Constatare nulitate absolută hotărâre Consiliul de Administraţie, întemeiată pe dispoziţiile articolului 216 Noul Cod civil

Constatare nulitate absolută hotărâre Consiliul de Administraţie, întemeiată pe  dispoziţiile articolului 216 Noul Cod civil

 Din economia reglementărilor cuprinse în articolului 216 alin. 1 Noul Cod civil rezultă că Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire ori statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere sau de administrare care nu au participat la deliberare ori care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz.

Conform articolului 216 alin. 6 Noul Cod civil  -Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rămân aplicabile.

Conform articolului 216 alin. 7 Noul Cod civil - Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.

Sub imperiul Legii nr.31/1990 republicată posibilitatea anulării hotărârilor Consiliului de Administraţie (altele decât cele luate în executarea delegării de atribuţii) nu este reglementată în mod explicit.

În absenţa unei prevederi legale, deciziile consiliului de administraţie nu pot fi atacate în justiţie de către acţionari. Dar, în baza art. 132 din lege, acţionarii ar putea ataca hotărârea adunării generale prin care s-a pronunţat asupra valabilităţii unei  decizii a consiliului de administraţie.

În sfârşit, trebuie admis că dacă adunarea generală este singurul organ competent să se pronunţe asupra valabilităţii deciziilor consiliului de administraţie, consecinţa logică este că tot acest organ poate lua şi măsura suspendării deciziilor consiliului de administraţie.

În aceste condiţii faţă de dispoziţiile articolului 216 alin.7 Noul Cod civil  şi articolului 142 Legea nr.31/1990 republicată respectiv articolului 132 din Legea nr. 31/1990 republicată în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantei,  astfel cum a fost formulată este inadmisibilă.

-  Articolul 216 Noul Cod civil

-  Articolul 114 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată

-  Articolul 132  din Legea nr. 31/1990 republicată

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.991 din 29.10.2014)

Deliberând asupra apelului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă  la data de 29.03.2013 sub nr.12623/3/2013, reclamanta SC F. P. SA  a chemat în judecată pe pârâta SC E. F. SA, în temeiul art.216 Cod Civil, solicitând instanţei să constate nulitatea punctului 2 din capitolul I – Aprobări din Hotărârea Consiliului de Administraţie al societăţii nr.1/10.01.2013, prin care s-a aprobat numirea domnului M. P. din funcţia de director general. S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii reclamanta arată că este acţionar al E. F., deţinând 22,000027% din capitalul social al acesteia, restul acţiunilor fiind deţinute de către SC E. SA.

E. F. este o întreprindere publică în sensul art. 2 punctul 2 lit.(c) din Ordonanţa de Urgenţă nr.109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice (OUG nr. 109/2011).

În  data de 06.12.2012 Consiliul de Administraţie al Societăţii a adoptat cu trei voturi "pentru" şi două voturi "împotrivă" Hotărârea nr. 28  prin care Consiliul a hotărât  la punctul 7 din capitolul I - Aprobări (Hotărârea nr. 7): "Alege metoda numirii Directorului General dintre membrii Consiliului de Administraţie, conform O.U.G. nr. 109/2011, perioada mandatului pentru care va fi ales Directorul General fiind de un an. Directorul General are obligaţia să prezinte planul de management în perioada de valabilitate a mandatului membrilor Consiliului de Administraţie.

 Consiliul de Administraţie solicită Comitetului de Nominalizare şi Remunerare propunerea pentru membrul Consiliului de Administraţie care va fi numit Director General)".

 Susţine reclamanta că, din procesul-verbal aferent Hotărârii Consiliului de Administraţie nr. 28/06,12.2012, rezultă că, în mod eronat, precum şi cu încălcarea OUG nr.109/2011, Consiliul a considerat că alegerea directorului se poate face prin două metode, respectiv dintre administratori sau din afara Consiliului de Administraţie, şi că, în condiţiile în care numirea se face dintre administratori aleşi conform OUG nr. 109/2011 (fiind propus în acest sens în cadrul şedinţei dl M. P.), nicio procedură de selecţie nu mai este aplicabilă (pag. 29 - 40 din procesul-verbal).

În  drept, au fost invocate dispoziţiile art.2, art.34, art. 35, art. 61 - 63 din OUG nr.109/2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice; art.216, art. 1250, art.1253 din Codul Civil.

 În susţinerea cererii au fost ataşate înscrisuri, în copii certificate pentru conformitate cu originalul (filele 16-93 vol. I).

 Pârâta SC E. F. SA a formulat întâmpinare la data de 05.06.2013 (filele 150-162 vol. I)  prin care invocă incidenţa prezumţiei de nulitate relativă, nu absolută virtuală, pe care reclamanta îşi întemeiază cererea (art. 1252 Cod civil) şi faţă de care pe cale de excepţie a înţeles să invoce următoarele excepţii: excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia tardivităţii. Pe fondul cauzei, în cazul respingerii excepţiilor invocate, pârâta solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 03.09.2013, pârâta SC E. F. SA a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi pe cale de consecinţă a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă (filele 264-265 vol. I).

 Ambele părţi au formulat concluzii scrise sub aspectul excepţiilor invocate în cauză, fiind susţinută inclusiv excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti.

Instanţa a pus în dezbaterea părţilor din oficiu şi excepţia inadmisibilităţii formulării cererii.

 Prin sentinţa civilă nr.5871/26.09.2013, Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Civilă, a respins excepţiile de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti şi a necompetenţei materiale ale Tribunalului Bucureşti ca neîntemeiate. A admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca fiind inadmisibilă cererea reclamantei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Raportând motivele invocate în susţinerea excepţiilor la actele dosarului, Tribunalul va respinge excepţiile necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi a necompetenţei materiale ca neîntemeiate.

 Astfel, într-adevăr, potrivit art.216  alin. 3 NCC, temei invocat de reclamantă în cuprinsul acţiunii, „cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către instanţa competentă în circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.”

 Pe de altă parte însă alin.7 al aceluiaşi articol stipulează că „prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel”.

Prin urmare, în condiţiile în care partea înţelege să se prevaleze inclusiv de prevederile articolului 216 alin. 3 Noul Cod civil, reglementat cu titlu de normă generală, nu se poate nega reclamantei „accesul la o instanţă”, apărările pârâtei ţinând mai degrabă de admisibilitatea/inadmisibilitatea acţiunii, apărare ce va fi analizată în cuprinsul acestei hotărâri.

Aşa cum se menţiona şi la pct. 1 din considerentele prezentei hotărâri, art. 216 alin.7 Noul Cod civil stipulează că „prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel”.

Or, în speţă, se constată faptul că există norme speciale, prin raportare la prevederile Legii nr. 31/1990.

Se constată totodată că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta SC F. P. SA a solicitat instanţei să constate nulitatea punctului 2 din capitolul 1 – Aprobări din Hotărârea Consiliului de Administraţie al societăţii nr.1/10.01-2013, prin care s-a aprobat numirea d-lui M. P. în funcţia de director general.

Tribunalul reţine faptul că, în funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale şi norme speciale.

Prin norme de drept civil generale sunt desemnate acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Pe cale de consecinţă, ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară. Această concluzie rezultă şi din regula exprimată mai sus prin adagiul generalia specialibus non derogant, în sensul că, dacă norma generală (ulterioară) nu derogă de la norma specială (anterioară), înseamnă că aceasta din urmă nu a fost modificată sau abrogată.

Instanţa constată faptul că, deşi reclamanta nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile Legii nr.31/1990, rezumându-se la a invoca ca şi temei de drept doar prevederile art. 216 NCC, astfel cum s-a menţionat expres la termenul de judecată din 17.09.2013 (fila 5 vol. II),  Tribunalul reţine că, potrivit Legii nr. 31/1990, dar şi a jurisprudenţei constate în materie, consiliul de administraţie este organ colegial de conducere a societăţii pe acţiuni, iar deciziile administratorilor capătă caracter deliberativ. Astfel, aceste decizii luate de Consiliul de Administraţie, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin nu sunt asimilate hotărârilor adunării generale, neputând fi atacate în justiţie, cu excepţia cazurilor în care deciziile s-au luat în executarea delegării de atribuţii.

Prin urmare, dat fiind cadrul legislativ cu caracter special reprezentat de Legea nr. 31/1990, dar şi dispoziţiile art. 261 alin. 7 NCC, nu se poate concluziona în sensul că prin art. 216 alin. 1 şi 3 NCC s-ar în favoarea acţionarului Fondul Proprietatea o altă procedură prin care s-ar putea cenzura de către instanţă o hotărâre a consiliului de administraţie.

Practic, singurul context legislativ în care s-ar putea aprecia asupra acţiunii introductive este cel al Legii nr. 31/1990, act normativ aplicabil de care însă partea nu a înţeles să se prevaleze în cauza de faţă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC F. P. SA – apreciind soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

Inexistenţa unei interdicţii exprese de a ataca în instanţă hotărârile CA în Legea societăţilor:

În esenţă, argumentul instanţei pentru respingerea acţiunii apelantei ca inadmisibilă este acela că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil deoarece acestea au caracter general faţă de dispoziţiile speciale ale Legii 31/1990, lege care nu ar permite atacarea hotărârilor CA (altele decât cele luate în executarea delegării de atribuţii) în faţa instanţei de judecată.

În realitate, legislaţia societăţilor potrivit art.291 stabileşte că „Prevederile din prezenta lege se completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.", iar art. 216 alin. (7) Cod civil dispune, în acord cu dispoziţiile anterior menţionate, în sensul că: „Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.".

Prin urmare, trebuire cercetat înţelesul noţiunii „legea specială nu dispune altfel" din art. 216 Cod civil, precum şi dacă acest enunţ este aplicabil Legii societăţilor.

Articolul 216 alin. (7) Cod civil reprezintă o aplicare a principiului specialia generalibus derogant, astfel că, noţiunea „legea specială nu dispune altfel" se referă la o derogare expresă de la regula stabilită prin art. 216 alin. (1) Cod civil.

Aşa fiind acţiunea va putea fi respinsă ca inadmisibilă doar dacă în legea specială se prevede expres că hotărârile organelor de conducere nu pot fi atacate în justiţie. Or, o astfel de prevedere nu există în Legea societăţilor.

Sub imperiul Legii 31/1990, posibilitatea anulării hotărârilor CA obişnuite (altele decât cele luate în executarea delegării de atribuţii) nu este reglementată în mod explicit. Această situaţie nu poate fi însă asimilată celei în care s-ar interzice expres atacarea hotărârilor CA.

Prin urmare, Legea societăţilor nu prevede o astfel de interdicţie, ci a lăsat nereglementată posibilitatea atacării hotărârilor organelor de conducere ale societăţilor.

Inexistenţa unei proceduri de atacare a hotărârilor CA derogatorii de la norma de drept comun care să excludă aplicarea procedurii de drept comun:

Dispoziţiile art.114 alin. (3) din Legea 31/1990 permit doar atacarea hotărârilor CA în situaţia în care acesta este mandatat să îndeplinească unele atribuţii în temeiul delegării din partea AGEA, pentru celelalte hotărâri CA (obişnuite) nu s-a reglementat o procedura de atacare în justiţie. Pe de altă parte, prin cenzurarea hotărârilor CA de către AGA se urmăreşte un control de oportunitate, în cazul apelantei procedura prevăzută de art. 216 Cod civil vizează un control de legalitate asupra hotărârilor CA care nu pot fi atacate potrivit dispoziţiilor mai sus arătate.

Aceste două posibilităţi pe de-o parte nu se exclud pentru că au obiect diferit iar pe de alta, AGA nu poate realiza un control de legalitate asupra hotărârilor CA, numai un organ jurisdicţional poate realiza acest lucru, iar în cazul hotărârilor CA luate în baza delegării de competenţă, legiuitorul nu a văzut o incompatibilitate între mijloacele de atacare în instanţă, respectiv de cenzurare din moment ce aceste hotărâri pot fi (i) atacate în instanţă în temeiul art. 114, alin. 4 coroborat cu art. 132 din Legea 31/1990 şi (ii) cenzurate de AGA în baza art. 111 alin. 2 litera d) din aceeaşi Lege.

În cursul judecării apelului, intimata a depus întâmpinare prin care pe cale de excepţie invocă lipsa de interes a reclamantei în promovarea acţiunii şi implicit a apelului, iar pe fondul cauzei solicită respingerea apelului ca nefondat.

Prin încheierea din şedinţa de la 24.09.2014, Curtea a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de apel invocate, Curtea urmează să respingă apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit articolului 216 alin. 1 Noul Cod civil: „Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire ori statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere sau de administrare care nu au participat la deliberare ori care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz”. „Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rămân aplicabile. Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel”.

Această ultimă dispoziţie legală trimite la dispoziţiile legii speciale în materie de societăţi comerciale şi anume Legea nr.31/1990 cu modificările şi completările ulterioare.

În actuala reglementare a Legii nr.31/1990, atribuţiile consiliului de administraţie sunt mai bine determinate, fapt care conferă acestui organ un rol important în funcţionarea societăţii pe acţiuni.

Ca regulă generală, consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor (art. 142 din lege).

Legea reglementează şi anumite atribuţii exclusive ale consiliului de administraţie (competenţe de bază), care nu pot fi delegate directorilor şi anume:

a)stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;

b)stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi aprobarea planificării financiare;

c)numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;

d)supravegherea activităţii directorilor;

e)pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi impIementarea hotărârilor acestei;

f)introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei asupra societăţii potrivit Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.

Deciziile consiliului de administraţie considerate nelegale pot fi anulate prin hotărârea adunării generale a acţionarilor. Soluţia se bazează pe dispoziţiile art. 111 lit. b) din lege, care prevăd că adunarea generală are dreptul şi obligaţia „să aleagă şi să revoce membrii Consiliului de Administraţie". Aceasta soluţie decurge şi din principiile care guvernează raporturile dintre adunarea generală şi administratorii societăţii. De vreme ce administratorii sunt numiţi de adunarea generală, aceasta este îndreptăţită să controleze actele administratorilor.

În absenţa unei prevederi legale, deciziile consiliului de administraţie nu pot fi atacate în justiţie de către acţionari. Dar, în baza art. 132 din lege, acţionarii ar putea ataca hotărârea adunării generale prin care s-a pronunţat asupra valabilităţii unei  decizii a consiliului de administraţie.

În sfârşit, trebuie admis că dacă adunarea generală este singurul organ competent să se pronunţe asupra valabilităţii deciziilor consiliului de administraţie, consecinţa logică este că tot acest organ poate lua şi măsura suspendării deciziilor consiliului de administraţie.

În aceste condiţii faţă de dispoziţiile articolului 216 alin.7 Noul Cod civil  şi articolului 142 Legea nr.31/1990 republicată respectiv articolului 132 din Legea nr. 31/1990 republicată în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantei  astfel cum a fost formulată este inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare