Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Conţinut. Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de concediere

Decizie de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Conţinut. Sancţiunea necuprinderii elementelor obligatorii în decizia de concediere

-Legea nr. 53/2003, republicată privind Codul muncii: art. 65, art. 76, art. 79 şi art. 80

Legalitatea unei decizii de concediere se analizează de către instanţa de judecată, potrivit art. 79 din Codul muncii, prin raportare la temeiul de drept al concedierii menţionat în cuprinsul acesteia şi nu având în vedere alte dispoziţii legale invocate de către angajator prin apărările formulate în faţa instanţei, chiar dacă aceste prevederi legale ar fi fost precizate în alte înscrisuri întocmite de către angajator, anterior emiterii deciziei de concediere, precum preavizul comunicat salariatului concediat.

Dacă încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină, sub sancţiunea nulităţii, elementele prevăzute la art. 76 lit. a) – lit. c) din Codul muncii.

În situaţia în care decizia de concediere nu cuprinde motivele de fapt care au determinat concedierea salariatului şi doar art. 65 alin. (1) din Codul muncii este indicat ca temei de drept al concedierii acestuia, nu se poate stabili dacă încetarea contractului individual de muncă a fost consecinţa unei concedieri individuale sau a unei concedieri colective care să atragă şi necesitatea menţionării criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) din Codul muncii.

Pe de altă parte, în absenţa din cuprinsul deciziei de concediere a motivelor de fapt ale concedierii, angajatul concediat şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase, precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 din Codul muncii, sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, face de prisos analizarea motivelor de netemeinicie a acesteia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 172 din 12 martie 2014, dr. C.P.

Prin sentinţa civilă nr. 2574/01.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 4591/108/2013, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată de către reclamanta J.M. în contradictoriu cu pârâta SC G.C.A. SA, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad.

A anulat decizia de concediere nr. 58/06.03.2013 şi a dispus repunerea reclamantei în situaţia anterioară, în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior încetării contractului de muncă.

A obligat pârâta la plata unor despăgubiri băneşti, egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat ca salariată, de la data concedierii şi până la reintegrarea efectivă

A obligat pârâta la plata tuturor contribuţiilor datorate în calitate de angajator, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a fost încadrată în funcţia de şef serviciu financiar la biroul contabilitate al SC „G.C.A.” SA Arad, societate aflată în procedura reorganizării, administrator judiciar fiind Activ Group IPURL Arad.

La data de 06.03.2013, pârâta a emis decizia nr. 58 de încetare a contractului de muncă al reclamantei, începând cu data de 08.03.2013, şi a indicat temeiul de drept al măsurii ca fiind art. 65 alin. (1) din Codul muncii, care reglementează concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

Dacă decizia contestată ar fi fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006, contractul individual de muncă ar fi fost denunţat de către administratorul judiciar pentru debitoarea aflată în procedura reorganizării, situaţie ce reprezintă un caz special de încetare a contractului individual de muncă, diferit de cele reglementate în Codul muncii, instanţa neavând căderea de a se pronunţa asupra oportunităţii măsurii administratorului judiciar.

În condiţiile în care din conţinutul deciziei contestate rezultă, fără echivoc, temeiul de drept ca fiind art. 65 alin. (1) din Codul muncii, Tribunalul a reţinut inaplicabilitatea Legii insolvenţei şi incidenţa Codului muncii, astfel încât condiţiile de formă ale deciziei de concediere au fost analizate prin raportare la art. 76 din Codul muncii. 

Prima instanţă a constatat că decizia contestată nu cuprinde o descriere a motivelor care au determinat concedierea, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 76 lit. a) din Codul muncii.

Totodată, a reţinut că din cuprinsul deciziei nu rezultă durata preavizului, cerinţă impusă de lit. b) a articolului ante-menţionat. Pârâta nu a înserat, în cuprinsul deciziei, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) din Codul muncii.

Or, faţă de carenţele deciziei contestate, expuse anterior, concedierea a fost dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a deciziei, conform art. 78 din Codul muncii, în condiţiile în care, potrivit art. 79 Codul muncii, „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei  alte motive de fapt  sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Procedând la cercetarea temeiniciei deciziei contestate, prin raportare la dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii, Tribunalul a reţinut că desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Din analiza comparativă a statelor de funcţii şi a structurii organizatorice a pârâtei la data de 08.03.2013 şi la data de 10.06.2013, respectiv după emiterea deciziei contestate, coroborată cu istoricul fondului de salarii şi cu contractul individual de muncă al numitei L.A.O., încheiat la data de 19.04.2013, în ceea ce priveşte atribuţiile acesteia din urmă, cele ale reclamantei, aşa cum se desprind din contractul individual de muncă al reclamantei, actele adiţionale la acesta, precum şi cu contractele de mandat şi actele adiţionale aferente, instanţa de fond a apreciat că desfiinţarea locului de muncă al reclamantei nu îndeplineşte condiţia de a fi fost efectivă. Pentru a fi efectivă desfiinţarea locului de muncă era necesară înlăturarea acestuia din structura organizatorică a angajatorului, astfel încât să nu se mai regăsească în organigrama sau în statul de funcţii ale angajatorului. Schimbarea denumirii postului nu satisface condiţia desfiinţării efective, după cum reorganizarea nu este reală nici atunci când, după concedierea salariatului, personalul angajat ulterior concedierii are aceleaşi  atribuţii cu ale reclamantei.

Or, în maniera sus-arătată a procedat pârâta câtă vreme numărul posturilor de conducere a crescut de la 5 la 7 după concedierea reclamantei şi a încheiat contractul individual de muncă nr. 381/19.04.2013 cu numita L.A.O. pentru funcţia de şef birou serviciu financiar – contabilitate, fără a dovedi că angajata reclamantă nu ar fi îndeplinit condiţiile pentru ocuparea acestui post. De altfel, însăşi pârâta, prin notele de şedinţă, confirmă cele de mai sus.

Aşa fiind, concedierea dispusă prin decizia contestată nu îndeplineşte  exigenţele stipulate la alin. (2) al art. 65 din Codul muncii, astfel că a fost privită ca nelegală de către instanţa de fond, care a dispus admiterea acţiunii reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta SC G.C. SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, prin care a solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de apel se arată, în esenţă, că reclamanta a fost angajata societăţii, în funcţia de contabil şef, iar prin decizia nr. 733/16.08.2012, i s-a comunicat, în temeiul art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 coroborat cu art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, preavizul de 15 zile lucrătoare, urmând a se înceta raporturile de muncă cu aceasta.

Termenul de preaviz a curs de la data de 22.08.2012 până la data de 04.09.2012, fiind întrerupt la data de 05.09.2012, de la care reclamanta s-a aflat în concediu medical, până la data de 28.02.2013, totalizându-se, astfel, un număr de 171 de zile de concediu medical şi 10 zile din preaviz.

La data de 01.03.2013, a început să curgă din nou termenul de preaviz până la data de 07.03.2013, când preavizul de 15 zile s-a sfârşit, iar cu data de 08.03.2013, prin decizia nr. 58/06.03.2013, a încetat contractul de muncă al reclamantei.

Urmare a situaţiei financiare, societatea a fost obligată, conform prevederilor legale, să-şi declare starea de insolvenţă. În consecinţă, prin încheierea comercială nr. 5/CC din 09.01.2012, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5927/108/2011, s-a deschis procedura insolvenţei.

Scopul procedurii insolvenţei este reorganizarea activităţii debitorului, urmărindu-se în principal salvarea şi menţinerea acestuia în câmpul relaţiilor comerciale, precum şi acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.

Legiuitorul stipulează, la art. 20 alin. (1) lit. a) – n) din Legea nr. 85/2006, ca administratorul judiciar să examineze situaţia economică a debitorului şi să întreprindă toate măsurile necesare şi legale, precum elaborarea unui plan de reorganizare, prin care să reorganizeze şi să eficientizeze activitatea debitorului în scopul salvării societăţii.

Una din măsurile de eficientizare a activităţii şi de reducere a cheltuielilor în scopul creşterii la maxim a averii debitorului este decizia reducerii de personal, prin reducerea personalului societăţii cu un număr de 22 de angajaţi. În conformitate cu planul de reorganizare al societăţii, s-a prevăzut reducerea cu 35% a fondului de salarii, prin disponibilizarea personalului excedentar şi optimizarea atribuirii sarcinilor de serviciu pentru personalul rămas.

Aşa cum rezultă din organigrama societăţii, valabilă începând cu data de 01.09.2010, societatea avea un număr total de 105 angajaţi, din care 10 posturi de conducere, iar personal cu atribuţii economico-financiare: 1 post contabil şef, 1 post şef compartiment şi 4 posturi de execuţie.

Conform organigramei valabile începând cu data de 08.03.2013, societatea avea un număr total de 65 de angajaţi, din care 5 posturi de conducere, iar personal cu atribuţii economico-financiare: 1 post şef compartiment şi 3 posturi de execuţie.

Din organigrama valabilă la data de 10.06.2013 rezultă că societatea avea un număr total de 64 de angajaţi din care 7 posturi de conducere, iar personal cu atribuţii economico-financiare: 1 post şef compartiment şi 1 post de execuţie.

În concluzie, postul de contabil şef desfiinţat nu a mai fost reînfiinţat şi nu există o altă persoană angajată pe funcţia de contabil şef. Actualmente un număr de 2 angajaţi îndeplinesc atribuţiile pe parte economico-financiară în cadrul societăţii. Instanţa de fond în mod eronat a reţinut că L.A. a fost angajată pe postul reclamantei.

Decizia nr. 58/06.03.2013 reprezintă o măsură luată de administratorul judiciar, în temeiul şi cu respectarea prevederilor art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006, iar prevederile Legii nr. 85/2006 au un caracter special şi derogatoriu în raport cu legislaţia dreptului muncii, în materia denunţării contractelor de muncă, fapt rezultat şi din preavizul de încetare a contractului de muncă comunicat reclamantei.

Legea generală, respectiv Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, se aplică în materia relaţiilor de muncă în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu, cum este cel instituit de legea specială, respectiv Legea nr. 85/2006, care în anumite materii, cum este art. 86 alin. (6), conţine reglementari speciale, prioritare faţă de norma de drept comun, respectiv de Codul muncii.

În consecinţă, decizia administratorului judiciar îndeplineşte condiţiile de legalitate impuse de art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006, şi anume: acordarea preavizului legal de 15 zile lucrătoare, aceasta fiind singura cerinţă a legii speciale.

Instanţa de judecată poate şi trebuie să verifice doar dacă au fost respectate dispoziţiile art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006 şi nu se poate pronunţa asupra oportunităţii măsurii luate de administratorul judiciar.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, art. 480 Codul de procedură civilă, art. 36 din Legea nr. 85/2006, art. 86 alin. (1) – (6) din Legea nr. 85/2006, art. 2.553 Cod civil.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în apel.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză, Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a contestat, prin acţiunea pendinte, decizia nr. 58/6.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă, emisă de către pârâta SC G.C. SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Potrivit acestei decizii, contractul individual de muncă al reclamantei, încadrată pe funcţia de şef serviciu financiar la biroul contabilitate, a încetat cu începere de la data de 8.03.2013, conform art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Prin urmare, din această decizie rezultă, fără echivoc, că temeiul juridic al încetării contractului individual de muncă al reclamantei l-a constituit art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Art. 79 din Codul muncii prevede că: „în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Având în vedere conţinutul deciziei nr. 58/6.03.2013 de încetare a contractului individual de muncă, contestată de către reclamantă, şi dispoziţiile art. 79 din Codul muncii, Curtea constată că, în mod corect, instanţa de fond a analizat legalitatea şi temeinicia acestei decizii prin raportare la dispoziţiile art. 65 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 76 din Codul muncii, fără a avea în vedere prevederile art. 86 alin. (1) – alin. (6) din Legea nr. 85/2006, invocate de către pârâtă, prin întâmpinare, în apărare, întrucât acestea nu sunt incidente în cauză, nefiind menţionate, în cuprinsul deciziei de concediere, ca temei de drept al încetării contractului individual de muncă al reclamantei.

Împrejurarea că preavizul nr. 733/16.08.2012, emis de către pârâta SC Gospodărirea Comunală SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, se referă atât la dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul muncii, cât şi la cele ale art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 nu are ca efect completarea temeiului de drept al încetării contractului individual de muncă al reclamantei în sensul indicat de către pârâta-apelantă, atât prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, cât şi prin cererea de apel pendinte, temei ce a fost înscris în decizia de concediere contestată, deoarece art. 79 din Codul muncii interzice, în mod expres, angajatorului ca, în caz de conflict de muncă, să invoce în faţa instanţei de judecată alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că motivul de apel referitor la faptul că legalitatea deciziei de concediere contestate trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile art. 86 alin. (1), alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 85/2006, ce au fost respectate în cauză de către angajator, este nefondat, în condiţiile în care art. 86 din Legea nr. 85/2006 nu a fost menţionat în această decizie şi nu poate fi avut în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea pricinii.

În cazul în care încetarea contractului individual de muncă are loc în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu, potrivit art. 76 din Codul muncii, următoarele elemente: „a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64”.

Decizia nr. 58/6.03.2013, emisă de către pârâta SC G.C. SA Arad, reprezentată prin administrator judiciar Activ Grup IPURL Arad, nu cuprinde durata preavizului acordat reclamantei şi motivele de fapt care au determinat concedierea reclamantei, astfel încât, în speţă, prin raportare doar la prevederile art. 65 alin. (1) din Codul muncii, indicate ca temei de drept al concedierii acesteia, nu se poate stabili dacă încetarea contractului individual de muncă al reclamantei a fost consecinţa unei concedieri individuale a acesteia sau a unei concedieri colective care să atragă şi necesitatea menţionării criteriilor de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d) din Codul muncii.

Pe de altă parte, conform art. 65 din Codul muncii, concedierea individuală pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi dispusă numai ca urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de către salariat, determinată de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, această desfiinţare trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

Reducerea de personal trebuie să fie efectivă şi să corespundă unei nevoi reale a unităţii angajatoare, astfel încât desfiinţarea postului să nu constituie un pretext pentru îndepărtarea salariatului.

În absenţa, din cuprinsul deciziei de concediere, a motivelor de fapt ale concedierii reclamantei, aceasta şi instanţa de judecată nu pot aprecia legalitatea măsurii luate de către angajator, respectiv să verifice existenţa cauzei reale şi serioase, precum şi a caracterului obiectiv al măsurii dispuse, astfel încât nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 76 lit. a) din Codul Muncii, la momentul emiterii deciziei de concediere nr. 58/6.03.2013, atrage nulitatea acesteia, conform art. 78 din Codul muncii.

Aceeaşi sancţiune este incidentă şi pentru încălcarea prevederilor art. 76 lit. b) din Codul muncii, dat fiind că neindicarea duratei preavizului acordat angajatului concediat are consecinţe în ceea ce priveşte verificarea de către instanţa de judecată a respectării de către angajator a prevederilor art. 75 din Codul muncii.

Nerespectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 76 din Codul muncii, sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, face de prisos analizarea motivelor de netemeinicie a acesteia susţinute de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, şi combătute de către pârâtă, prin apărările formulate în cauză, atât prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, cât şi prin cererea de apel pendinte.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul pârâtei ca nefondat.

În baza art. 453 din Codul de procedură civilă, Curtea a obligat pârâta-apelantă la plata către reclamanta-intimată a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare