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent investirii instanţei, ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv, a dreptului la măsuri reparatorii.

Sancţiunea decăderii pentru neexercitarea acestui drept în termenul legal este expres prevăzut în alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001 - textul prevăzând că nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent - deci pierderea dreptului subiectiv.

Pe fondul cauzei, arată pârâta, contestatoarea nu face dovada că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, care au împiedicat depunerea notificării în termenul legal şi nici că cererea de repunere în termen a fost formulată în cele 15 zile prevăzute de art. 186 alin. (2) C.proc.civ.

Atât în notificare, cât şi în cererea de chemare în judecată, notificatoarea precizează că a luat la cunoştinţă despre situaţia imobilului revendicat încă din anul 2012. De altfel, dovada clară îl constituie răspunsul nr. 12213/G 3717/22.06.2012 al Direcţiei întreţinere şi Administrare Patrimoniu din cadrul Consiliului Local ….

Prin urmare, deşi a ştiut despre situaţia juridică a imobilului încă din luna iunie 2012, reclamanta a depus notificarea abia la data de 30.09.2013, deci cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de alin. (2) al art. 186 C.proc.civ.

Dispoziţia nr. 1297/11.10.2013, emisă de Primarului Municipiului Tulcea, prin care a fost respinsă ca tardivă notificarea formulată de reclamantă la data de 30.09.2013, este legală şi temeinică, notificarea fiind formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 iar contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei nr. 1297/11.10.2013, emisă de Primarul Municipiului Tulcea, reţinând că notificarea, prin care reclamanta solicită acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Tulcea, str. 7 Noiembrie, nr. 14 (fost nr. 12), este tardiv formulată, aşa încât, dispoziţia prin care s-a respins notificarea este legală, neexistând motive de anulare sub acest aspect.

Examinând cauza în raport de probele administrate instanţa, reţine următoarele:

Reclamanta  X posedă naţionalitate şi cetăţenie greacă, fiind totodată o persoană care a locuit pe teritoriul României până în anul 1970, ulterior emigrând definitiv împreună cu familia în Grecia.

Reclamanta a revenit în ţară abia în anul 2012, când a adresat Primăriei …o notificare în baza Lg. nr. 10/2001, în vederea restituirii unui imobil situat în…, str. …, nr…. (fost nr…), format din teren în suprafaţă de 120 mp şi construcţie, notificarea fiind înregistrată la UAT .. sub nr. 23153 din data de 01 octombrie 2013.

Prin dispoziţia nr. 1297/11.10.2013 emisă de Primarul Municipiului...., notificarea a fost respinsă ca tardiv formulată, reţinându-se că notificarea a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit acestui text de lege, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage, într-adevăr, pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Reclamanta a solicitat însă repunerea în termenul de formulare a notificării prevăzute de dispoziţiile Lg. nr. 10/2001 invocând existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa sa care a împiedicat-o să formuleze notificarea înlăuntrul termenului legal, împrejurare constând în situaţia inexistenţei vreunei rude în România care să o anunţe despre posibilitatea legală pe care o avea, în condiţiile în care nu a mai revenit niciodată în România până în anul 2012.

Mai mult, reclamanta a arătat că, în calitate de cetăţean străin, a beneficiat de o repunere în termen o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană , apreciind că nu putea depune notificarea întemeiată pe Lg. nr. 10/2001 decât după împlinirea unui termen de 5 ani de la această aderare conform dispoziţiilor art. 4 şi 5 din Lg. nr.312/2005.

Potrivit art.186 alin.1 NCPC “ partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate”.

Conform art. 22 alin.1 din Lg. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, ”persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil”.

 Acest termen a fost prelungit succesiv prin mai multe acte normative, respectiv, OUG nr. 109/2001 şi ulterior prin OUG nr.145/2001, de fiecare dată cu câte 6 luni, ajungându-se la termenul final de 16 februarie 2002 pentru depunerea notificărilor.

 Potrivit art. 2 alin 1 din OUG nr. 184/2002 privind modificarea şi completarea Lg. nr. 10/2001” cetăţenii străini şi apatrizii care au calitatea de persoane îndreptăţite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri, situate în intravilanul localităţilor, pot opta pentru dobândirea unui drept de folosinţă special care conferă titularului drepturile şi obligaţiile conferite de lege proprietarului, cu excepţia dreptului de dispoziţie”, iar potrivit alin.4 al aceluiaşi articol adăugat prin Lg. nr.48/2004,  “în situaţia cetăţenilor străini şi apatrizilor care au dobândit un drept de folosinţă special asupra unor terenuri în condiţiile alin. (1), dreptul de folosinţă astfel dobândit se converteşte, la cerere, în drept de proprietate, după obţinerea cetăţeniei române de către persoanele respective”.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a cestor texte de lege rezultă că , chiar dacă în intervalul de timp prescris de lege pentru formularea notificării cetăţenii străini nu puteau dobândi un drept de proprietate asupra terenurilor, ulterior, legiuitorul român a reglementat şi această situaţie, prin edictarea actelor normative menţionate, dreptul de folosinţă special reglementat prin OUG 184/2002 fiind un veritabil drept real căruia îi lipsea doar prerogativa dispoziţiei.

 Mai târziu, prin Lg. nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de priprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi precum şi de către persoanele juridice străine , intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2007,  s-a stipulat prin art. 3 că “cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români şi pentru persoanele juridice române”, iar prin art. 4 că “ Cetăţeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu domiciliul într-un stat membru, precum şi persoana juridică nerezidentă, constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.”

 Totodată, prin art.5 alin.1 din acelaşi act normativ, rezultă că,”cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum şi persoana juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.”

Rezultă astfel că situaţia terenurilor solicitate în termenul legal de către cetăţenii străini nu a rămas nereglementată de-a lungul timpului, aceştia beneficiind de un regim juridic aparte dar nefiind discriminaţi faţă de cetăţenii români, iar de la data de 1 ianuarie 2014 aceştia pot beneficia în mod necondiţionat de dreptul de a dobândi proprietatea asupra terenurilor în România.

În consecinţă, instanţa constată că nu poate constitui un “motiv temeinic“, în sensul art.186 alin.1 NCPC care să justifice  neformularea de către reclamantă a notificării prevăzute de lege înlăuntrul termenului legal, inexistenţa unui cadru legal cu privire la dobândirea dreptul de proprietate asupra terenurilor în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii străini, exercitarea dreptului la retrocedarea proprietăţilor preluate abuziv de regimul comunist nefiind condiţionată de vreo reglementare în acest sens.

 Reclamanta este fiica lui .... şi ..., iar tatăl acesteia a decedat în anul 1982 în Atena, Grecia, oraş în care domiciliază şi reclamanta, astfel că, de la data deschiderii succesiunii aceasta a avut suficient timp să afle despre existenţa unor eventuale imobile pe care defunctul le-a avut în România.

 Cât priveşte necunoaşterea legislaţiei României sau lipsa unei legături cu vreo persoană din România, acestea nu pot constitui decât situaţii pentru care reclamanta este în culpă, aceasta având multiple posibilităţi de a afla despre modul în care îşi poate recupera proprietăţile de la statul român în perioada care a urmat revoluţiei din decembrie 1989, neputând invoca nicidecum necunoaşterea legii.

 În aceeaşi ordine de idei, nici statului român nu i se poate imputa vreo culpă în sensul nedifuzării legislaţiei sale către ambasade sau teritorii străine, aşa cum susţine în mod nejustificat reclamanta, neexistând nici o dispoziţie legală care să impună un atare mod de a acţiona.

 Concluzionând în sensul că nu există nici un motiv justificat pentru repunerea reclamantei în termenul prevăzut de legea nr.10/2001, instanţa va respinge această cerere ca nefondată.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa urmează să respingă şi cererea de restituire a imobilului, ca inadmisibilă.

Domenii speta

Spete similare