Drept civil – minori şi familie, partaj bunuri comune

Cerere respinsă ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi la data de 21.05.2014, sub nr., reclamantul X a solicitat în contradictoriu cu pârâta Y sistarea stării de indiviziune şi împărţirea în cote de ½ a următoarelor bunuri comune: un autoturism, o mobilă de bucătărie şi un aragaz electric.

În motivare, reclamantul a arătat, în esenţă, că prin sentinţa civilă nr. s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor, iar în perioada de căsătorie soţii au dobândit bunurile indicate în cerere. De asemenea, a mai precizat că părţile locuiesc în Germania, iar bunurile se află în posesia pârâtei, reclamantul solicitând atribuirea bunurilor către aceasta, cu plata unei sulte corespunzătoare. A menţionat şi că evaluarea bunurilor nu poate fi făcută decât ipotetic, întrucât bunurile se află în Germania.

În drept, au fost invocate art. 357 şi urm. C.civ.

La cerere au fost anexate procură judiciară, sentinţa civilă nr.

La data de …, pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că bunurile care fac obiectul partajului se află în posesia sa, însă valoarea reală a acestora este de 5600 lei, luând în calcul şi uzura de 25 % din valoare. A mai precizat că bunurile au fost dobândite prin contribuţie egală a soţilor, fiind de acord să plătească reclamantului o sultă de 2800 lei, însă într-un timp mai îndelungat.

În drept, a invocat art. 205 şi art. 979 C.proc.civ.

La data de … reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a precizat că nu este de acord cu oferta de evaluare făcută de pârâtă autoturismului, urmând ca în cauză să se efectueze o expertiză prin care să se stabilească valoarea de circulaţie a autoturismului.

La data de …, pârâta-reclamantă a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat aducerea la masa partajabilă a unui autoturism marca aflat în posesia reclamantului-pârât, în valoare de 1000 euro.

La data de ... pârâta-reclamantă a invocat excepţia de necompetenţă a instanţelor române, conform art. 1066 alin.2, 1065, 1027  C.proc.civ. şi art. 2613 C.civ.

Analizând cu prioritate faţă de fondul cauzei excepţia de necompetenţă a instanţelor române invocată de pârâta-reclamantă, instanţa reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie făcută o distincţie clară între reglementarea prevăzută de Cartea a VII-a din Codul de procedură civilă român, intitulată „Procesul civil internaţional” şi dispoziţiile de drept internaţional privat cuprinse în Cartea a VII-a a Codului civil român. Este evident că reglementarea Codului civil, astfel cum prevede şi art. 2557 C.civ., se referă la determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat, deci la legea aplicabilă fondului litigiului dedus judecăţii.

În schimb, art. 1065 C.proc.civ., prevede că, sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal pe teritoriul României la data introducerii cererii.

Aşadar, principalul criteriu după care este atrasă competenţa internaţională a instanţelor române este existenţa pe teritoriul României a domiciliului pârâtului.

În această privinţă, instanţa apreciază că noţiunea de domiciliu trebuie interpretată în sens larg, interesând adresa unde pârâta locuieşte efectiv. În acelaşi sens, art. 87 C.civ. defineşte domiciliul persoanei fizice ca fiind acolo unde  declară că îşi are locuinţa principală. Instanţa apreciază că scopul regulii generale în materia competenţei teritoriale – acela de a o proteja pe pârâtă – nu ar fi atins dacă domiciliul nu ar fi asociat cu locuința efectivă a pârâtei.

Din certificatul de reşedinţă depus la dosar, instanţa reţine că la data sesizării instanţei cu prezentul dosar – 21.05.2014 – pârâta Y avea domiciliul principal în oraşul …, Germania. De altfel, chiar reclamantul a precizat, în cererea introductivă, că părţile locuiesc în Germania, bunurile a căror partajare se solicită aflându-se în posesia acestora.

În consecinţă, având în vedere că niciuna din părţile litigiului dedus judecăţii nu îşi are locuinţa obişnuită pe teritoriul României, instanţa urmează să admită excepţia invocată şi, conform art. 1070 C.proc.civ., să respingă cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române. Instanţa constată că nu este incident art. 1069 C.proc.civ. întrucât cauza nu prezintă nicio legătură cu Judecătoria Călăraşi, ba mai mult, ar fi dificilă soluţionarea acţiunii de partaj de instanţele române, cât timp bunurile mobile a căror partajare se solicită şi a căror expertizare este necesară se află pe teritoriul Germaniei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite excepţia necompetenţei instanţelor române invocată de pârâtă.

Respinge cererea formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu pârâta Y, ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.

Cu recurs în termen de 30 zile de la comunicare, cererea urmând a fi depusă la Judecătoria Călăraşi.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,

-def. prin respingerea apelului

Red. TCA

Dact VN

Exemp. 4/17.11.2014

Domenii speta

Spete similare