Acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale, în principal, iar în subsidiar a nulităţii relative parţiale, a mai multor contracte de vânzare - cumpărare terenuri

Apel. Litigii cu profesionişti. Acţiune în constatarea nulităţii absolute parţiale, în principal, iar în subsidiar a nulităţii relative parţiale, a mai multor contracte de vânzare - cumpărare terenuri, pe motiv că preţul vânzării a fost calculat şi plătit cu T.V.A., deşi pârâta vânzătoare nu este plătitoare de T.V.A., împrejurare necunoscută de reclamanta cumpărătoare la data încheierii contractului. Netemeinicia cererii de constatare a nulităţii absolute şi relative. Temeinicia cererii de restituire a sumelor plătite cu titlu de T.V.A., cu dobânda legală aferentă, în temeiul dispoziţiilor privind plata nedatorată. Obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea penalităţilor şi dobânzilor legale imputate reclamantei de organele fiscale, în temeiul răspunderii civile delictuale

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 19 din 29 ianuarie 2019

- art. 992 - 994, art. 998 - 999 din Vechiul Cod civil

Prin Sentinţa nr. (...)/LP/12.04.2017, Tribunalul (...) a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta SC (S1) SA, cu sediul procedural ales la Cabinet de avocat (...) din (...) în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN – MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE - AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU PESCUIT ŞI ACVACULTURĂ, cu sediul în (…), ca neîntemeiată.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele:

Raportat la temeiul de drept invocat de către reclamantă privind eroarea-obstacol şi lipsa de consimţământ instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 948 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Punctul de pornire în formarea voinţei juridice îl reprezintă nevoia simţită de om, nevoie pe care vrea să o satisfacă, iar, pe măsură ce reprezentarea scopului devine tot mai puternică se trece de la tendinţă la dorinţa de satisfacere a nevoii. În acest context începe procesul psihologic al deliberării şi, ca urmare a apariţiei unui motiv determinant se trece la hotărârea de a încheia actul juridic, act care apare ca un mijloc de realizare a scopului propus. Voinţa juridică reprezintă un element fundamental al actului juridic, fiind guvernată de două principii şi anume cel al libertăţii actelor juridice şi cel al voinţei reale. Codul civil român a consacrat concepţia subiectivă privind raportul dintre voinţa internă, reală a părţilor şi voinţa declarată, exteriorizată, acordând prioritate voinţei interne, putându-se pune în discuţie valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanţă între voinţa internă şi cea exprimată.

Art. 953 Cod civil dispune că, consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol, manifestarea de voinţă a părţilor fiind producătoare de efecte juridice numai dacă a fost liberă şi conştientă. În consecinţă, pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, în mod cumulativ: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Art. 954 Cod civil, consacrat erorii ca viciu de consimţământ, stabileşte că eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Deci, în funcţie de consecinţele care intervin, cea mai gravă formă a erorii este eroarea-obstacol, atunci când falsa reprezentare cade fie asupra naturii actului juridic ce se încheie, fie asupra identităţii fizice a obiectului, reprezentând mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului în cauză.

Eroarea-obstacol antrenează, aşadar, nulitatea absolută a actului juridic, întrucât consimţământul părţilor contractante la încheierea actului juridic a lipsit.

Instanţa nu a putut reţine însă existenţa unei „error in negotio” sau „error in corpore”.

Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic.

Eroarea obstacol este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic şi îmbracă, în funcţie de natura realităţii asupra căreia cade, două forme: eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constând în faptul că una dintre părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte, crede, greşit, că încheie un alt act juridic, şi eroarea asupra identităţii fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constând în faptul că una dintre părţi crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.

Eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea invocă că nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului în cauză, ori viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ exprimat.

Ori, în speţă reclamanta a cunoscut că, contractele pe care urmează să le încheie sunt contracte de vânzare-cumpărare, cât şi obiectul acestora.

Instanţa a apreciat din înscrisurile depuse la dosar că înţelegerea părţilor a fost în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilelor pârâtei să fie transmis în proprietate reclamantei în schimbul unui preţ la care se adaugă obligaţia de plată a TVA-ului. Acest aspect este clar exprimat în toate cele 10 contracte de vânzare cumpărare, cât şi în facturile emise pentru plata ratelor aferente. Înţelegerea părţilor a fost aceea de a se încheia un contract de vânzare cumpărare pentru un preţ la care se adaugă obligaţia de plată a TVA.

Pentru a deveni incidentă în cauză eroarea-obstacol este nevoie să se probeze împrejurarea că voinţa reclamantului a fost alterată de o falsă reprezentare asupra naturii juridice a actului ce s-a încheiat, în sensul că a crezut ca încheie un anumit act juridic, în vreme ce în realitate s-a încheiat un cu totul alt act juridic, in condiţiile în care scopul, obiectivul esenţial urmărit de reclamant la încheierea acestuia a constat în transferul dreptului de proprietate asupra activelor imobiliare în schimbul unui preţ la care se adaugă TVA. Vânzarea-cumpărarea dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi: obligaţia vânzătorului care are ca obiect lucrul vândut si obligaţia cumpărătorului care are ca obiect preţul.

În cauză, faţă de probele administrate instanţa a apreciat că rezultă cu claritate conţinutul real al înţelegerii părţilor.

Împrejurarea că, reclamanta a fost în imposibilitatea deducerii TVA-ului nu schimbă obiectul contractului. Instanţa a reţinut că, faţă de cauza actului juridic urmărită de reclamantă, aceasta şi-a manifestat un consimţământ perfect valabil, caracterul real şi conştient al actului juridic nefiind reprezentat într-un mod fals, existând, aşadar deplina concordanţă între voinţa internă a părţilor şi voinţa exteriorizată.

Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.

În plus, în cauza de faţă nu se poate vorbi despre o eroare obstacol în condiţiile în care la o simplă verificare pe site-ul Ministerului de Finanţe se poate accesa dacă o persoană juridică este sau nu plătitoare de TVA, or reclamanta este o persoană juridică de tip societate pe acţiuni constituită încă din 1991 familiarizată cu activităţile comerciale şi cu verificările privind vectorul fiscal al partenerilor de afaceri. Prin urmare nu este întemeiată cererea reclamantei privind condiţiile declarării nulităţii absolute parţiale ale contractelor de vânzare cumpărare enumerate în petitul acţiunii şi nici a nulităţii relative pentru lipsa consimţământului.

Capacitatea de a contracta cât si consimţământul valabil al părţii care se obligă, sunt potrivit dispoziţiilor art. 948 Cod civil şi ale prevederilor explicite din Decretul nr. 31/1954, condiţii esenţiale pentru valabilitatea actelor juridice, lipsa oricăreia dintre ele fiind sancţionată cu nulitatea.

Reclamanta nu a făcut dovada lipsei discernământului reprezentantului său la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, nici dovada fraudei la lege, prin urmare nu este îndeplinită nici una din situaţiile care ar putea să determine instanţa să constate sau să declare nulitatea absolută sau relativă a contractelor de vânzare cumpărare în discuţie.

În ceea ce priveşte capetele subsidiare ale acţiunii privind constatarea nedatorării plăţii TVA-ului de către reclamantă şi în consecinţă restituirea sumelor achitate cu titlu de TVA de către pârâtă, stornarea facturilor emise de către pârâtă în baza contractelor de vânzare cumpărare, stoparea emiterii în continuare a facturilor cu TVA (petit rămas de altfel fără obiect ca urmare a achitării integrale a tuturor ratelor contractuale până la finalizarea procesului), şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere imputate reclamantei de către organele fiscale în urma constatării greşitei deductibilităţi a TVA-ului, acestea au fost de asemenea respinse ca urmare a respingerii capetelor principale ale acţiunii dar şi pentru considerentele:

Dispoziţiile art. 127 alin. 5 din Codul fiscal, prevăd că instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate de autorităţi publice, dar care sunt scutite de taxă, conform art. 141 din acelaşi act normativ;

Însă dispoziţiile art.141 alin. 3 din Codul fiscal, prevăd că orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operaţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. e) şi f) în condiţiile stabilite prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal respectiv: Opţiunea prevăzută la alin. 1) se va notifica organelor fiscale competente pe formularul prezentat în anexa nr. 1 la prezentele norme metodologice şi se va exercita de la data înscrisă în notificare. O copie de pe notificare va fi transmisă clientului.

Depunerea cu întârziere a notificării nu va anula dreptul persoanei impozabile de a aplica regimul de taxare şi nici dreptul de deducere exercitat de beneficiar în condiţiile art. 145 – 1471 din Codul fiscal.

Dreptul de deducere la beneficiar ia naştere şi poate fi exercitat la data la care intervine exigibilitatea taxei, şi nu la data primirii copiei de pe notificarea transmisă de vânzător.

 Potrivit dispoziţiilor art. 38 pct. 12 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, organele de inspecţie fiscală vor permite, în timpul desfăşurării controlului, depunerea de notificări pentru taxarea operaţiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal, dacă persoana impozabilă a aplicat regimul de taxare, dar nu a depus notificare, indiferent dacă inspecţia fiscală are loc la persoana impozabilă care a realizat operaţiunile prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal sau la beneficiarul acestor operaţiuni.

Astfel, prin emiterea facturii pentru plata avansului cu TVA, încheierea contractelor de vânzare cumpărare autentice care prevăd că preţul contractual este cu TVA, facturarea şi încasarea TVA la vânzarea activelor piscicole pentru ratele eşalonate, este clar că pârâta a optat pentru ca această operaţiune să fie taxabilă, dar a omis să notifice acest lucru beneficiarului, care totuşi a luat la cunoştinţă de acest lucru prin contractele de vânzare - cumpărare, facturile emise şi a şi acceptat efectuând plata pe parcursul raportului contractual cu tot cu TVA.

Deşi ANAF prin întocmirea Deciziei nr. (...)/28.09.2015, a reţinut prevederile pct. 40. titlul VI din HG 44/2004 privind Normele de Aplicare a Legii 571/2003 în sensul că: „beneficiarii unor astfel de operaţiuni nu au drept de deducere …”, instanţa a reţinut şi prevederile de la alin. 1 pct. 40 din acelaşi act normativ, potrivit cărora „cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 141 alin. 3 din Codul fiscal, persoanele impozabile nu pot aplica taxarea pentru operaţiunile scutite prevăzute de art. 141 din Codul fiscal”, excepţie ce constituie dreptul de a opta pentru taxare, ceea ce instituţia pârâtă a făcut, astfel încât nu se poate face referire la existenţa unei operaţiuni scutite de taxă prin efectul legii atât timp cât legea dă dreptul de a alege ca o operaţiune să fie sau nu scutită de taxă. Aşadar, pârâta a optat pentru a fi plătitoare de TVA prin emiterea facturilor pe parcursul a şase ani cu plata TVA, iar depunerea cu întârziere a notificării sau chiar nedepunerea acesteia la organul fiscal nu va anula dreptul persoanei impozabile de a aprecia regimul de taxare şi nici dreptul de deducere exercitat de beneficiar în condiţiile articolelor 145 - 147 Cod fiscal.

Pentru aceste considerente instanţa a respins acţiunea formulată şi precizată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamanta SC (S1) SA, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate şi rejudecând cauza în apel admiterea acţiunii formulate în contradictoriu cu intimata şi pe cale de consecinţă, în baza probatoriului administrat în dosar, a solicitat:

1. Constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare nr. (...)23/05.08.2011; nr. (...)24/05.08.2011; nr. (...)25/05.08.2011; nr. (...)26/05.08.2011; nr. (...)27/05.08.2011; nr. (...)28/05.08.2011; nr. (...)29/05.08.2011; nr. (...)30/05.08.2011; nr. (...)31/05.08.2011; nr. (...)32/05.08.2011 referitor la obligaţia impusă în sarcina sa de plată a TVA - ului aferent preţului din fiecare contract indicat mai sus, în cuantum de 24 %, aplicat preţului de bază, atât pentru plata avansului de 20 % plătit, cât şi pentru plata diferenţei de preţ rămasă de achitat semestrial, urmare a faptului că, atât la momentul tranzacţiei, cât şi în prezent intimata nu era şi nu este plătitoare de TVA nefiind înregistrată în scopuri de TVA, iar tranzacţia nu este nepurtătoare de TVA conform legislaţiei fiscale.

2. În subsidiar, anularea parţială a contractelor de vânzare menţionate la punctul 1, pentru motivele indicate:

3. Constatarea că apelanta, din punct de vedere legal, nu este obligată la plata de TVA în cuantum de 24 % şi respectiv 20 % aferent tranzacţiilor care formează obiectul contractelor de vânzare cumpărare indicate mai sus şi pe cale de consecinţă:

4. Obligarea intimatei la restituirea în favoarea apelantei a sumei totale (calculate în baza tuturor completărilor de acţiune) de 861.184,72 lei, achitate pârâtei, cu titlu de TVA în baza prevederilor contractuale nule, până în prezent, şi încasată în mod nelegal de intimată cu obligarea pârâtei intimate la plata dobânzii legale din momentul plăţii fiecărei facturi şi până la restituirea efectivă a sumelor în baza prev. OG 9/2000 pentru perioada 27.06.2011 - 01.09.2011 şi respectiv OG 13/2011 pentru perioada 01.09.2011 până la zi.

5. Obligarea intimatei să plătească în favoarea apelantei despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea penalităţilor şi dobânzilor legale imputate societăţii de organele fiscale prin Decizia de impunere nr. (...)/11.06.2015 şi RIF (...)/11.06.2015 şi plătite de societatea apelantă, în cuantum de 98.745 lei cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere - taxa pe valoare adăugată şi respectiv suma de 96.290 lei cu titlu de penalităţi de întârziere - taxa pe valoare adăugată, stabilite în sarcina sa aferent tranzacţiilor efectuate cu intimata prin Decizia de impunere nr. (...)/11.06.2015 şi RIF (...)/11.06.2015.

6. Obligarea intimatei să procedeze la stornarea facturilor nr. (...)/26.06.2011,  (...)/06.02.2012, (...)/17.09.2012, (...)/28.02.2013, (...)/20.09.2012, (...)/28.02.2014, (...)/30.09.2014, (...)/07.04.2015 şi respectiv (...)/28.09.2015, nr (...)/29.02.2016, (...)/20.09.2016 emise cu TVA până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată şi ulterior în timpul litigiului şi obligarea pârâtei la emiterea acestor facturi în mod corect, fără TVA în conformitate cu prevederile art. 159 Cod fiscal coroborat cu prev. pct. 40 alin. 1 din HG 44/2004 privind Normele de aplicare a Codului fiscal, operaţiunea în litigiu fiind scutită de TVA conform prev. art. 141 Cod fiscal iar intimata nu a exceptat de la această scutire prin înregistrare în scopuri de TVA.

7. Să se ia act că, capătul 7 al cererii introductive este rămas fără obiect, având în vedere că intimata a emis factura finală pentru întregul preţ rămas de achitat (factura nr (...)/20.09.2016, achitată integral) iar urmare a acestui fapt contractele dintre părţi au ajuns la final, nemaiexistând în prezent relaţii contractuale care să se mai deruleze pe viitor între părţi.

Cu cheltuieli de judecată în fond şi în apel reprezentând taxa de timbru în suma totală de 23.153,52 lei şi onorar avocat în suma de 7200 lei conform dovezii la dosarul de fond precum şi conform înscrisurilor doveditoare pe care le va depune în dosarul de apel.

În motivare, apelanta a arătat că întregul raţionament al instanţei de fond este greşit având în vedere că se porneşte de la ideea inaplicabilităţii în speţă a prev. art. 948, 953, 954 raportat la întregul conţinut al contractelor de vânzare cumpărare. Or, societatea nu a solicitat constatarea nulităţii absolute ori declararea nulităţii relative a contractelor de vânzare cumpărare în ansamblul lor, cu consecinţa desfiinţării în integralitate a acestora, ci a solicitat nulitatea/anularea parţială a acestor acte juridice doar sub aspectul preţului contractual şi anume procentul care reprezintă TVA-ul aplicat peste preţul contractual negociat de părţi.

A considerat că interpretarea instanţei de fond a noţiunii erorii şi exemplele date sunt neîntemeiate, eroarea asupra obiectului contractului nevizând doar obiectul contractului în integralitatea sa ori natura juridică a actului.

A arătat că cu ocazia semnării contractelor de vânzare-cumpărare intimata-instituţie publică, reprezentant al Statului Român a impus ca peste preţul rezultat în baza Rapoartelor de evaluare teren, pe care le-a depus la dosar în extras şi prin care s-a stabilit în mod clar care este valoarea fiecărui teren în parte, se va aplica TVA în procent de 24 % atât pentru avansul achitat cât şi pentru diferenţa ratelor rămase de plată, iar ulterior, intimata a emis facturi cu TVA de 20%, în ciuda faptului că nu avea absolut nici un temei legal şi contractual în acest sens.

A apreciat că instanţa de fond nu a analizat situaţia concretă prezentată în speţă, limitându-se a face doar o analiza pur teoretică a definiţiilor erorii.

A menţionat că societatea a fost într-o permanentă eroare atât la momentul plăţilor facturilor fiscale emise de această instituţie vânzătoare cât şi la momentul semnării în faţa notarului public a contractelor de vânzare cumpărare, iar mai apoi pe toată durata derulării relaţiilor contractuale cu intimata care subzistă şi în prezent, cu privire la calitatea de neplătitor de TVA a vânzătoarei. A menţionat că vânzătoarea nu a menţionat nici notarului public dar mai ales apelantei despre faptul că ar fi neplătitoare de TVA, în ciuda faptului că această instituţie - reprezentantă a Statului Român nu era şi nici în prezent nu este, înregistrată din punct de vedere fiscal ca plătitor de TVA. Având în vedere că vânzătoarea era cea interesată în emiterea facturilor cu TVA diligenţele şi formalităţile necesare în acest sens îi aparţin în exclusivitate, apelanta neputând suporta consecinţele unei conduite abuzive a acestei autorităţi publice.

A precizat că această eroare a fost descoperită de apelantă doar ca urmare a controlului efectuat de organele fiscale în anul 2015 la societate în urma căruia s-a constatat că intimata nu a fost niciodată plătitoare de TVA şi că în conformitate cu legea fiscală operaţiunea de vânzare cumpărare nu este purtătoare de TVA, astfel că, întreaga sumă plătită pârâtei intimate cu titlu de TVA, în baza facturilor emise de intimată nu este deductibilă fiscal, fiindu-i imputată, împreună cu majorări şi penalităţi de întârziere conform petitului acţiunii. Suma a fost achitată de societate în mod efectiv, având în vedere că titlul executoriu emis de organele fiscale nu a fost anulat şi nici suspendat până în prezent. Faţă de acestea, a apreciat că motivaţia instanţei de fond vizavi de opţiunea pârâtei intimate de a iniţia o operaţiune cu TVA este greşită.

A considerat că în mod corect reţine Tribunalul (...) că, în doctrină şi practică, prin eroare se înţelege „falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil", în speţă fiind aplicabile în opinia sa prev. art. 953, 954, 961 Cod civil vechi. Cu toate acestea în mod incorect instanţa de fond nu a aplicat textul de lege şi în speţa sa.

În susţinerea primului capăt de cerere de nulitate absolută parţială, şi-a întemeiat cererea pe eroarea - obstacol (numită şi distructivă de voinţă) - cea mai gravă formă a erorii care împiedică formarea actului juridic. În concret societatea apelantă, la momentul contractării avea deplina convingere că preţul contractual era cel stabilit în Rapoartele de evaluare iar intimata avea deplina convingere, neadusă la cunoştinţa nimănui că preţul este mai mare cu 24 % deoarece aceasta nu avea posibilitatea practică şi juridică să colecteze TVA şi nici să-l vireze mai departe conform legii. A arătat că nu cunoaşte care este motivul pentru care intimata a emis facturi fiscale cu TVA chiar şi înainte de semnarea contractului, dar acest fapt a condus fără putinţă de tăgadă la convingerea că se află în prezenţa unei persoane juridice plătitoare de TVA, mai ales că era vorba chiar despre un reprezentant al Statului Roman.

Tot în susţinerea capătului 1 de cerere care atrage nulitatea absolută parţială a contractelor, a invocat şi frauda la lege, săvârşită de intimată prin conduita sa. Intimata cu bună ştiinţă şi cu rea-credinţă a încălcat şi încalcă şi în prezent dispoziţiile imperative ale legii fiscale în materie de TVA, respectiv art. 141 alin. 2 lit. f) şi 3 din Legea 571/2003, scopul acesteia şi finalitatea actului juridic nefiind cel de colectare şi virare a TVA-ului, fapt recunoscut în mod explicit de intimată prin toate adresele pe care i le-a comunicat atât apelantei cât şi organelor fiscale în decursul anului 2015.

Având în vedere că intimata nu este înregistrată în scopuri de TVA, nu a depus niciodată la organele fiscale vreo cerere de înregistrare, având totodată în vedere şi prev. art. 141 alin. 2 lit. f) din Legea 571/2003, a solicitat să se constate că intimata a urmărit în mod evident fraudarea acestor norme legale, inserând în mod ilegal obligaţia de plată de TVA peste preţul negociat şi stabilit prin Rapoartele de evaluare, TVA care nu a fost niciodată virat în contul de TVA, ci a fost înglobat în mod nelegal în preţul contractual, fapt care atrage nulitatea parţială absolută a contractului sub acest aspect, conform prev. art. 948 coroborat cu 966 Cod civil vechi.

A învederat că instanţa de fond în mod neîntemeiat a susţinut că nu are de-a face cu o fraudă la lege şi pe de altă parte a înlăturat apărările sale dând totodată o interpretare greşită noţiunii de eroare, în ansamblul său vizavi de eroarea - obstacol.

În subsidiar, a susţinut anularea parţială a contractelor de vânzare cumpărare, conform petitului, având ca temei juridic nulitatea relativă bazată pe eroarea-viciu de consimţământ, în care s-a aflat din momentul semnării actelor şi până în luna iunie 2015 când a descoperit-o urmare a controlului fiscal efectuat la societate.

De reţinut este faptul că în speţă eroarea în care s-a aflat la momentul semnării actului, indusă de intimată atât prin emiterea anterioară a facturilor de avans cu TVA cât şi ulterior până în anul 2015, vizează alterarea consimţământului său cu privire la preţul contractual, apreciind că este mai mult decât evident că în măsura în care această eroare ar fi fost înlăturată, actul s-ar fi încheiat într-o cu totul altă manieră, în ceea ce priveşte preţul contractual.

Eroarea - viciu de consimţământ presupune un singur element de natură psihologică, respectiv falsa reprezentare a realităţii, considerând că sunt îndeplinite toate condiţiile de existenţă a erorii - viciu de consimţământ.

În ce priveşte aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat trebuie să se facă, în principiu, după un caracter subiectiv, adică în concret, de la caz la caz; prin excepţie, deci, s-ar putea apela la criteriul obiectiv, abstract (comportarea oricărei persoane într-o asemenea situaţie).

În măsura în care se va reţine aplicabilă în speţă eroarea - obstacol, sancţiunea care intervine, este cea a nulităţii absolute parţiale a actului juridic supus analizei.

Dacă se va reţine aplicabilă în speţă eroarea - viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine este anularea parţială a actelor juridice supuse analizei.

De menţionat că în actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre ele.

Având în vedere cele de mai sus, a menţionat că societatea s-a conformat în permanenţă cu bună-credinţă plăţilor integrale a sumelor facturate de ANPA, a înregistrat în deconturile de TVA facturile emise de vânzători şi plăţile efectuate, fără a avea cunoştinţă despre faptul că această instituţie publică nu este înregistrată în scopuri de TVA.

Doar în decursul anului 2015, în urma unui control fiscal efectuat la societate, s-a constatat că vânzătoarea ANPA nu a fost niciodată înregistrată în scopuri de TVA, nici în anul 2011 şi nici în prezent, împrejurare faţă de care în sarcina societăţii s-a întocmit un Raport de inspecţie fiscală nr. (...)/11.06.2015 (F-MM (...)/11.06.2015) şi o Decizie de impunere nr. (...)/11.06.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată, organul fiscal considerând că TVA aferent contractelor de vânzare cumpărare indicate în petitul acţiunii, nu este deductibil deşi societatea până în momentul controlului l-a dedus.

Ţinând cont de faptul că a solicitat pârâtei intimate ca, în baza prevederilor art. 141 şi art. 159, alin. 3 din Legea nr 571/2003, să procedeze la stornarea facturilor greşit întocmite şi emiterea altor facturi corecte care să reflecte realitatea, iar aceasta prin adresele nr. (...)/15.05.2015 şi respectiv (...), (...)/16.06.2015 a comunicat faptul că facturile sunt emise în baza contractelor de vânzare cumpărare nr. (...)-(...)/2011 ale BNP (...) şi că "Biroul Notarial (...), în momentul în care s-a procedat la întocmirea, redactarea şi respectiv autentificarea celor 10 contracte de vânzare cumpărare, trebuia să ţină cont de specificul activităţii instituţiei sale şi să nu prevadă necesitatea facturării atât a avansului de 20 % cât şi a ratelor semestriale cu TVA (24%)", a considerat că în mod implicit intimata îşi recunoaşte vina dar nu doreşte să îşi asume nici un fel de responsabilitate, încercând să paseze răspunderea în sarcina altor instituţii. În atare situaţie, a apreciat că susţinerile instanţei de fond cu privire la opţiunea de plătitor TVA a intimatei sunt greşite şi nu pot avea nici un fel de finalitate practică.

În atare situaţie, a considerat că se impune ca intimata să fie obligată să intre în legalitate şi pe cale de consecinţă să îi restituie toate sumele pe care i le-a facturat în mod nelegal cu titlu de TVA (atât anterior cât şi ulterior semnării contractelor de vânzare cumpărare) şi le-a încasat de la societate fără nici un fel de fundament juridic, cu titlu de TVA.

A precizat că se impune ca toate majorările şi penalităţile imputate în sarcina societăţii, să fie suportate de intimată cu titlu de despăgubiri materiale având în vedere faptul că apelanta a pus sumele aferente TVA la dispoziţia acesteia imediat după momentul emiterii fiecărei facturi fiscale eronate, iar Statul Roman a avut în permanenţă la dispoziţie aceste sume de bani.

Aşadar, a apreciat că se impune şi admiterea capătului de cerere prin care a solicitat despăgubirile materiale pentru repararea integrală a prejudiciilor pe care intimata i le-a cauzat prin conduita sa abuzivă, sume pe care deşi le-a plătit integral şi fără întârziere, nu sunt în prezent imputate de Statul Român în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. (...)/11.06.2015 (F-MM (...)/11.06.2015) şi a Deciziei de impunere nr. (...)/11.06.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-MM (...) din 11.06.2015, aferent operaţiunilor taxabile derulate în mod exclusiv cu instituţia intimată, conform petitului acţiunii, fiind aplicabile prevederile art. 159 Cod fiscal coroborat cu prev. art. 40 alin. 1 din HG 44/2004 privind normele de aplicare a Codului fiscal.

În probaţiune, cererea a fost întemeiată pe susţinerile din Decizia de impunere şi Raportului de Inspecţie Fiscală, indicate mai sus, care fac dovada deplină a tuturor susţinerilor sale. A învederat că instanţa de fond nu le-a luat în considerare, ci şi-a exprimat un punct de vedere contrar acestor acte administrativ fiscale.

Mai mult, chiar şi după efectuarea controlului fiscal, intimata a continuat să emită facturi fiscale în mod nelegal şi să îi încaseze bani cu titlu de TVA, pe care nu avea calitatea să îi solicite, nu avea calitatea să îi colecteze şi pe care de altfel nu i-a colectat şi nici plătit în contul de TVA. Fără a se mai pune în discuţie faptul că operaţiunea de vânzare în sine era scutită de TVA.

A mai menţionat că încă un aspect deloc neglijabil, pe care însă instanţa de fond l-a ignorat, este acela că intimata a recunoscut prin două modalităţi faptul că nu doreşte şi că nici nu se poate înregistra în scopuri de TVA, atât anterior promovării litigiului cât şi ulterior, respectiv prin Adresa nr. (...)/16.06.2015 şi prin răspunsul la interogatoriu.

Or, în atare situaţie, a considerat că întreaga motivaţie a instanţei de fond de la ultima pagină a hotărârii apelate este nelegală şi nu are nici un fel de finalitate practică.

Faţă de cele de mai sus, apelanta a precizat că intimata nu este înregistrată în scopuri de TVA, societăţii sale nu i s-a acordat pentru TVA-ul în suma totală de 861.184,72 lei şi mai mult s-au perceput majorări şi penalităţi de întârziere de care a considerat că doar intimata este răspunzătoare, pe care le-a plătit integral.

Preţul terenurilor ce formează obiectul contractelor de vânzare cumpărare este clar determinat şi necontestat, este stabilit cu exactitate prin Rapoartele de Evaluare efectuate la data 28.02.2011 pentru fiecare Fermă achiziţionată în parte (la 591 EURO /HA adică 0,0591 MP) iar peste acest preţ s-a menţionat în mod eronat aplicarea TVA în procent de 24 %, care nu poate să fie reţinut de intimată, acest fapt fiind contrar prevederilor art. 969 Cod civil vechi, aplicabil în speţă.

În baza principiului neutralităţii TVA, a apreciat că acesta nu face parte din preţul contractual stabilit şi nici nu aparţine vânzătorului, care este doar un simplu colectant al taxei aferentă operaţiunii, care se încadrează sau nu într-o operaţiune taxabilă, iar în speţa de faţă operaţiunea era netaxabilă.

Cu toate acestea, apelanta a menţionat că, deşi instituţia intimată, care are o calitate particulară în prezenta speţă, fiind chiar unul din reprezentanţii statului român, nu a declarat TVA-ul colectat şi nu a virat la buget sumele care excedeau preţului contractual, în contul destinat plăţii acestei taxe, nefiind plătitor de TVA, a refuzat în mod nejustificat chiar şi în prezent să se conformeze prevederilor legale.

Or, faţă de toate aceste aspecte, a considerat că instanţa de fond nu a analizat cu atenţie toate capetele de cerere formulate şi a respins în integralitate acţiunea sa în mod cu totul neîntemeiat.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 466 şi următoarele noul Cod de procedură civilă precum şi toate textele legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii sale.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză fiscală, solicitare la care a renunţat cu ocazia şedinţei de judecată din data de 15.01.2019.

Partea intimată, legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu, având în vedere actele şi lucrările dosarului s-a constatat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Între pârâta intimată, în calitate de vânzătoare şi reclamanta apelantă în calitate de cumpărătoare au fost încheiate contractele de vânzare cumpărare nr. (...)23/05.08.2011; nr. (...)24/05.08.2011; nr. (...)25/05.08.2011; nr. (...)26/05.08.2011; nr. (...)27/05.08.2011; nr. (...)28/05.08.2011; nr. (...)29/05.11.2011; nr. (...)30/05.08.2011; nr. (...)31/05.08.2011 şi nr. (...)32/05.08.2011 având ca obiect vânzarea unor terenuri extravilane - amenajări piscicole.

Aşa cum rezultă din cuprinsul contractelor de vânzare cumpărare preţul convenit de către părţi a fost de 0,0591 euro/mp + TVA.

În baza contractelor de vânzare cumpărare intimata a emis facturile nr. (...)/26.06.2011, nr. (...)/06.02.2012, nr. (...)/17.09.2012, nr. (...)/28.02.2013, nr. (...)/20.09.2013, nr. (...)/28.02.2014, nr. (...)/30.09.2014, nr. (...)/07.04.2015, nr. (...)/29.02.2016 şi nr. (...)/20.09.2016, ce au fost achitate integral de către reclamantă, astfel cum rezultă din copiile ordinelor de plată depuse la dosar.

În cuprinsul facturilor mai sus arătate, s-a indicat preţul unitar, fără TVA şi valoarea TVA-ului, iar reclamanta a achitat, astfel cum reiese din copiile ordinelor de plată, atât preţul unitar cât şi TVA - ul aferent.

Cuantumul total al sumei achitate pârâtei, în baza acestor facturi, cu titlu de TVA, este de 861.184,72 lei.

Problema care se pune în speţă este aceea de a stabili dacă tranzacţiile încheiate de către părţi erau sau nu purtătoare de TVA şi dacă reclamanta era sau nu obligată să achite, pentru aceste tranzacţii, sume cu acest titlu.

Cu privire la acest aspect instanţa de apel a reţinut că prin raportul de inspecţie fiscală încheiat la data 11.06.2015 de către DGRFP (...) –AJFP (...) s-a reţinut că reclamanta în mod greşit a dedus TVA în sumă de 485.947 lei în baza unor facturi emise de furnizori neînregistraţi în scopuri de TVA, ori înregistraţi în Registrul contribuabililor inactivi.

Aşa cum rezultă din anexa 1 la raportul de inspecţie fiscală, din suma totală de 485.947 lei, reprezentând suma pentru care reclamanta nu avea drept de deducere, suma de 480.540 lei este aferentă tranzacţiilor încheiate cu pârâta, iar diferenţa de 5.407 lei era aferentă unor tranzacţii încheiate de reclamantă cu alte persoane juridice.

În raportul de inspecţie fiscală s-a reţinut că pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA, iar prin adresa nr. (...)/28.07.2014 a Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice –A.N.P.A Bucureşti s-a comunicat că: în conformitate cu prevederile HG nr. 545/2010, privind organizarea şi funcţionarea A.N.P.A, aceasta este instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat; facturile fiscale au fost emise de A.N.P.A. conform prevederilor contractuale asumate; instituţia nu desfăşoară activitate economică comercială, drept pentru care nu declară şi nu virează la bugetul de stat sume de bani în contul TVA de plată; sumele încasate de A.N.P.A. în urma derulării contractelor comerciale, sunt vărsate integral la bugetul statului.

În baza raportului de inspecţie fiscală a fost emisă decizia de impunere F-MM (...)/11.06.2015 prin care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată astfel: 485.947 lei TVA; 99.859 lei dobânzi şi 97.374 lei penalităţi de întârziere.

Aceste acte administrativ fiscale au fost atacate de către reclamantă în contencios administrativ, însă acţiunea, ce a făcut obiectul dosarului nr. (...)/2015, a fost respinsă prin sentinţa nr. (...)/CA/ 15.02.2018 a Tribunalului (...) rămasă definitivă prin decizia nr. (...)/R/10.10.2018.

Din considerentele acestor hotărâri rezultă că reclamanta nu avea dreptul să deducă TVA-ul aferent acestor achiziţii deoarece pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA şi nici nu avea obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA atâta timp cât instituţia nu desfăşoară activitate economică, vânzarea de active nefiind considerată operaţiune economică.

Deşi pârâta nu a fost a fost parte în dosarul nr. (...)/2015, în conformitate cu prevederile art. 435 alin. 2 Cod procedură civilă, hotărârile pronunţate în această cauză îi sunt opozabile atât timp cât aceasta nu face în condiţiile legii dovada contrară.

Or, instanţa de apel a apreciat că, în prezenta cauză, pârâta nu a făcut dovada contrară.

Astfel, după emiterea deciziei de impunere, în luna august 2015 reclamanta a notificat-o pe pârâtă solicitându-i să procedeze la întocmirea tuturor formalităţilor legale, în sensul de a se exclude din contracte obligaţia prevăzută în mod eronat şi nelegal de plată a TVA, restituirea sumelor facturate cu titlu de TVA şi stoparea emiterii de facturi cu TVA.

Prin adresa nr. (...)/30.09.2015 pârâta a răspuns acestei notificări în sensul că facturile au fost emise conform prevederilor contractuale, că pârâta nu desfăşoară activitate economică drept pentru care nu declară şi nu virează la bugetul de stat sume de bani în contul de TVA de plată, iar sumele încasate în urma derulării contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu pârâta sunt vărsate în bugetul de stat.

Din adresele nr. (...)/16.06.2015 şi 2040/07.04.2017 emisă de pârâtă, precum şi din adresa nr.(...)/15.05.2015 emisă de Serviciul Financiar Contabilitate şi administrativ din cadrul instituţiei pârâte rezultă că pârâta nu desfăşoară activitate economică, pentru care nu declară şi nu virează la bugetul de stat sume de bani în contul TVA de plată, că sumele încasate în baza contractelor încheiate între părţi sunt integral virate la bugetul de stat şi că nu poate pune în aplicare prevederile art. 141 alin. 3 Cod fiscal.

Având în vedere toate cele arătate mai sus, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA, că vânzarea imobilelor nu a fost considerată activitate economică, că pârâta nu a înţeles să opteze pentru taxarea acestei operaţiuni, conform art. 141 alin. 3 Cod fiscal şi că sumele încasate de la reclamantă reprezentând contravaloare facturi au fost virate către bugetul de stat în contul în care se efectuează vărsăminte din veniturile realizate de către instituţii, viramentele nefiind efectuate în mod defalcat – sume care să indice baza şi sume care să indice TVA, în mod greşit instanţa de fond apreciind că pârâta ar fi optat pentru a fi plătitoare de TVA.

Este adevărat că în contract s-a indicat preţul ca fiind 0,0591 euro/mp + TVA, însă în opinia instanţei de apel, acest aspect nu prezintă relevanţă deoarece taxa pe valoare adăugată nu i se cuvine vânzătorului, ci acesta doar o colectează pentru a o vira bugetului de stat, cumpărătorul având dreptul de a-şi deduce TVA-ul achitat, dat fiind principiul neutralităţii taxei.

Or, în condiţiile în care pârâta nu este înregistrată în scopuri de TVA, iar vânzarea imobilelor nu a fost considerată activitate economică, aceasta nu este îndreptăţită să încaseze şi contravaloarea TVA-ului cu titlu de preţ, doar pe considerentul că în contract s-a specificat, în mod eronat că tranzacţiile sunt purtătoare de TVA.

În consecinţă, reţinând că tranzacţiile încheiate între părţi nu erau purtătoare de TVA, instanţa de apel a apreciat ca fondată solicitarea apelantei reclamante de a se constata că nu este obligată la plata de TVA aferent tranzacţiilor.

Referitor la solicitarea apelantei ca, în principal, să se constate nulitatea absolută parţială a contractelor de vânzare cumpărare, iar în subsidiar să se dispună anularea parţială a acestora, în acord cu instanţa de fond şi instanţa de apel a apreciat-o ca nefondată.

Astfel pentru a fi incidentă eroarea obstacol este necesar ca falsa reprezentare a realităţii să cadă fie asupra naturii actului ce se încheie, fie asupra identităţii fizice a obiectului, or apelanta nu invocă în susţinerea erorii obstacol nici faptul că a înţeles că încheie un alt contract şi nu un contract de vânzare cumpărare şi nici că ar fi crezut că achiziţionează alte bunuri decât cele ce au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare.

Referitor la susţinerea apelantei cu privire la fraudarea legii, instanţa a apreciat-o ca nefondată, întrucât nu se poate reţine că includerea în contracte a obligaţiei de plată a TVA ar fi avut drept scop eludarea unor dispoziţii legale imperative.

De asemenea, în ceea ce priveşte eroarea – viciu de consimţământ, instanţa de apel a reţinut că, pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ este necesar ca elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat.

Or, având în vedere principiul neutralităţii TVA, precum şi faptul că această taxă nu intră în patrimoniul vânzătorului, ci acesta doar o colectează pentru a o vira bugetului statului, cumpărătorul putând să-şi deducă taxa achitată, instanţa de apel a apreciat că eroarea în care s-a aflat apelanta reclamantă, care a avut convingerea că pârâta intimată este plătitoare de TVA, nu a avut caracter determinant pentru încheierea contractelor de vânzare cumpărare.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantei de restituire a sumelor achitate pârâtei cu titlu de TVA, instanţa de apel a apreciat-o ca fondată.

Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamanta apelantă a achitat pârâtei suma totală de 861.184, 72 lei cu titlu de TVA aferent tranzacţiilor încheiate, deşi pentru aceste tranzacţii nu se datora TVA, iar pârâta nu a virat această sumă în bugetul statului cu titlu de TVA colectat, reclamanta efectuând o plată nedatorată, ce trebuie restituită de către accipiens, conform art. 992 - 993 Cod civil.

Acţiunea în restituire formulată de către reclamantă nu este prescrisă, deoarece termenul de prescripţie nu a început să curgă din momentul plăţii, ci din momentul în care reclamanta a cunoscut împrejurarea că plata a fost nedatorată, respectiv de la data comunicării deciziei de impunere F-MM (...)/11.06.2015.

De asemenea, în baza art. 994 Cod civil, instanţa de apel a reţinut că apelanta este îndreptăţită şi la plata dobânzii legale aferente sumelor plătite, calculată din momentul plăţii fiecărei facturi şi până la restituirea sumelor, pârâta fiind de rea-credinţă întrucât, deşi a cunoscut că nu este plătitoare de TVA şi că nu va face aplicarea prevederilor art. 141 alin. 3 Cod fiscal, a emis facturi cu TVA şi a încasat contravaloarea acesteia, prevalându-se de eroarea din cuprinsul contractelor de vânzare cumpărare.

În acest sens, instanţa a avut în vedere faptul că pârâta a înregistrat în evidenţele contabile facturile emise la valoarea integrală a acestora într-un singur cont, neutilizând cont contabil distinct pentru TVA din factură şi a fost virată într-un singur cont bancar pe un singur articol bugetar, precum şi faptul că deşi, după emiterea deciziei de impunere, pârâta a fost notificată de către reclamantă să nu mai emită facturi cu TVA, aceasta a refuzat acest fapt cu toate că a recunoscut că nu colectează şi nu virează TVA la bugetul de stat.

În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea penalităţilor şi dobânzilor legale imputate reclamantei de organele fiscale prin decizia de impunere nr. (...) /11.06.2015, în cuantum de 98.745 lei dobânzi şi 96.290 penalităţi de întârziere aferente tranzacţiilor încheiate între părţi, instanţa de apel l-a apreciat ca întemeiat în condiţiile art. 998 - 999 Cod civil.

Astfel, fapta ilicită a pârâtei constă în faptul că a emis facturi cu TVA, deşi nu era plătitoare de TVA şi nici nu a făcut aplicarea art. 141 alin. 3 Cod fiscal.

Aşa cum s-a arătat şi mai sus, pârâta este în culpă cu privire la emiterea facturilor cu TVA deoarece cunoştea faptul că nu este plătitoare de TVA şi că nu va face aplicarea prevederilor art. 141 alin. 3 Cod fiscal.

În ceea ce priveşte prejudiciul, acesta constă în penalităţile de întârziere şi dobânzile fiscale aferente tranzacţiilor încheiate cu pârâta la care a fost obligată reclamanta prin decizia de impunere nr. (...) /11.06.2015.

Este îndeplinită şi condiţia raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, deoarece în baza facturilor emise de către pârâtă şi achitate de către reclamantă, aceasta din urmă şi-a dedus TVA-ul plătit, deducere ce a fost apreciată ca nelegală de către organele fiscale, iar prin decizia de impunere F-MM (...)/11.06.2015 reclamanta a fost obligată la dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente acestor tranzacţii.

În opinia curţii de apel, nu se poate reţine o culpă a reclamantei pentru că a avut încredere în cele cuprinse în facturile emise de către o instituţie a statului şi nu a verificat dacă aceasta este sau nu plătitoare de TVA, cu atât mai mult cu cât chiar şi în situaţia în care pârâta nu ar fi fost plătitoare de TVA, ar fi avut posibilitatea să opteze pentru taxarea acestor tranzacţii.

De asemenea, ca o consecinţă a faptului că s-a constatat că reclamanta nu este obligată la plata TVA aferente tranzacţiilor încheiate cu pârâta, în vederea evidenţierii corecte în contabilitatea reclamantei, a fost admis şi capătul de cerere prin care s-a solicitat stornarea facturilor emise de către pârâtă şi obligarea acesteia să emită aceste facturi fără TVA.

În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat stoparea emiterii de facturi fără TVA, acesta a fost respins ca rămas fără obiect având în vedere că pe parcursul soluţionării litigiului pârâta a emis toate facturile aferente contractelor încheiate între părţi.

Fiind în culpă procesuală, pârâta intimată a fost obligată să plătească apelantei reclamante, în baza art. 453 Cod procedură civilă, suma de 41. 930, 52 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel, reprezentând 34.730, 52 lei taxă timbru (23.153,52 lei în primă instanţă şi 11.577 lei în apel) şi 72.000 lei onorariu avocat, conform înscrisurilor de la dosar.

Domenii speta

Spete similare