Accident de muncă. Culpa angajatorului în producerea accidentului. Păstrarea capacitătii de muncă a reclamantei. Reducere cuntum daune morale. Neîndeplinirea cumulativă a conditiilor prevăzute de art. 253 din Codul muncii raportat la art. 1350 din C.civil

Decizie 173/CM din 15.05.2017


Potrivit art. 253 (1) din Codul muncii „Angajatorul este obligat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

După producerea accidentului din culpa angajatorului în incinta societăţii în care reclamanta a fost victima unui accident de muncă, societatea a suportat cheltuielile de spitalizare şi recuperare în sumă de 6500 lei (sumă ce cuprindea şi achiziţionarea şuruburilor).

În afara acestor cheltuieli, apelanta pârâtă a susţinut-o material pe reclamantă achitându-i lunar suma de 1000 lei, deşi salariul acesteia era venitul minim pe economie (perioada iunie 2014 - septembrie 2014, când reclamanta nu s-a prezentat la serviciu), de unde concluzia că, pe lângă salariul acordat pe perioada concediului medical, primea şi 1000 de lei de la angajator.

În mod corect s-a reţinut neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale prevăzute de art.253 din Codul muncii, raportat la art.1350 din Codul civil.

Acordarea de daune morale reclamantei în sumă de 40.000 lei nu este insuficientă cum susţine aceasta, ci exagerat de mare, ?i reprezintă o îmbogăţire fără just temei având în vedere faptul că după producerea accidentului şi a ¬¬¬¬intervenţiei suferite aceasta nu a rămas cu infirmitate.

Art. 253 alin. (1) din Codul muncii

Art. 1388 Cod civil

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 4.11.2014 sub număr de dosar …/118/2014, reclamanta [...] a chemat în judecată  pârâta  SC [...] SRL solicitând instanţei obligarea acesteia la plata unei sume globale de 131850 lei sau, în subsidiar, la plata unei sume lunare în cuantum de 450 lei, de la data producerii accidentului şi până la împlinirea vârstei legale de pensionare, cu titlu de daune materiale, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000.000 lei, cu titlu de daune morale, şi obligarea la plata dobânzii legale de la data accidentului şi până la efectuarea plăţii şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în data de 14.01.2012, in jurul orei 15, in timp ce pleca de la locul de muncă, situat in sat [...], com. [...], a fost victima unui accident de muncă. Astfel, impreuna cu fosta colegă de muncă, [...], se pregăteau să iasă pe poarta unităţii, moment in care [...] i-a cerut să inchidă poarta unităţii întrucât aceasta era larg deschisa, iar programul de munca se terminase. Fiind o poartă mare, al cărei mecanism de deschidere-inchidere presupune impingerea acesteia pe o ?ină, [...] a trebuit s-o împingă din spate, iar reclamanta a ?inut-o de mâner, moment in care poarta a sărit de pe ?ină ?i s-a prăbuşit peste ea. Acuzând dureri foarte mari la nivelul mijlocului ?i al coloanei, cu poarta deasupra ei, reclamanta a inceput să ?ipe. Strigătul de ajutor al fostei colege ?i ţipetele sale de durere au fost auzite de către doi bărbaţi care se aflau in incinta unităţii, respectiv [...] ?i [...].

Aceştia au ridicat poarta de pe reclamantă si i-au cerut sa se ridice, însă, fiind lovita la coloana, evident ca nu a putut. Dupa ce au ridicat poarta, a reuşit să-şi scoată telefonul ?i s-o sune pe sora ei, [...], care, impreuna cu soţul ei, [...], au venit la locul accidentului. La locul accidentului a venit o ambulan?ă de la CEZ (parcul eolian din [...]) care a transportat-o până la centrul de permanenta, de unde a fost preluată de o alta ambulan?ă trimisă de către serviciul 112. Aceasta din urma a transportat-o la Spitalul Clinic Judeţean de Urgen?ă Constan?a, unde a rămas internată 2 săptămâni. In acest interval, a fost supusă unei intervenţii chirurgicale, in timpul căreia i-au fost montate 8 şuruburi din titan pe coloană. Diagnosticul, asa cum rezulta din biletul de ieşire din spital din 01.02.2012, a fost fractura de vertebre toracice. In data de 15.01.2013, a fost din nou internata la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenta Constanta, unde a fost supusa unei noi intervenţii chirurgicale pentru repozitionarea şuruburilor din coloana, asa cum rezulta din biletul de ieşire din spital din data de 22.01.2013.

S-a mai arătat că, în data de 11.07.2011, soţul reclamantei, [...], in timp ce se afla la locul de munca, in incercarea de a repara transportorul mobil banda din magazia de cereale, a fost prins intre banda, pardoseala si roata transportorului, rezultând decesul acestuia. Conform procesului verbal de cercetare incheiat de către Inspectoratul Teritorial de Munca Constanta, principalul vinovat de producerea accidentului a fost soţul meu. Astfel,  dupa doar 6 luni, in incinta aceleiaşi unităţi, a avut loc un nou accident de munca, in condiţiile in care prin procesul verbal de cercetare al evenimentului produs in data de 11.07.2011 paratei i-au fost impuse anumite masuri pentru prevenirea altor accidente similare litera s din p-v de cercetare a evenimentului din 11.07.2011, SC [...] fiind identificata ca persoana răspunzătoare de incalcarea reglementarilor privind protecţia muncii.

Potrivit art. 30 alin.1 lit. j din Lg. 319/2006, constituie accident de munca accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de munca, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament pus la dispoziţie de angajator, dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de munca la ieşirea din întreprindere sau unitate şi invers. De asemenea, potrivit art. 5 lit. g din Lg. 319/2006 constituie accident de munca vătămarea violenta a organismului, precum şi intoxicaţia acuta profesională, care au loc în timpul procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de munca de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces. Având in vedere ca reclamanta se deplasa de la locul de munca, la ieşirea din unitate, cand a avut loc accidentul, este evident ca accidentul este de munca, in intelesul prevederilor menţionate mai sus.

Conform art. 253 din Lg. 53/2003, angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Potrivit art. 266 din Lg 53/2003, Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod. La data producerii accidentului reclamanta era angajata la SC [...] SRL in funcţia de gestionar, asa cum rezulta din adeverinţa nr. 4…49/26.09.2014, iar accidentul s-a produs ca urmare a nerespectarii de către angajator a dispoziţiilor contractuale privind securitatea in munca. Aşadar, pentru a fi angajata răspunderea contractuala se cer a fi îndeplinite patru condiţii: fapta ilicita care consta in neindeplinirea unei obligaţii contractuale asumate de către debitor; existenta unui prejudiciu in patrimoniul creditorului; raport de cauzalitate intre fapta ilicita a debitorului si prejudiciul suferit de creditor; culpa debitorului.

Cu privire la existenta unei fapte ilicite constând in neexecutarea unei obligaţii contractuale, va rog sa observaţi ca acesta rezulta fara putinţa de tăgada din faptul ca angajatorul avea obligaţia sa asigure securitatea in munca. Desprinderea porţii si prăbuşirea peste subsemnata constituie o neexecutare a acestei obligaţii. In cee ce priveşte existenta prejudiciului si intinderea acestuia, consider ca vătămarea grava a integrităţii corporale dovedeşte existenta acestuia. Cu privire la intinderea prejudiciului, s-a arătat că prejudiciul material consta in reducerea capacităţii de munca, in sensul ca subsemnata sunt nevoita sa depun un efort suplimentar pentru a presta aceeaşi munca pe care o desfăşuram anterior producerii accidentului. Dupa producerea accidentului, reclamanta are dureri la coloana daca stă câteva ore pe scaun. De asemenea, variaţiile de temperatura ii produc dureri la nivelul coloanei. Practic, pentru a-şi indeplini indatoririle de serviciu, reclamanta trebuie sa depună un efort fizic suplimentar, intretinut de medicamente si prin suprasolicitarea organismului. A apreciat ca i-a fost redusa capacitatea de munca cu aproximativ 50 %. Drept urmare, prejudiciul material trebuie raportat la procentul cu care i-a fost redusa capacitatea de munca.

Având in vedere ca la momentul la care s-a produs accidentul era angajată cu salariul minim pe economie, suma lunară pe care trebuie s-o plătească pârâta este de 50 % din salariul minim pe economie, respectiv 450 de lei/lună.

Data la care va ie?i la pensie este mai 2036. De la data producerii accidentului (ianuarie 2012) ?i până in mai 2036 (vârsta legală de pensionare) sunt 293 de luni. 450 de lei X 293 de luni = 131.850 lei.

În ceea ce priveşte prejudiciul nepatrimonial, în absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectiva a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamanta, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care mi-a fost afectata situaţia familiala, profesionala şi sociala. Pentru cuantificarea daunelor morale instanţa trebuie să tină seama de durerile fizice (pretium doloris) suferite, atât în momentul producerii accidentului, cât şi ulterior, ca urmare a montării a opt şuruburi pe coloana şi a tratamentelor medicale necesare în vederea recuperării. Reclamanta are doi copii, unul de 18 ani iar celalalt de 15 ani, pe care trebuie să-i ingrijească singura. In condiţiile in care i-a fost diminuata capacitatea de efort, trebuie sa îndeplinească indatoririle de serviciu, sa se ocupe de creşterea copiilor si de gospodărie, ceea ce îi provoacă in continuare dureri fizice.

În raport de acestea, a apreciat că suma de 300.000 de lei pe care o solicită cu titlu de daune morale este pe deplin justificată. In ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta paratei si prejudiciul suferit ?i această condiţie este îndeplinită întrucât vătămarea pe care a suferit-o, ca urmare a prăbuşirii porţii peste reclamantă, reprezintă consecinţa inacţiunii pârâtei care nu a luat masurile necesare pentru ca acea poartă să funcţioneze in condiţii optime, acest aspect reprezentând o obligaţie privind securitatea in muncă. Cu privire la ultima condiţie, ?i anume să existe culpa debitorului, a precizat că, potrivit art. 1548 din Codul civil, „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării."

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 253 din Codul muncii şi Legea nr. 319/2006, Codul civil.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri în copie.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii cu consecinţa obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei. S-a arătat că, pentru incidentul din luna ianuarie 2012, angajatorul a suportat cheltuielile de spitalizare şi recuperare în sumă de 6500 lei, sumă ce cuprindea şi achiziţionarea şuruburilor. În afara acestor cheltuieli, angajatorul a susţinut-o material pe reclamantă în sensul că îi plătea efectiv suma de 1000 lei, deşi salariul prevăzut în contractul individual de muncă era cel minim pe economie. Deşi în perioada iunie 2014 – septembrie 2014 reclamanta nu s-a prezentat la locul de muncă, societatea a continuat să achite suma de 1000 lei lunar. După producerea incidentului şi terminarea perioadei de concediu medical, reclamanta şi-a reluat activitatea de gestionar, raporturile de muncă derulându-se până în luna octombrie 2014, când salariata a anunţat că doreşte să plece din societate.

Dacă după intervenţia chirurgicală salariata acuza dureri care să conducă la imposibilitatea prestării activităţii de gestionar, potrivit disp. Legii nr. 346/2002, aceasta putea solicita reducerea programului de lucru cu obligaţia angajatorului de a plăti o indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă. O astfel de solicitare nu a fost adresată societăţii. Împrejurarea că susţinerile reclamantei referitoare la prejudiciile materiale suferite prin reducerea capacităţii de muncă sunt nereale rezultă şi din fişa de aptitudini nr. 23/19.06.2012 întocmită de medicul de medicina muncii în care se arată că, la data de 19.06.2012, deci la 6 luni de la intervenţia chirurgicală, reclamanta era aptă de muncă. În egală măsură, nu se poate reţine nici culpa societăţii în executarea obligaţiei de a asigura securitatea în muncă, atât timp cât reclamantei i s-a făcut periodic instructajul pentru securitatea şi sănătatea în muncă şi atât timp cât, cea care nu a dorit reclamarea incidentului ca fiind accident de muncă, a fost tocmai reclamanta.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, după producerea incidentului implicaţiile reclamantei pe toate planurile vieţii sociale, nu au suportat consecinţe negative, în sensul că aceasta nu a fost privată de o parte din veniturile câştigate anterior acestui moment, cu dimpotrivă a beneficiat de o suplimentare a veniturilor, fapt care nu o putea afecta pe plan psihic, profesional ori familial. Mai mult, în condiţiile în care reclamanta a înţeles să renunţe din proprie iniţiativă la veniturile stabile acordate de pârâtă, nu se poate reţine că aceasta a fost vătămată în plan fizic, psihic, social, profesional şi familial şi nici faptul că aceasta nu a mai avut o viaţă normală în societate datorită culpei societăţii.

În drept, au fost invocate disp. art. 253, art. 178 din Codul muncii, Legea nr. 346/2002.

În apărare, au fost depuse în copie înscrisuri.

Pentru soluţionarea cauzei, instanţa a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul ambelor părţi şi proba testimonială cu martora [...].

La termenul de judecată din data de 05.10.2015, în temeiul art. 413 alin.1 pct. 1 NCPC, instanţa a dispus suspendarea judecăţii cererii până la soluţionarea definitivă a cauzei care a făcut obiectul dosarului nr. …/118/2015 al Tribunalului Constanţa - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, pentru considerentele arătate în încheiere. Prin încheierea din data de 19.01.2017, cauza a fost repusă pe rol.

Prin cererea depusă la data de 14.02.2017, reclamanta şi-a modificat cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale, menţinând solicitarea privind daunele materiale.

Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr.424 din 6 martie 2017, prin care a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta [...] în contradictoriu cu pârâta  SC [...] SRL,

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 40.000 lei reprezentând daune morale, actualizată cu dobândă legală începând cu data de 4.11.2014 până la data plăţii.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că reclamanta este angajata pârâtei şi la data de 14 ianuarie 2012, din culpa angajatorului, a suferit un accident de muncă (în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu), care, potrivit dispozi?iilor art.253 alin.1 din Codul muncii este obligat să o despăgubească moral şi material.

Prin sentinţa civilă nr. 781 din 7 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 982/CA din 12 decembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa s-a stabilit că reclamanta nu are nicio culpă în producerea accidentului.

Dimpotrivă, accidentul produs din culpa angajatorului i-a provocat acesteia un prejudiciu moral, prejudiciu care se ridică la suma de 40.000 lei, sumă actualizată cu dobânda legală până la data plăţii efective.

Instanţa de fond a mai reţinut că, prin omisiunea societăţii pârâte de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de Legea nr.319/2016, a fost posibil accidentul din 14 ianuarie 2012, care s-a produs prin prăbuşirea porţii pe reclamantă, accident în urma căruia aceasta a suferit un prejudiciu material şi moral.

Referitor la prejudiciul material, instanţa, în urma administrării probei cu expertiză în dosarul cu nr. …/118/2015 a stabilit că reclamanta are capacitatea de muncă păstrată, prezintă o deficienţă globală uşoară cu capacitate adaptativă de 20% şi nu se încadrează în gradul de invaliditate.

Or, în speţă, reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu material cert, sub aspectul existenţei şi al posibilităţilor de evaluare, fapt ce a condus la respingerea acordării de prejudiciu material.

În termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 424 din 6 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa au declarat apel părţile în proces.

Apelul declarat de pârâta SC [...] SRL;

Motivează apelul, arătând că la acordarea daunelor morale, instanţa de fond nu a indicat niciun criteriu pentru care a acordat suma de 40.000 lei.

Instanţa de fond a făcut o enumerare generică a consecinţelor negative asupra vieţii apelantei reclamante.

Din probele administrate în cauză, rezultă că urmările accidentului nu se resimt din punct de vedere medical, iar în prezent reclamanta duce o viaţă normală, aspect recunoscut chiar şi prin depoziţia martorei propusă de către aceasta.

Intimata pârâtă a declarat că nu a fost afectată din punct de vedere moral, aceasta continuându-şi viaţa în mod normal.

Prin raportare la situaţia financiară a familiei şi prin raportare la situaţia oricărui român cu venit mediu, suma de 40.000 lei acordată cu titlu de daune morale este excesiv de mare, dobândind natura unei îmbogăţiri fără just temei.

Apelanta pârâtă, relatează că, după producerea accidentului, implicaţiile intimatei pe toate planurile vieţii sociale nu au suportat consecinţe negative.

Mai precizează apelanta că în momentul producerii accidentului, intimata era asigurată obligatoriu pentru accidente în muncă prin efectul Legii nr. 346/2002, calitatea de asigurat subzistând până la încetarea raporturilor de muncă.

În baza Legii nr. 346/2002 art. 42 - 44, de la producerea accidentului şi până la încetarea raporturilor de muncă, pârâta i-a acordat o sumă de 6500 lei în luna ianuarie 2012 şi lunar câte 1000 lei, deşi salariul prevăzut în contractul individual de muncă era minim pe economie.

Deşi în perioada iulie 2014 - septembrie 2014 intimata nu s-a prezentat la locul de muncă, apelanta pârâtă a continuat să-i achite câte 1000 lei lunar.

După terminarea acestei perioade când a fost în concediu medical, intimata reclamantă s-a întors la serviciu, continuându-şi activitatea până în luna octombrie, când aceasta a plecat din societate.

După reluarea activităţii, reclamanta nu le-a adus la cunoştinţă faptul că în urma intervenţiei chirurgicale trebuia să depună un efort mai mare pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Activitatea prestată de către reclamantă nu impunea un efort mare pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Dacă după intervenţia chirurgicală, reclamanta acuza dureri mari care să conducă la imposibilitatea desfăşurării activităţii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 346/2002, putea solicita reducerea programului de lucru, solicitare pe care nu şi-a exprimat-o.

Susţinerea intimatei că după plecarea din societate, capacitatea de muncă s-a redus cu 50% este infirmată de raportul de expertiză efectuat în cauză şi de medicul specialist de medicina muncii.

Faţă de cele menţionate, apelanta pârâtă apreciază că despăgubirile morale sunt exagerate.

Pentru cele relatate a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Apelul declarat de reclamanta [...];

Motivează apelul arătând că soluţia atacată este nelegală şi este netemeinică privind respingerea despăgubirilor pentru prejudiciul material şi aspecte privind cuantumul redus al daunelor morale.

1. Sub aspectul daunelor materiale, instanţa de fond a reţinut că, potrivit raportului de expertiză medico-legală, reclamanta are capacitatea de muncă păstrată, prezintă o deficienţă globală uşoară cu incapacitate adaptativă de 20% şi nu se încadrează în grad de invaliditate.

Având în vedere situaţia, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că apelanta reclamantă nu a făcut dovada unui prejudiciu cert sub aspectul posibilităţilor de evaluare.

Soluţia instanţei sub acest aspect nu este corectă, întrucât prejudiciul material presupune atât paguba efectivă cât şi beneficiul nerealizat şi instanţa putea analiza prejudiciul material din perspectiva beneficiului nerealizat.

În acest sens instanţa trebuia să aplice dispoziţiile art. 1388 Cod civil, care prevede criterii de evaluare a prejudiciului în cazul reducerii capacităţii de muncă, dipoziţii pe care instanţa le-a aplicat.

Având în vedere că reclamanta a avut un venit mediu lunar echivalent cu salariul minim pe economie, prejudiciul material trebuia cuantificat prin raportarea procentului cu care i-a fost redusă capacitatea de muncă a salariatului.

În realitate, prin cererea de chemare în judecată, în lipsa unei expertize medico-legale, reclamanta a apreciat că i-a fost redusă capacitatea de muncă cu 50%, după acest procent s-a efectuat o expertiză medico-legală care a stabilit că s-a redus capacitatea de muncă cu 20% şi nu cu 50%.

Raportat la procentul de 20%, de reducere a capacităţii de muncă, câştigul nerealizat este de 52.740 lei.

Acordarea prejudiciului material este justificată, astfel cum susţine apelanta reclamantă, până la împlinirea vârstei legale de pensionare.

Cu privire la cuantificarea daunelor morale, instanţa de fond a precizat că a avut în vedere gradul de vinovăţie a angajatorului în producerea prejudiciului şi că reclamanta nu a avut nicio culpă.

Probele administrate în cauză fac dovada că poarta a căzut din cauza lipsei opritorului care îi asigura stabilitatea.

De asemenea, nu a existat vreo persoană angajată care a fost însărcinată şi instruită cu închiderea porţii.

În al doilea rând instanţa, la stabilirea cuantumului daunelor morale, a avut în vedere numărul de îngrijiri medicale de 85 de zile, ignorând alte criterii în cuantificarea acestui prejudiciu.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa trebuia să ţină cont de durerile fizice prin raportare la momentul producerii accidentului, cât şi ulterior, ca urmare a montării de 8 şuruburi pe coloană şi a tratamentelor necesare în vederea recuperării, precum şi de durerea psihică încadrată ca urmare a fracturării coloanei şi care se manifestă pregnant, creându-i frustrare şi un complex de inferioritate pe mai multe planuri.

Trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale şi prejudiciul estetic care cuprinde toate vătămările şi leziunile care aduc atingere armoniei fizice sau înfăţişării persoanei.

În concluzie, reclamanta apelantă susţine că se află într-o situaţie dramatică fiind văduvă, având în îngrijire doi copii, iar după 6 luni de la acest moment a suferit un accident care o va marca pe tot restul vieţii.

În raport de cele menţionate apreciază că, cuantumul acestor daune morale se ridică la suma de 1.000.000 lei.

Un alt motiv se referă la reducerea în mod greşit a cheltuielilor de judecată la 3000 lei.

A solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Analizând apelurile formulate în baza motivelor de apel invocate, Curtea constată următoarele:

Reclamanta [...] în contradictoriu cu pârâta SC [...] SRL a investit instanţa cu o acţiune civilă solicitând acordarea de daune materiale şi morale ca urmare a accidentului produs la data de 14 ianuarie 2012, din culpa angajatorului.

Astfel s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 781 din 7 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 982/CA din 12 decembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, sentinţă care a intrat în puterea lucrului judecat.

S-a stabilit culpa angajatorului în producerea accidentului, reclamanta neavând nicio vină.

Nemulţumită de cuantumul daunelor morale acordate şi respingerea capătului de cerere privind daunele materiale, reclamanta a declarat apel iar pârâta cu privire la cuantumul exagerat de mare al daunelor morale.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate cu privire la motivele invocate, Curtea constată:

Potrivit art. 253 (1) din Codul muncii „Angajatorul este obligat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Acest text consacră obligaţia angajatorului de a-l despăgubi pe salariat, în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material, fie un prejudiciu moral.

Aşadar, răspunderea înm discuţie este una cumulativă (completă) atât pentru daune materiale cât şi pentru cele morale, ori după caz, poate privi doar unele dintre ele.

Temeiul pentru răspunderea angajatorului este cel al răspunderii contractuale reglementate de art. 1350 Cod civil, iar criteriile de evaluare a prejudiciului în cazul reducerii capacităţii de muncă sunt precizate şi reglementate de art. 1388 C.civ. care prevede: „Stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă (1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi utut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie”.

Acest text de lege prevede acordarea de daune materiale pentru reducerea capacităţii de muncă, precum şi criteriile de evaluare a acestor daune.

În speţă, conform expertizei medico-legale efectuată în cadrul dosarului nr. …/118/2015 al Tribunalului Constanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 781 din 7 iunie 2016, rămasă definitivă prin decizia nr. 982/CA din 12 decembrie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, s-a stabilit că reclamanta are capacitatea de muncă păstrată, prezintă o deficienţă globală uşoară cu incapacitate adaptativă de 20% şi nu se încadrează  în grad invaliditate.

Aprecierea reclamantei apelante că i-a fost redusă capacitatea de muncă cu 50%, în lipsa unei expertize medico-legale care să stabilească acest fapt, este nefondată.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, în speţă reclamanta apelantă nu a făcut dovada unui prejudiciu material cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi al posibilităţilor de evaluare.

De altfel, după producerea accidentului din culpa angajatorului la data de 14 ianuarie 2014 în incinta societăţii în care reclamanta a fost victima unui accident de muncă, societatea a suportat cheltuielile de spitalizare şi recuperare în sumă de 6500 lei (sumă ce cuprindea şi achiziţionarea şuruburilor).

În afara acestor cheltuieli, apelanta pârâtă a susţinut-o material pe reclamantă achitându-i lunar suma de 1000 lei, deşi salariul acesteia era venitul minim pe economie (perioada iunie 2014 -septembrie 2014, când reclamanta nu s-a prezentat la serviciu), de unde concluzia că pe lângă salariul acordat pe perioada concediului medical, primea şi 1000 lei de la angajator.

De asemenea, este nefondată susţinerea reclamantei apelante referitoare la prejudiciile materiale suferite prin reducerea capacităţii de muncă, întrucât din fişa de aptitudini nr. 23 din 19 iunie 2012, întocmită de medicul de medicina muncii după 6 luni de la intervenţia chirurgicală, aceasta era aptă de muncă; în caz contrar, ea trebuia să solicite să fie expertizată.

Încercarea reclamantei de a modifica incapacitatea adaptativă în reducerea capacităţii de muncă cu 20% este în contradicţie cu raportul de expertiză medico-legală şi cu normele legale pe care se întemeiază lucrarea de specialitate prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat (sentinţa civilă nr. 781/2016 rămasă definitivă), că în urma accidentului produs, reclamanta nu se încadrează în grad de invaliditate.

În atare situaţie, instanţa de fond avea obligaţia să analizeze îndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale (faptă ilicită, prejudiciu şi raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu), privind stabilirea prejudiciuliu material.

În mod corect instanţa de fond a reţinut neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale prevăzute de art.253 din Codul muncii, raportat la art.1350 din Codul civil.

Art. 253 alin. (1) din Codul muncii prevede faptul că angajatorul este obligat în baza normelor, principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat, în situaţia în care pe lângă prejudiciul material a suferit şi un prejudiciu moral. Acordarea de daune morale este condiţionată de producerea unui minim de probe şi de indicii din care să rezulte existenţa prejudiciului moral adus salariatului cât şi întinderea acestuia.

În speţă, potrivit motivelor de apel invocate de reclamantă, aceasta susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere criteriile obligatorii în stabilirea cuantumului prejudiciului.

În stabilirea daunelor morale, instanţa procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor cauzei în funcţie de care stabileşte prejudiciul moral suferit.

Potrivit deciziei nr. 1179 din 11 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la cuantificarea daunelor morale, în baza principiului echităţii, judecătorul fondului trebuie să aibă în vedere aspecte şi circumstanţe particulare a cauzei analizate şi nu anumite criterii obligatorii.

Acordarea de daune morale de către instanţă reclamantei în sumă de 40.000 lei nu este insuficientă cum susţine aceasta, ci exagerat de mare, având în vedere faptul că după producerea accidentului şi a ¬¬¬¬intervenţiei suferite nu a rămas cu infirmitate.

Dimpotrivă, după accident şi recuperare medicală s-a prezentat la serviciu, a dus o viaţă normală, a condus autoturismul imediat după intervenţie.

Este adevărat că în urma accidentului reclamanta a suferit fizic şi psihic şi un prejudiciu estetic, dar nu de o asemenea gravitate care să impună acordarea de daune morale în sumă de 40.000 lei, având în vedere cele relatate.

De altfel, după încetarea contractului de muncă la intimata pârâtă, reclamanta a continuat să muncească luând în plasament un minor.

Toate cele relatate relevă faptul că după accident aceasta a dus un mod de viaţă normal şi prin raportare la situaţia financiară, Curtea constată că acordarea de daune morale în sumă de 40.000 lei reprezintă o îmbogăţire fără just temei, motiv pentru care acestea vor fi reduse.

Privitor la reducerea cheltuielilor de judecată la fond acordate reclamantei, Curtea constată:

Potrivit art. 453 alin.1 C.pr.civ. „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

2. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată”.

Conform acestor dispoziţii legale, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.

În speţă, partea căzută în pretenţii este pârâta, dar avându-se în vedere faptul că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, în mod corect instanţa de fond a redus onorariul de avocat la suma de 3000 lei, neintervenind în felul acesta în raporturile dintre avocat şi clientul său.

Dimpotrivă, în virtutea relativităţii efectelor obligatorii ale contractelor, onorariul convenit între părţi rămâne valabil stabilit, dar recuperarea acestuia de la partea „căzută în pretenţii” se face în cuantumul şi în limitele stabilite de instanţă, atunci când aceasta apreciază că trebuie redimensionat cuantumul, în raport de criteriile prevăzute de lege.

În baza art. 453 alin.1 C.pr.civ. va obliga pe reclamantă către apelanta pârâtă la 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.