Contracte, Bănci

Sentinţă civilă 9556 din 20.12.2018


I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10.02.2017 pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub număr de dosar 2593/281/2017, reclamantul B, în contradictoriu cu pârâta C SA a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună următoarele :

I. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absoluta a următoarelor prevederi din Contractul de credit şi de garanţie din data de 05.08.2008 privind acordarea unei facilitaţi de credit de către reclamantă, precum şi ale oricăror alte clauze abuzive identificate de instanţă din oficiu în acelaşi Contract şi Condiţiile Generale care operează în relaţia dintre reclamantă şi clienţii săi:

1. Cap.V, pct. 5.1 lit. a din Contract, privind obligaţia de a plăti un COMISION DE ACORDARE CREDIT în suma de 525 EUR (reprezentând 2,5% aplicat la suma solicitată);

2. Cap.V pct.5.1 lit.b din "Contract, respectiv: COMISION DE ADMINISTRARE lunară, aplicat la valoarea soldului creditului şi perceput lunar, împreună cu rata, în cuantum de 0,25% lunar;

3. Cap.V pct.5.1 lit.d din Contract, respectiv dreptul Băncii de a percepe COMISION DE RAMBURSARE ANTICIPATA;

4. Cap.V pct.5.2 teza I, adică dreptul Băncii de a revizui nivelul costurilor în funcţie de evoluţia pieţei sau de acordurile încheiate cu parteneri externi şi societăţi de intermediere;

5. Cap.XII pct.12.6, teza I din Contract, şi anume: Imobilul va fi asigurat pe toata perioada creditului la o Societate de Asigurări agreată de Bancă, iar Poliţele de asigurare se vor încheia în moneda creditului ;(...);

6. Cap.XIII pct.13.5 din Contract, şi anume dreptul Băncii de a declara creditul scadent anticipat în cazul în care se declanşează un litigiu în legătura cu garanţiile constituite în favoarea Băncii, precum şi în cazul instituirii unor măsuri asigurătorii sau executorii asupra sumelor din conturile curente ale împrumutatului;

7. Cap.XIII pct.13.6 din Contract, şi anume Clauza cross default;

8. Cap.XIII pct.13.7 din Contract, şi anume Clauza cross collateral ;

9. Cap.XV pct.15.3 teza I din Contract, şi anume: În situaţia nerespectării de către împrumutat, Codebitor (daca este cazul) si/sau Garant (daca este cazul) a oricăreia dintre clauzele Contractului de Credit, Creditorul are dreptul în orice moment să declare Creditul exigibil anticipat şi plătibil cu toate costurile aferente.

10. Capitolul  Conturi, subsecţiunea Dobânzi, speze şi comisioane, alineat 2, teza a II-a din Condiţiile Generale Bancare (denumite în continuare CGB), adică: Banca îşi rezerva dreptul de a modifica unilateral şi în orice moment nivelul dobânzilor, spezelor şi comisioanelor pentru serviciile prestate;

II. să se constate că aceste clauze abuzive nu creează obligaţii pentru  consumator, conform celui de-al doisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13/CEE şi în consecinţă, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor reprezentând:

- comision de acordare credit de 525 EUR (reprezentând 2,5% aplicat la suma solicitata);

- comision de administrare, în cuantum de 0,25% lunar aplicat la valoarea soldului creditului, încasat începând din august 2008 pana la data formulării acţiunii, în total suma de 5103 EUR, dar şi la restituirea sumelor încasate de Bancă cu acelaşi titlu ce vor fi încasate ulterior până la rămânerea irevocabilă a hotărârii;

III. să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale calculată de la data plăţii fiecărei sume nedatorate, până la data restituirii efective a sumelor încasate fără drept;

IV. să se dispună încetarea pentru viitor a obligaţiei de a încheia poliţa de asigurare a imobilului menţionat la Cap. X, pct.10.1 lit.d, la o societate de asigurări agreată de Bancă şi în moneda creditului;

V. să fie obligată pârâta la emiterea unui nou scadenţar de plată, cu înlăturarea clauzelor constatate ca lovite de nulitate absolută conform primului capăt de cerere formulat;

VI. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acţiunii reclamantul a învederat că la data de 05 VIII 2008 a încheiat cu pârâta Contractul de credit şi de garanţie din data de 05.08.2008 în baza căruia aceasta i-a acordat un împrumut în valoare de 21.000 EUR, garantat conform Cap. X, pct.10.1 lit. d din Convenţia de credit cu garanţie reală imobiliară de rang II.

Anterior semnării acestui contract tipizat, cu toate condiţiile şi clauzele preformulate, între părţi nu a existat nicio negociere, ci Banca i-a impus Convenţia de credit în forma semnată deja de reprezentanţii săi, neavând la dispoziţie posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere asupra caracterului abuziv al unor clauze. Tot abuzivă a fost şi modalitatea prin care Banca i-a impus semnarea Contractului de credit în această formă, ceea ce reprezintă un fapt de notorietate.

Ulterior a constatat că, pe de o parte, a fost expus unei creşteri explozive a cursului de schimb al EUR, iar pe de altă parte, că Banca a transferat prin Convenţia de credit toate riscurile contractului asupra lui şi în plus şi-a constituit surse suplimentare de venit pentru ea însăşi, stabilind plata unui comision de administrare şi odată cu aceasta dezechilibrul dintre părţi, astfel încât la acest moment, după plata timp de 8 ani a ratelor, creditul pe care îl are de rambursat este aproximativ acelaşi cu cel contractat iniţial, acest lucru fiind posibil tocmai din cauza clauzelor abuzive la care s-a referit anterior.

Sub aspectul cadrului legislativ şi a premiselor, reclamantul a susţinut că, în ceea ce priveşte practicile comerciale incorecte, precum şi clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi şi consumatori, sunt relevante:

a) Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor;

b) Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori;

c) Legea 190/1999 actualizata, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare;

d) Legea 296/2004 reactualizata, privind Codul consumatorului;

e) OUG 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor;

f) Directivele nr.87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, de reglementare şi administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului, Directiva 90/88/CEE a Consiliului din 22 februarie 1990 de modificare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului, respectiv Directiva 98/7/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 1998 de modificare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale Statelor membre în materie de credit destinat consumului, în sensul prevalenţei drepturilor şi interesului consumatorului în raport cu cele ale împrumutătorului, Directiva 93/13/CEE.

Pe plan european, protecţia intereselor consumatorilor constituie un obiectiv de prima importanta pentru Uniunea Europeana, în condiţiile în care GDP-ul (PIB-ul) Uniunii Europene este dat în proporţie de circa jumătate de consumul cetăţenilor săi, fiind evident că aceştia reprezintă motorul economiei interne şi în acelaşi timp un factor pentru creşterea inovaţiei şi eficientei, viziune preluată şi de legislaţia României, iar recent şi de justiţia română.

Analizând modul de transpunere în legislaţiile naţionale a dispoziţiilor aceleiaşi Directive 93/13, CEJ a apreciat într-o cauza că potrivit considerentului al 12-lea al Directivei nr.93/13, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţiile de drept intern mai stricte decât cele prevăzute prin prezenta Directiva, în sensul explicat de cele de-al 21-lea considerent al Directivei menţionate, potrivit căruia "statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor şi că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligaţii pentru consumator(...)- (Hotărârea CEJ din 14 iunie 2012, pronunţata în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito să contra Joaquin Calderon Camino).

Punând în practica aceste principii, CEJ a lăsat şi lasă în seama instanţelor naţionale sarcina să aprecieze, în raport cu articolul 3 alineatele (1) şi (3) din directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu  consumatorii, caracterul abuziv al unei clauze care figurează în contractele încheiate cu consumatorii prin care un profesionist prevede o modificare unilaterală a costurilor aferente serviciului care trebuie furnizat, fără a descrie însă în mod explicit modalitatea în care sunt stabilite respectivele costuri şi fără a indica un motiv întemeiat pentru această modificare (Cauza C-472/10 Nemzeti Fogyasztovedelmi atosag împotriva Invitel tavvkozlesi Zrt, cerere preliminară formulata de Pest Megyei Birosag, punctul 31 şi Dispozitivul 1).

În legislaţia internă, această Directiva ca şi celelalte la care s-a referit, a precizat reclamantul, au fost transpuse în mai multe acte normative, problema clauzelor abuzive fiind reglementata prin Legea 193/2000.

Astfel, potrivit art. l alin. l din Legea nr. 193/2000 astfel cum a fost modificata şi reactualizata, "Orice contract încheiat intre profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", în timp ce în conformitate cu art. 1 alin.2 din acelaşi act normativ, "In caz de dubiu asupra interpretării acestor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului". Totodată, acelaşi articol prevede că le este interzis comercianţilor să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 defineşte clauza abuziva că fiind o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul daca prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În sensul legii, o clauza contractuală va fi considerată că nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi cazul contractelor standard preformulate sau condiţiilor generale de vânzare practicate de comercianţi, instituţii financiare etc.

Pe de altă parte, din conţinutul art. 4 al Legii nr. 193/2000 reiese faptul că nu este suficient că doar anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze să fi fost negociate direct cu consumatorul pentru excluderea aplicabilităţii regulilor menţionate anterior pentru restul contractului, dacă din analiza globală a contractului reiese că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Aşadar, dacă un profesionist pretinde că o clauza standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Acest aspect foarte important în materia probelor ce vor fi administrate în cadrul prezentului litigiu, şi anume faptul că aparţine împrumutătorului, respectiv pârâtei, sarcina probei cu privire la faptul că acele clauze contractuale preformulate a căror nulitate absolută o solicită reclamantul, au fost negociate direct cu împrumutaţii (în măsura în care va susţine că o atare situaţie este incidentă), legea instituind astfel o prezumţie de nenegociere şi abuz în privinţa Băncii, pe care aceasta trebuie să o răstoarne prin probe.

Pe de altă parte, în art. l (a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 se menţionează că prevederile contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract, sunt considerate clauze abuzive. De la regula menţionată anterior există excepţia potrivit căreia, un furnizor de servicii financiare îşi poate rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii datorata de consumator sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată introdusă în contract pentru o astfel de modificare, care să poată fi analizată nu numai de consumator, dar şi de o instanţă într-un eventual litigiu.

Cu privire la modalităţile în care dispoziţiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului, au fost transpuse în Legea 193/2000, doctrina naţională a constatat că legislaţia internă consacră în mare aceleaşi definiţii ale consumatorului şi comerciantului ca şi Directiva, punând ca şi acest normativ comunitar, consumatorul sub un regim protecţionist. Astfel, consumatorul este definit că fiind "persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care în temeiul unui contract care intra sub incidenţa acestor reglementari acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale de producţie, artizanale ori liberale", în timp ce "comerciantul" este definit ca "orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, în temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi (n.n. Legea 193/2000) acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberala, cat şi orice persoana care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia" .

Potrivit acestor dispoziţii reclamantul a susţinut că acea Convenţie de credit la care face referire intra sub incidenţa Legii nr.193/2000, având calitatea de "consumator", iar Banca de "profesionist-comerciant", fiind astfel guvernata de toate prevederile legale interne evocate, dar şi de prevederile Directivelor CEE nr.87/102/, 98/7 şi 93/13.Raportând prevederile "contractului" menţionat la dispoziţiile legale menţionate, chiar şi dintr-o analiza sumara a acestuia, se poate lesne observa ca, toate clauzele a căror nulitate absoluta o solicita a fi constatata sunt abuzive în sensul legii, acestea încălcând prevederile din Legea nr.193/2000.

Astfel, pe de o parte, fiind vorba de o convenţie de credit bancar, este deja statuat faptul că reclamantul s-a situat pe o poziţie inegala în raport cu Banca fiind informat verbal în mod incomplet şi pus în situaţia de a semna un contract în forma standardizata prestabilita de Banca, fără a i se da posibilitatea negocierii cuprinsului acestuia, jurisprudenţa denumind o astfel de convenţie contract de adeziune, ce exclude practic orice negociere.

Nu în ultimul rând, profitând de poziţia de forţă, Banca a prevăzut în Contract comisioane abuzive care nu pot fi justificate de prestaţiile sale (ex: "comisionul de acordare credit" şi "comisionul de administrare").

Referitor la calificarea "comisionului de acordare" şi "comisionului de administrare" drept clauze abuzive, contrare legii şi nule absolut, orice analiza trebuie să se raporteze, potrivit legii, la doua aspecte: dacă aceste comisioane, deşi nu sunt definite în contract, reprezintă "cheltuieli aferente întocmirii documentaţiei de credit" permise de dispoziţiile art.15 din Legea 190/1999 "privind creditul pentru investiţii imobiliare", actualizata; dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de art.4 alin. l din Legea nr.193/2000, respectiv: dacă clauza a fost negociată direct cu clientul, dacă aceasta încalcă exigenţele bunei-credinţe, dacă creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la primul aspect, respectiv a se verifica dacă cele două comisioane reprezintă cheltuielile aferente documentaţiei de credit:

Comisionul de acordare

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art.2 lit. h şi art.15 din Legea 190/1999 privind creditul pentru investiţii imobiliare, "În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente", prin aceasta înţelegându-se totalitatea documentelor necesare pentru acordarea unui credit unei persoane fizice sau juridice de către o Bancă. Or, în speţă, în afara cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit şi cele necesare constituirii ipotecii şi altor garanţii, prev. de art.15 din Legea 190/1999, Banca a pretins şi încasat un COMISION DE ACORDARE CREDIT în suma de 525 EUR (reprezentând 2,5% aplicat la suma solicitata) şi un comision de administrare lunar de 0,25% aplicat la soldul creditului, care nu pot fi justificate de contraprestaţiile sale, cu atât mai mult cu cât, tot în vederea acordării creditului, banca a încasat şi un comision de analiza bonitate client, în cuantum de 100 lei.

Potrivit practicii, numai acest din urmă comision de analiză, exprimat ca sumă fixă acoperă cheltuielile ocazionate de verificare a dosarului (procesarea cererii de finanţare, costul cu analiştii de credite şi procesarea datelor, sisteme automatizate de analiza, copierea documentelor necesare, accesarea bazelor de date tip CIP şi CRB etc.), fiind singurul care se încadrează în dispoziţiile art.15 din Legea 190/1999, şi singurul perceput legal, pentru acordarea creditului.

În cazul reclamantului, pentru acelaşi serviciu (acordarea creditului), Banca a pretins şi încasat două sume de bani, sub denumiri diferite, (comision de "analiza bonitate client" şi "comision de acordare credit") fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, conform art.4 alin.6 din Legea 193/2000. Pe de altă parte, stabilirea unui comision de acordare credit în procent din valoarea creditului este incorecta, deoarece analiza unui dosar presupune costuri fixe pentru banca, indiferent de suma împrumutata.

Un alt aspect foarte important de reţinut, a apreciat reclamantul, este că plata acestui comision nu este obligatorie pentru client, daca în urma verificărilor făcute de bancă nu i se aprobă cererea de credit, ceea ce înseamnă că în realitate, acesta nu este justificat de prestarea unor servicii care produc costuri pentru banca.

In concluzie, raportat şi la cuantumul ridicat al "comisionului de acordare credit", calculat că procent din valoarea sumei împrumutate şi având în vedere ceea ce ar trebui să reprezinte acesta potrivit art.15 din legea 190/1999, respectiv "cheltuielile necesare întocmirii documentaţiei de credit", se poate aprecia că suma percepută nu poate fi reţinută că fiind echivalentul cheltuielilor efectuate de Bancă în legătură cu activitatea de acordare a creditului, clauza care prevede plata acestui comision fiind abuziva în sensul actelor normative menţionate anterior.

Comisionul de administrare

În ceea ce priveşte comisionul de administrare lunar, reprezentând 0,25% aplicat la soldul creditului (cap.V pct.5.1 lit.b), pentru aceleaşi argumente expuse mai sus, nici acesta nu poate fi inclus în cheltuielile pe care trebuie să le suporte împrumutatul conform disp. art.15 din Legea 190/1999.

De altfel, analizând proporţia pe care o reprezintă acest tip de comision din suma ce trebuie restituită băncii, potrivit graficului de rambursare întocmit, se constată că acesta este perceput în procent fix calculat la valoarea creditului, alături de dobânda, ceea ce se conduce la ideea că, în realitate, "comisionul de administrare" reprezintă o dobândă mascată.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de "comision", reprezintă pe de o parte o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţă (dar care datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare nu mai erau chiar avantajoase) şi pe de altă parte reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor. Este adevărat că prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori acest tip de comision a fost reglementat în mod distinct.

Astfel, potrivit disp. art.36 din OUG nr.50/2010 „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor."

Însă, aceste dispoziţii trebuie corelate cu disp. art. 35 alin. 2 din acelaşi act normativ potrivit căruia: „Costurile aferente contului curent trebuie să corespundă costurilor efective ale creditorului, să se limiteze la acoperirea acestora şi să nu conducă la obţinerea de venituri suplimentare pentru acesta", dispoziţii încălcate în mod evident de Banca, cuantumul comisionului de administrare depăşind cu mult costurile aferente administrării unui cont curent.

Se observă că nici după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, Banca nu a intrat în legalitate cu acest comision, deşi este evident că valoarea acestuia (care în opinia Băncii ar reprezenta costurile pe care banca le suportă lunar cu acest credit), este nejustificată raportat la cerinţele art.35 alin.2 din OUG 50/2010, fiind practic o îmbogăţire fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât acesta continua să fie perceput la soldul iniţial al creditului, deşi după opt ani de zile suma pretins administrată nu mai este aceeaşi.

Referitor la dreptul Băncii de a percepe comision de rambursare anticipată

Conform Cap.V, pct.5.1 lit.d din contract, Banca şi-a rezervat dreptul de a percepe un comision de rambursare anticipata de următoarea manieră: "(...) comision de rambursare anticipata în cuantum de 4% în primii 2 ani, 3% între 5 şi 10 ani şi 0% după 10 ani, aplicat la suma rambursata în avans."

Inserarea obligativităţii plăţii acestui comision nu este justificată de o contraprestaţie din partea Băncii şi este şi de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În timp ce împrumutatul îşi îndeplineşte obligaţia de a returna suma împrumutata, Banca nu poate justifica o raţiune pentru a percepe încă un comision.

Acest tip de clauză trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor din actele normative speciale ce reglementează caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate intre comercianţi (actualii profesionişti) şi consumatori. O astfel de clauza trebuie analizata din punct de vedere al consecinţelor pe care le produce, raportat, printre altele, la un eventual dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile pârtilor. Este evident, astfel, că prin inserarea obligativităţii plaţii unui comision de rambursare de fapt se creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile pârtilor. Nu numai că acest comision este achitat de către împrumutat în situaţia în care doreşte să restituie suma împrumutata sau o parte din aceasta suportând şi costurile aferente, dar practic, se urmăreşte şi descurajarea consumatorului în favoarea băncii ce îşi maximizează pe aceasta cale beneficiul.

Prin impunerea unui comision de rambursare anticipată Banca ajunge în situaţia de a de nu-si mai asuma niciun risc, toate fiind transferate în sarcina  împrumutatului. Mai mult, suma încasata de Banca cu acest titlu, în absenţa unei contraprestaţii, reprezintă o veritabilă îmbogăţire fără justă cauză în sensul art.1345 C.civ.

Referitor la obligativitatea încheierii unei poliţe de asigurare pentru imobilul adus în garanţie la o societate de asigurări agreata de banca şi în moneda creditului

Aceasta clauză, pe lângă aspectul că nu a fost negociată direct cu reclamantul, este de natura să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece deşi împrumutatul se obliga să încheie contractul de asigurare la o societate agreata de către Banca, totuşi aceasta din urma, nu asigura o contraprestaţie. Inserarea acestei obligaţii are rolul de a accentua şi mai mult dezechilibrul creat prin inserarea comisioanelor de acordare, administrare şi rambursare anticipata. Se inclina astfel şi mai mult balanţa în defavoarea consumatorului şi în favoarea societăţii bancare, ce are astfel posibilitatea de a-i impune, în mod unilateral, o cheltuială ce se adaugă costului total al creditului, obligându-l să plătească prime de asigurare în cuantumul solicitat de către societatea de asigurare agreata de către banca.

Referitor al dreptul Băncii de a revizui nivelul costurilor în funcţie de evoluţia pieţei sau de acordurile încheiate cu parteneri externi şi societăţi de intermediere

Aceasta clauza nenegociata cu reclamantul este de natura să creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece oferă posibilitatea Băncii de a modifica nivelul costurilor în mod unilateral. Dincolo de aspectul că o astfel de clauza este cel puţin neobişnuita intr-un contract bilateral comutativ, deschide posibilitatea ca reclamantul, în calitate de consumator, să suporte alte costuri, mai ridicate, faţă de acelea prezentate la momentul semnării contractului. Dezechilibrul semnificativ adus în contract prin inserarea acestei clauze transpare şi din faptul că nivelul costurilor pot fi modificate însă nu prin prisma unor indici economico-financiari determinaţi, ci raportat la criterii neclare precum evoluţia pieţei financiare, acordurile încheiate cu parteneri externi şi societăţi de intermediere. Nefiind clar precizat motivul, momentul şi criteriul în funcţie de care se pot modifica acele costuri ale contractului, convenţia de credit risca să devină una aleatorie de tipul celor de joc şi prinsoare. Banca avea obligaţia de a negocia cu reclamantul toate clauzele din contract, inclusiv aceasta, de a se informa cu privire la semnificaţia acesteia, dar şi cu privire la efectele concrete ale acesteia. În concret, la acest moment, Banca poate modifica oricând costurile contractului astfel încât reclamantul, în calitate de consumator, este obligat să accepte un alt nivel al costurilor stabilit în funcţie de elemente pe care nu le poate verifica şi mai mult, nu le poate identifica. Pentru aceleaşi considerente apreciază că şi clauza cuprinsa în Capitolul "Conturi", Subsectiunea "Dobânzi, speze şi comisioane", alineat 2, teza a Il-a din Condiţiile Generale, şi anume "Banca isi rezerva dreptul de a modifica unilateral şi în orice moment nivelul dobânzilor, spezelor şi comisioanelor pentru serviciile prestate" este abuzivă.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei cross default

Aceasta clauza are caracter abuziv prin prisma faptului că orice prevedere din cadrul convenţiei de credit ar trebui să vizeze strict raporturile contractuale dintre părţi.

Nicio clauză un poate conţine dispoziţii referitoare la un raport contractual, la un contract încheiat de către împrumutat cu alte unităţi bancare şi nici măcar cu aceeaşi banca. Per a contrario, se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu alte cuvine, reclamantul a arătat că s-ar putea afla în situaţia în care creditul să fie declarat scadent anticipat deşi referitor la prezentul contract de credit achită la timp ratele bancare şi toate celelalte speze. Aşadar, o asemenea situaţie nu poate fi acceptată, întrucât îl expune în calitate de consumator intr-o poziţie defavorabila faţă de banca împrumutătoare ce poate stabili de o maniera discreţionară scadenţa creditului bancar inclusiv în situaţii ce exced culpei reclamantului sau culpei în sens contractual. Chiar şi ÎCCJ, prin practica sa, a statuat în repetate rânduri că o astfel de clauza de cross default cum este cea din prezentul litigiu, este abuziva în sensul Legii 193/2000 atât prin raportare la relaţia Clientului cu alte bănci cât şi prin raportare la relaţia acestuia cu aceeaşi banca.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei cross collateral

Si cu privire la aceasta clauză reclamantul a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de Legea 193/2000 în vederea constatării caracterului abuziv. Lipseşte  negocierea,  creează un  dezechilibru  semnificativ  intre drepturile şi obligaţiile părţilor şi este inserata în contract cu încălcarea principiului bunei-credinţe din partea pârâtei. O eventuala executare silita demarata faţă de imobilul adus în garanţie este un aspect extern contractului dintre cele doua părţi. Ipoteza expusă la punctul anterior se poate regăsi şi în cazul aceste clauze. Adică, reclamantul să achite toate ratele în termen şi totuşi Banca să declare creditul scadent anticipat în virtutea executării silite sau a unei alte proceduri ce conduce la transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil. Aceasta clauza creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile părţilor şi prin prisma faptului că bunul imobil afectat garanţiei nu face parte din obiectul contractului aşa cum acesta este definit la Cap. III din contract. Totodată, banca, prin contract (Cap. X) are instituita garanţie reala mobiliara asupra veniturilor prezente şi viitoare ale reclamantului, asupra soldului creditor al conturilor sale curente, poliţa de viaţă cesionată în favoarea acesteia. Aşadar, nu se justifică inserarea în contract a unei asemenea ipoteze pentru declararea creditului scadent anticipat. Mai mult, motivul ce a generat transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil ar putea excede culpei reclamantului. De fapt, prin introducerea clauzei cross collateral, Banca a urmărit să nu-şi asume niciun risc şi a transferat toate riscurile în sarcina împrumutatului.

Referitor la clauza prevăzuta de Cap. XV, pct.15.3, teza I

Conform textului mai sus indicat "În situaţia nerespectării de către împrumutat, Codebitor (daca este cazul) si/sau Garant (daca este cazul) a oricăreia dintre clauzele Contractului de Credit, Creditorul are dreptul în orice moment să declare Creditul exigibil anticipat şi plătibil cu toate costurile aferente." Aceasta clauza nu îndeplineşte condiţia limbajului clar şi coerent. Nu se poate stabili în ce moment ne aflăm în prezenţa unui caz de scadenţă anticipată. Această clauză permite băncii să stabilească momentul în care poate surveni scadenţa anticipata.

Reclamantul a susţinut că înţelege să invoce această critică, întrucât aşa cum şi instanţa suprema a stabilit (Decizia nr.2186 din 12 iunie 2014, Secţia a II-a civilă), în cazul în care prin acţiune se solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze, în virtutea rolului activ, trebuie să se stabilească daca acestea sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, dacă lipsa unei asemenea exprimări nu înseamnă, de fapt, lipsa negocierii şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi încălcarea exigentelor bunei-credinţe prin introducerea acestor clauze.

În acelaşi timp, declararea scadenţei anticipate a obligaţiei de plată are valoarea juridică a unei rezoluţiuni, însă rezoluţiunea contractului intervine exclusiv în cazul neexecutării obligaţiilor esenţiale asumate prin respectivul contract. Referirea la nerespectarea oricăror clauze contractuale poate viza neexecutarea unor obligaţii neesenţiale.

Referitor la al doilea aspect de analizat, respectiv dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. l din Legea nr.193/2000, se constată:

Lipsa negocierii

Niciuna din prevederile contractuale care sunt supuse analizei nu a fost direct negociată cu consumatorul în sensul Legii nr.193/2000, având în vedere că este de notorietate că toate contractele de împrumut sunt contracte preformulate standard, iar eventualele diferenţe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţii fiecărui client în parte. Cu alte cuvinte,  împrumutatul-reclamant din prezenta cauza, nu a avut posibilitatea să influenţeze conţinutul acestora, nu a discutat oportunitatea perceperii comisioanelor, astfel că dorind să beneficieze de serviciile băncii, nu avea altă variantă decât să accepte în bloc condiţiile prestabilite de aceasta.

Potrivit ultimei file a Contractului de credit „împrumutatul şi codebitorul declară că au înţeles conţinutul acestui contract, incluzând condiţiile de creditare şi obligaţiile aferente" (...) şi că "semnează şi confirmă prin semnarea acestui contract (...) după ce au acceptat termenii acestui contract". Simplul fapt al introducerii în contract a unei alte clauze, în care părţile declară că au înţeles contractul şi "acceptat" toate clauzele acestuia, nu exonerează Banca de răspunderea derivată dintr-o clauză declarată abuzivă. Aceasta, întrucât este evident că pe această cale, se încearcă să se acrediteze în mod fals ideea că părţile nu au semnat un contract standard preformulat, ci unul negociat, ai căror termeni au fost "acceptaţi" după o verificare a condiţiilor de creditare şi a obligaţiilor aferente, când în realitate nu a fost decât o simpla "aderare" a reclamantului la un contract preformulat, standardizat. Un argument în plus al absenţei negocierii şi al caracterului preformulat al clauzelor îl constituie chiar conţinutul acestei din urma prevederi contractuale. Astfel, se menţionează că atât împrumutatul cât şi Codebitorul declara că înţeleg conţinutul contractului şi că au acceptat termenii acestuia. Ori, în prezenta cauza exista doar „împrumutat", fără a exista şi un „Codebitor". Faţă de aceste aspecte, este mai mult decât evident ca, sumele reţinute drept "comision de acordare" şi "comision de administrare" nu au fost rezultatul unei negocieri directe între părţile contractante.

De altfel, prin decizia civila nr.3913/13 nov. 2013 a ICCJ-Sectia civila, instanţa suprema a statuat că, în aceste contracte standardizate, cu clauze preformulate, folosite în sistemul financiar, "Libertatea de voinţa a clientului se rezumă la a semna sau nu contractul pe care 1-a ales în prealabil, alegere care este şi ea controlată de Banca, fiind cea care stabileşte scoringul/ratingul clientului, elemente în funcţie de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului", situaţie în care se află şi reclamantul în prezentul contract de credit.

Referitor la concordanţa care ar trebui să existe între clauzele contractuale şi exigenţele bunei credinţe, în condiţiile în care disp. art.15 din Legea nr. 190/1999 «privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare», prevede expres ce sume pot fi imputate împrumutatului din contractul de împrumut ipotecar şi în condiţiile în care, prin eludarea dispoziţiilor legale şi în totală lipsă de transparenţă, Banca a perceput sume de bani ce nu pot fi reţinute că fiind echivalentul cheltuielilor necesare întocmirii documentaţiei de credit, reiese cu evidenţă că aceste clauze încalcă exigenţele bunei credinţe de către părţile contractante (în cazul de faţă Banca) de care ar fi trebuit să dea dovadă în cadrul raporturilor contractuale. Mai mult, la momentul încheierii "contractului",  reclamantul s-a aflat într-o stare de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înţeles să se folosească şi astfel să  impună obligaţii excesive, abuzând de poziţia să dominanta şi ignorând poziţia defavorabilă pe care Directivele invocate de reclamant o recunosc oricărui consumator aflat intr-o relaţie comerciala cu un profesionist cum este şi Banca.

Clauzele creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor

În legătură cu această condiţie, se reţine că legea nu interzice încheierea de contracte preformulate. Însă, din textele de lege menţionate, reiese faptul că pentru a nu fi abuzive, clauzele nu trebuie să creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, aşa cum a arătat şi în precedent,  reclamantul a fost pus într-o situaţie de inferioritate faţă de comerciantul Bancă, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, caz care a condus la "adeziunea" sa la acest Contract, în condiţiile redactate în prealabil de bancă. Astfel, prin menţionarea în contract a celor două comisioane, complet nedefinite, el, în calitate de consumator, a fost introdus într-o relaţie comercială în care întinderea obligaţiilor sale a fost şi este la discreţia Băncii.

Mai mult,  în convenţia de credit, alături de comisioanele la care a făcut referire, sunt prevăzute o serie de dobânzi penalizatoare, penalităţi, garanţii şi asigurări, toate în sarcina reclamantului, creând astfel o disproporţie vădita între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi.

In cauza C-415/11 având de soluţionat o cerere de decizie preliminară formulata de Juzgado de la Mercantil nr.3 Barcelona (Spania), CEJ a statuat la pct.41 că "deşi cererea de anulare depusa de domnul Aziz în litigiul principal nu se refera decât la validitatea clauzei 15 din contractul de împrumut, este suficient să se constate ca, pe de o parte, conform art.4 alineatul (1) din Directiva (n.n Directiva 93/13/CEE), o viziune globala a celorlalte clauze ale contractului vizate de întrebarea menţionata poate să aibă efecte asupra examinării celei contestate în acest litigiu, iar pe de alta parte, instanţa naţionala este obligata, în temeiul jurisprudenţei Curţii, să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al tuturor clauzelor contractuale, care intra în domeniul de aplicare al directivei, chiar şi în absenţa unei cereri în acest sens, de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest scop", CEJ făcând trimitere la Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM , C-243/08, rep., p.I-4713, punctele 31 şi 32, precum şi Hotărârea Banco Espanol de Credito contra Joaquin Calderon Camino.

Or, este evident din consultarea tuturor obligaţiilor reclamantului şi garanţiilor cerute de Bancă pentru contractarea acestui împrumut că aceasta şi-a luat încă de la început toate măsurile pentru a nu suporta absolut niciun risc din acest contract, transferându-le de la început pe toate asupra reclamantului.

Recapitulând şi având în vedere argumentele expuse, se constată că prevederile contractuale care se referă la cele două comisioane, "de acordare" şi respectiv "de administrare", au fost stabilite de Banca cu încălcarea dispoziţiilor art.15 din Legea nr. 190/1999 şi art.4 alin. l din Legea nr.193/2000 şi se impune cenzurarea acestora, în sensul criticilor formulate, precum şi declararea lor drept abuzive ceea ce va conduce la lipsirea lor de orice efect.

Referitor la obligaţia instanţei de a examina şi din oficiu atât Contractul cat şi Condiţiile Generale, CEJ a statuat prin Hotărârea Banco Espanol de Credito  contra Joaquin Calderon Camino (paragraful 42) că «instanţa naţionala este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi prin aceasta să suplinească dezechilibrul existent intre consumator şi vânzător sau furnizor», jurisprudenţa CJUE fiind constanta în aceasta privinţa, astfel cum s-a arătat şi anterior, la punctul 1.3.

Ca o consecinţa firească a constatării nulităţii absolute a clauzelor menţionate privind "comisionul de acordare", "comisionul de administrare", reclamantul a apreciat că este îndreptăţit la restabilirea situaţiei ca şi cum clauzele menţionate nu ar fi existat, deoarece conform celui de-al doisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13/CEE, ele nu produc efecte pentru consumator.

Astfel, dând eficienta celor doua principii ale efectelor nulităţii - principiul retroactivităţii efectelor nulităţii şi principiul repunerii în situaţia anterioara restitutio în integrum - se impune restituirea de către pârâta a sumelor de bani încasate cu titlu de "comision de acordare credit" şi "comision de administrare", de la data semnării Convenţiei de credit şi pana la data plaţii efective a acestui debit, respectiv a următoarelor sume: 525 EUR reprezentând comision de acordare şi 5103 EUR reprezentând comision de administrare.

În această materie, CEJ a statuat că "articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să permită prin legislaţia sa naţionala "atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse intr-un contract încheiat intre un vânzător sau furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze", efectul fiind că acea clauza se considera că pur şi simplu nu exista şi deci nu produce niciun efect (Hotărârea CEJ din 14 iunie 2012 privind Banca Espanol de Credito  împotriva Joaquin Calderon Camino).

Având în vedere caracterul de titlu executoriu al Convenţiei de credit, conform art.120 din Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr.99/2006 "privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului", pentru evitarea punerii în executare a reclamantului pentru neplata comisionului de administrare, acesta va fi plătit în continuare pana la data anularii sale prin hotărâre judecătoreasca, motiv pentru care s-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta şi la restituirea către reclamant a sumelor deja încasate cu acest titlu ori ce vor fi încasate în viitor cu acest titlu.

Cum obligaţiile privind plata unei sume de bani sunt purtătoare de dobânzi, conform Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, privind dobânda legala remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, a solicitat obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate de la data plaţii fiecărei sume nedatorate reprezentând "comision de acordare credit", "comision de administrare", până la data plaţii efective a acestui debit.

În final, reclamantul a precizat că admisibilitatea acţiunii  astfel cum a fost formulată se impune nu numai pentru argumentele expuse, dar şi raportat la soluţiile pronunţate de instanţele  naţionale, inclusiv în privinţa pârâtei, prin care s-au apreciat abuzive clauzele care au impus consumatorilor plata unor "comisioane de acordare credit" "comisioane de administrare", fără ca în contract să se precizeze situaţiile şi modul în care se poate face acest lucru, apreciindu-se că ele nu au fost negociate, de asemenea că încalcă principiul bunei-credinţe şi creează un dezechilibru semnificativ al prestaţiilor părţilor, sens în care exemplificam cu: Decizia I.C.C.J., Secţia a II-a Civila, nr.12/17.01.2012, Decizia I.C.C.J., Secţia a II-a Civila, nr.1393/02.04.2013, Decizia I.C.C.J., Secţia a II-a Civila, nr.749/2013, Decizia I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, nr. 3913/13.11.2013 etc.

Faţă de cele menţionate anterior şi de probatoriile administrate, s-a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

În drept, art.15 din Legea nr. 190/1999, art.4 alin. l şi urm. din Legea nr.193/2000, art.112 şi urm. C.proc.civ., art.l şi art.4 din Legea nr.193/2000, cât şi art. l litera a) din Anexa acestui act normative, art.93 lit. e), punctul 2, art.93 lit. g, punctul 3 şi art.93 lit. h) din O.G. nr.21/1992, Capitolul IX din Legea nr.296/2004 privind Codul Consumului, republicata, cu modificările ulterioare, Art.8 şi 9 din Legea nr.363/2007.

În dovedirea celor susţinute, reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei pe teza probatorie a faptelor personale ale acesteia în legătura cu imposibilitatea negocierii cuprinsului convenţiei şi a modului concret de derulare a raporturilor contractuale şi precontractuale, precum şi orice alte probe a căror necesitate va reieşi din dezbateri.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat şi a solicitat, în principal: admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti şi, pe cale de consecinţă, să se dispună declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Judecătoriei sector 6 Bucureşti; admiterea excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind prescrisă; admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea capetelor de cerere prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a clauzelor pretins abuzive şi respingerea acestor capete de cerere ca fiind lipsite de interes; admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat a întregii cereri de chemare în judecată şi respingerea acţiunii că inadmisibilă, în raport de Sentinţa civilă nr. 3040/18.05.2016, pronunţată în dosarul nr. 26515/3/2015*, rămasă definitivă prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 320/17.02.2017, pronunţată în acelaşi dosar, cât şi în raport de Sentinţa civilă nr. 4003/28.03.2016, pronunţată în dosarul nr. 26853/3/2015* rămasă definitivă prin Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 38/12.01.2017.

În subsidiar, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor avansate în vederea soluţionării prezentului dosar.

Referitor la excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, pârâta a apreciat că Judecătoria Ploieşti nu este competentă din punct de vedere teritorial să judece prezenta cauză, având în vedere că părţile au ales, prin Contract, ca instanţele competente să judece litigiile ce derivă din contract să fie instanţele de la sediul Băncii.

Astfel, potrivit art. 19. alin. 1 teza a II-a din Condiţiile Generale, „(...) judecătoria sau, după caz, Tribunalul domiciliului Băncii sunt singurele competente pentru orice litigii." Potrivit art. 19 din Codul de Procedura Civila de la 1865 (lege aplicabila la data semnării Contractului, respectiv 14.03.2008), „Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16."

Prin urmare, la momentul semnării Contractului, nu exista nicio prevedere legală care să interzică pârtilor să îşi aleagă o instanţă care să soluţioneze litigiile derivând din Contract. Faţă de aceste aspecte, având în vedere existenţa clauzei atributive de competenţă - competenţa teritorială a instanţei convenită de părţi printr-un contract, iar sediul Băncii este situat în sector 6, instanţa competenta din punct de vedere teritorial este Judecătoria sector 6 Bucureşti.

Sub aspectul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâta a susţinut că în soluţionarea excepţiei se impune ca, în raport de motivarea cererii de chemare în judecata, instanţa de judecata să procedeze la o calificare juridica corecta a motivelor de nulitate invocate de Reclamant şi să aibă în vedere distincţia între regimul juridic diferit al celor două forme de nulitate, respectiv nulitatea absoluta şi nulitatea relativa precum şi consecinţele acestor sancţiuni sub aspectul caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al demersului judiciar.

Sancţiunea pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate a unui contract de credit la momentul încheierii sale este nulitatea relativa, întrucât interesul presupus încălcat este unul de ordin privat, personal şi nu de ordin public, caracterul presupus abuziv al clauzelor urmând să fie apreciat pentru fiecare caz în parte.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1247 alin. (1) din Noul Cod Civil referitoare la nulitatea absoluta: "Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”. De asemenea, potrivit interpretării doctrinare data acestuia, nulitatea absoluta este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, deci a unei norme imperative de ordine publică. Cu toate acestea, în cazul de faţă, interesul ocrotit este unul de ordine privată, personal al consumatorului şi nu unul de ordine publică. In ceea ce priveşte interesul ocrotit de normele de drept în discuţie, sunt relevante prevederile art. 1252 N.C.C, conform cărora: "In cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.

Aşadar, legea instituie o prezumţie de nulitate relativă în cazul în care natura nulităţii nu este determinată ori nu rezultă în mod neîndoielnic din lege. Această prezumţie, deşi a fost instituită prin intrarea în vigoare a N.C.C, opera şi în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechii reglementari, fiind susţinută de către practica judiciară şi literatura de specialitate. Prezumţia în discuţie este aplicabila şi în cazul dispoziţiilor art. 6 alin (1) din Directiva 93/13/CEE şi a art. 6 din Legea 193/2000, în forma aplicabila la momentul încheierii contractului care prevedeau: "Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia interna, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continua să angajeze partite prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive". "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua". De altfel, în susţinerea faptului că sancţiunea aplicabila clauzelor abuzive este nulitatea relativa, în literatura de specialitate s-a afirmat ca: "Pornind de la cele arătate, nulitatea în acest domeniu ar trebui să fie relativa, întrucât vizează în principal protecţia intereselor economice ale consumatorului, în mod indirect asigurându-se şi un climat de concurenţă corectă. Această nulitate relativă prezintă particularitatea de a putea fi invocată şi de judecător din oficiu".

Pe cale de consecinţă, având în vedere toate considerentele expuse mai sus, rezulta fără echivoc că interesul protejat de normele în vigoare, respectiv Directiva 93/13/CEE şi Legea 193/2000, este unul de ordin privat, personal şi sancţiunea aplicabila în cazul încălcării acestora este nulitatea relativa. Chiar daca legislaţia în materia protecţiei consumatorilor interzice furnizorilor de bunuri şi servicii să introducă în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii persoane fizice clauze abuzive, în vederea constatării de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor specifice unei astfel de clauze partea interesata trebuie să facă dovada încălcării condiţiilor generale de valabilitate a oricărui act juridic civil. Este important de subliniat faptul că sancţiunea nulităţii absolute nu este prevăzută nici de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate intre profesionişti şi consumatori („Legea nr. 193/2000"). Art. 6 al actului normativ anterior menţionat prevede ca: ,,Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului (...)" (subl.ns.Banca). Rezulta, aşadar, că sancţiunea expres prevăzuta de lege nu o reprezintă anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, sancţiune specifica nulităţii relative.

Mai mult, în raport de obiectul juridic dedus judecaţii şi de motivarea în fapt şi în drept a acţiunii, reclamantul invoca sancţiunea ineficientei clauzelor, apreciind, insa, că aceasta sancţiune este identica cu cea a nulităţii absolute. Contrar acestui raţionament, din economia întregii cereri de chemare în judecata reiese că Banca ar fi omis a informa consumatorul asupra valorii comisioanelor percepute, aşadar, se susţine că exista o viciere a consimţământului sub forma dolului prin omisiune. Or, termenul în care o astfel de acţiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la premisa manifestării unui consimţământ viciat la momentul încheierii Contractului este de 3 ani de la data încheierii sale. In cazul de faţă, Contractul a fost încheiat la data de 14.03.2008, astfel că termenul legal de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1968 s-a împlinit la data de 14.03.2011. Pentru toate aceste motive se impune că instanţa de judecata să constate că dreptul material la acţiune al reclamantului s-a prescris pentru capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii clauzelor contractuale, sens în care, urmează ca cererea de chemare în judecata să fie respinsa că fiind prescrisa.

Sub aspectul excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii, pârâta a precizat că raţiunea pentru care legislaţia protecţiei consumatorilor pune la dispoziţia oricărui reclamant posibilitatea de a solicita constatarea nulităţii clauzelor pretins a fi abuzive este reprezentata de posibilitatea acestuia de a-si recupera sumele de bani plătite în baza unor asemenea clauze prezumtiv abuzive. Per a contrario, ori de cate ori reclamantul nu va putea să îşi recupereze aceste sume întrucât dreptul material la acţiune este prescris, cererea de chemare în judecata formulata de către aceasta urmează să fie respinsa că fiind lipsita de interes. Potrivit art. 32 alin (1) C.proc.civ., una dintre condiţiile exercitării acţiunii civile o constituie interesul: „Orice cerere poate fi formulata şi susţinuta numai daca autorul acesteia: (...) justifica un interes". Interesul a fost definit în doctrina că folosul practic, imediat, pe care il are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. Prin impunerea cerinţei interesului („Pas d'interet, pas d'action") s-a urmărit să se evite nu numai declanşarea unor procese lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în acelaşi timp să se menajeze timpul judecătoriilor, a căror activitate să nu fie încărcata cu astfel de pricini.

In raport de cele susţinute privitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cat şi fata de faptul că reclamantul nu poate obţine restituirea sumelor de bani ce au fost achitate în temeiul clauzelor contractuale, acesta nu justifica un interes în formularea prezentei acţiuni, întrucât cerinţa de exerciţiu a interesului depinde, în mod esenţial, de posibilitatea reclamantului de a-si recupera sumele de bani achitate de-a lungul relaţiei contractuale. Având în vedere faptul că acestea sunt prescrise, aşa cum a arătat mai sus, pârâta a apreciat că acţiunea în integralitatea sa urmează a fi respinsa că fiind lipsita de interes.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, pârâta a arătat că aceasta este invocată în raport de o hotărâre judecătoreasca, rămasa definitiva, prin care au fost soluţionate acţiunea promovata de A.N.P.C. împotriva C.E.B. şi prin care s-a constatat legalitatea clauzelor contractuale contestate din cadrul contractelor aflate în întreg portofoliu al băncilor. Având în vedere analiza făcuta de instanţele de judecata asupra întregului portofoliu de contracte de credit, cat şi efectul pe care le produce aceasta hotărâre judecătoreasca, pe cale de consecinţa, aceasta hotărâre se aplica şi clienţilor care nu au fost parte în litigiu, dar care sunt reclamanţi în alte litigii împotriva băncii. În acest sens s-a pronunţat şi C.J.U.E., care în cauza C-472/2010 Invitel a reiterat opinia Curţii de la Luxemburg care a statuat că articolul 6(1) din Directiva 93/13, coroborat cu articolul 7(1) şi (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul ca: „(...) nu se opune posibilităţii că o constatare a nulităţii unei clauze abuzive care figurează în contractele încheiate cu consumatorii, efectuata în cadrul unei acţiuni în încetare, menţionata în art. 7 din directiva, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public şi în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislaţia naţionala, să producă, în conformitate cu aceasta legislaţie, efecte faţă de toţi consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia ii sunt aplicabile aceleaşi condiţii generale, inclusiv fata de consumatorii care nu erau părţi la procedura în încetare. Per a contrario, dacă dintr-o acţiune în încetare cu impact asupra întregului portofoliul de credit al băncii, instanţa constată în mod definitiv că banca nu a inserat clauze abuzive în contractele încheiate cu clienţii săi, această hotărâre se aplică şi clienţilor care nu au fost parte în litigiu, dar care sunt reclamanţi în alte litigii împotriva băncii."

Sub acest aspect, pârâta a solicitat a se avea în vedere faptul că excepţia autorităţii de lucru judecat face parte din categoria excepţiilor de fond, absolute şi peremptorii, ce pot fi invocate în orice stadiu procesual, conform art. 430 - 432 C.proc.civ. Astfel, în situaţia în care intre doua cauze exista identitate de părţi, obiect şi cauza sau în ipoteza în care intr-o pricina instanţa a tranşat o problema cu privire la dreptul invocat de o parte intr-o a doua cauza, acţiunea ce face obiectul celei de-a doua cauze se impune a fi respinsa că efect al admiterii excepţiei puterii de lucru judecat (al efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat). Sub un prim aspect, s-a solicitat a se avea în vedere prevederile art. 431 alin. (2) C.proc.civ: „Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat intr-un alt litigiu, daca are legătura cu soluţionarea acestuia din urma." In acest sens, efectul pozitiv al lucrului judecat a fost recunoscut şi în doctrina, reţinându-se faptul că art. 431 alin. (2) reglementează prezumţia legala de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitiva a autorităţii de lucru judecat. Drept urmare, intr-o judecata ulterioara, partea care a câştigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din litigiul anterior, care este înzestrata cu autoritate de lucru judecat, fără că instanţa sau partea adversa din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existenta dreptului.

Totodată, în aceeaşi lucrare de specialitate au fost reţinute următoarele: „Invocarea acestei prezumţii este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu ulterior, in sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, intr-un alt litigiu, daca are legătura cu soluţionarea acestuia din urma. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauza, ci este suficient că în judecata ulterioara să fie adusa în discuţie o chestiune litigioasa care să aibă legătura cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu mai poată fi contrazisa, indiferent daca aceasta rezolvare a fost data prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) NCPC".

Mai mult, tot în doctrina au fost reţinute următoarele aspecte: „Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat funcţionează, astfel cum s-a menţionat anterior, atunci când în al doilea proces se pune o chestiune rezolvata printr-o hotărâre anterioara şi nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor doua procese". În ceea ce priveşte condiţiile ce se impune a fi întrunite pentru ca autoritatea de lucru judecat să opereze, în practica judiciara s-a statuat ca: „Este adevărat că hotărârea menţionata s-a dat în soluţionarea altui litigiu, dar problema este una şi aceeaşi în ambele cauze, iar principiul autorităţii de lucru judecat nu operează doar în ipoteza întrunirii triplei identităţi de persoane, obiect şi cauza, ci, aşa cum s-a statuat constant în practica instanţei supreme, şi în situaţia în care prin soluţia data în cel de-al doilea proces s-ar ajunge la negarea punctului de vedere care a fundamentat şi pe baza căruia s-a dezlegat prima cauza, făcând deci inoperantă hotărârea din acea cauză."

„Aşa cum s-a subliniat în mod judicios, în acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; aceasta judecata fiind deja făcuta, ea nu mai poate fi contrazisă."

Prin urmare, sa cum a statuat şi instanţa supremă, în vederea constatării existentei autorităţii de lucru judecat, este necesara constatarea faptului că în prezenta cauza este adusa în discuţie o chestiune litigioasa în legătura cu aspecte ce s-au soluţionat anterior. In acest sens, în cadrul dosarului nr. 26515/3/2015*, Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor a avut calitatea de intimata-reclamanta, iar pârâta a avut calitatea de apelanta-parata. Astfel, în cauza menţionata, prin Hotărârea nr. 320/17.02.2017 (Anexa nr. 1), Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat asupra următoarelor capete de cerere ce au format obiectul litigiului: constatarea caracterului pretins abuziv al clauzelor contractuale ce au făcut obiectul procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. 0687097/04.05.2015 din cadrul contractelor încheiate de bancă, printre care şi clauzele conţinute în cap. V pct. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare; constatarea incidenţei sancţiunii contravenţionale prevăzute de art. 16 din Legea 193/2000;constatarea incidenţei contravenţiei prevăzute de art. 13 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000 în legătura cu fapta băncii de a insera clauze pretins abuzive în contractele încheiate cu clienţii.

În raport de aceste petite, Curtea de Apel Bucureşti a schimbat sentinţa apelata şi a dispus respingerea în tot a cererii de chemare în judecata, soluţie definitivă ce este înzestrată cu autoritate de lucru judecat deplină.

În prezenta cauza, instanţa de judecată este învestită cu soluţionarea unor pretenţii ce se circumscriu petitului nr. 1 din cauză în raport de care se solicită constatarea existentei autorităţii de lucru judecat, respectiv constatarea caracterului pretins abuziv al unor clauze din contractul încheiat intre bancă şi reclamant, printre care şi clauzele conţinute în cap. V pct. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare.

Identitatea de obiect rezidă în faptul că printre respectivele contracte ce fac obiectul primului litigiu si, respectiv, al procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. din 04.05.2015 se afla şi Contractul de credit şi de garanţie din 14.03.2008 ce face obiectul prezentei pricini.

Mai mult, în conformitate cu procedura urmată de A.N.P.C., cât şi de analiza făcuta de instanţa de judecată în litigiul anterior, aprecierea caracterului pretins abuziv a vizat întregul portofoliu de contracte de credite încheiate de societatea bancară, astfel încât, în măsura în care s-ar fi pronunţat o soluţie nefavorabila Băncii, aceasta ar fi afectat toate contractele în derulare. Pe cale de consecinţa şi conform principiului de drept per a contrario, confirmarea legalităţii clauzelor din acele contracte afectează toate contractele băncii, inclusiv cel care face obiectul prezentului litigiu.

Având în vedere că instanţele de judecata s-au pronunţat deja, în mod definitiv, cu privire la caracterul neabuziv al clauzelor conţinute în cap. V pct. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare din cadrul Contractului de credit şi de garanţie din 14.03.2008, pârâta a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerea acţiunii ca inadmisibila.

Sub aspectul netemeiniciei acţiunii formulate, pârâta a susţinut următoarele:

Cu privire la natura juridică a contractului încheiat între părţi, pârâta a precizat că înainte de a analiza caracteristicile convenţiei, trebuie să se încadreze contractul în una din cele doua categorii, respectiv, contracte de adeziune şi contracte cadru negociate. Astfel, caracterizarea se face ţinând cont de posibilitatea sau imposibilitatea părţilor de a stabili conţinutul acestuia prin negocieri, adică prin exprimarea liberă de voinţă.

Această clasificare a contractelor, în contracte de adeziune şi contracte cadru, s-a realizat prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil („N.C.C"), însă doctrina şi practica de specialitate fundamentata pe dispoziţiile vechiului Cod civil reţinea aceeaşi clasificare, chiar daca nu era reglementata expres la acel moment. Cu toate acestea, este destul de importanta clasificarea nou introdusa de N.C.C, în speţă neputând fi vorba despre un contract de adeziune ci, cel mult, de un contract cadru, prin care părţile au avut posibilitatea să negocieze elementele esenţiale ale acordului principal. Astfel, prevederile art. 1175 N.C.C. sunt extrem de edificatoare, definind contractul de adeziune că fiind acel contract în care "(...) clauzele sale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru acestea sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte". Dispoziţiile enunţate anterior stabilesc cu certitudine ca, pentru a fi în prezenta unui contract de adeziune, clauzele acestuia sunt prestabilite, în întregime, de către una dintre părţi. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute; ea este libera să le accepte sau să nu le accepte; daca accepta, atunci adera pur şi simplu la contractul prestabilit.

Pârâta a precizat că respectivele contracte încheiate de instituţiile de credit sunt formate din mai multe documente contractuale, printre care Condiţiile Speciale, care se negociază şi se discuta cu fiecare client în parte şi Condiţiile Generale, care sunt standardizate. Acestea din urma sunt reguli care guvernează operaţiunile efectuate de banei cu clienţii, iar necesitatea lor a rezultat din practica, întrucât conceptul clasic al contractului nu putea explica valoarea juridica a condiţiilor generale de operare a serviciilor financiare acordate de banca. Mai mult decât atât, chiar daca o parte dintre clauze se repeta în marea majoritate a Condiţiilor Generale încheiate cu consumatorii, acest aspect nu poate fi interpretat ca o impunere abuziva din partea Băncii, consumatorul având întotdeauna posibilitatea de a solicita adaptarea clauzelor propriilor nevoi şi interese economice (acesta fiind componenta declanşatoare a procesului de negociere). Din analiza Contractului, rezultă că este un contract de adeziune, fiind cel mult de tipul contractului cadru negociat, reclamantul având posibilitatea negocierii clauzelor contractuale. Cu titlu de exemplu, nu se poate pune semnul egalităţii, pe de o parte, între un contract de furnizare de energie electrica, care fără îndoială este un contract de adeziune, consumatorii neputând negocia nicio clauza contractuala, având doar posibilitatea agreării sau nu a acestuia, şi intre un contract de credit ipotecar, pe de alta parte, consumatorii având posibilitatea de a negocia toate clauzele contractuale, inclusiv preţ, dobânda şi comisioanele aferente. Nu suntem în situaţia unui contract de adeziune preformulat, în accepţiunea N.C.C, întrucât, anterior încheierii Contractului, reclamantului i-au fost prezentate serviciile bancare precum şi costurile aferente contractării unui împrumut de nevoi personale.

Astfel, pârâta a considerat că a respectat prevederile legale în vigoare la momentul semnării acordului juridic, respectiv prevederile Legii nr. 289/2004, privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice („Legea nr. 289/2004"), ale O.G. nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor („O.G. nr. 21/1992"), cat şi prevederile O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori (O.U.G. nr. 50/2010), respectiv: respectarea obligaţiei de informare anterior semnării contractelor, întrucât a pus la dispoziţia reclamantului termenii şi condiţiile de contractare, în cadrul cărora au fost prezentate principalele elemente ale acordului juridic, inclusiv contravaloarea costurilor aferente sumei împrumutate; respectarea obligaţiei de a insera în cuprinsul Contractului a dobânzii, a comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau oricăror alte costuri aferente acordării şi derulării contractului, respectiv a costurilor de administrare şi de retragere/depunere numerar, care cad în sarcina consumatorului, daca furnizorul de servicii financiare percepe astfel de comisioane (in conformitate cu dispoziţiile art. 92 lit. b) şi d) din O.G. nr. 174/2008, privind completarea şi modificarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor); indicarea tipului de dobânda contractuala perceputa, cu prezentarea formulei de calcul şi precizarea/prezentarea criteriilor în raport de care aceasta poate varia (în conformitate cu dispoziţiile art. 92lit. f) şi g) din O.G. nr. 174/2008).

Nu pot fi avute în vedere susţinerile reclamantului privind aplicabilitatea Legii nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare („Legea nr. 190/1999"), deoarece creditul a fost oferit pentru nevoi personale nenominalizate  în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă.

Pârâta a mai învederat că încheierea Contractului s-a făcut cu respectarea obligaţiei legale de informare a reclamantului şi a făcut obiectul negocierilor. Susţinerile Reclamantului sunt nefondate, banca prezentând informaţiile necesare cu ocazia încheierii Contractului şi oferind posibilitatea consumatorilor de a influenta conţinutul şi natura clauzelor contractuale. In ceea ce priveşte aprecierea caracterului negociat al clauzelor contractuale, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabileşte în sarcina profesionistului, în cazul de fata a Băncii, obligaţia de a oferi posibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei: „O clauza contractuală va fi considerată că nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv" (subl. ns . Banca).

Astfel cum rezultă din reglementarea legală, aprecierea caracterului abuziv al clauzei nu se face strict în raport de negocierea efectivă (de care consumatorul se poate prevala sau nu), ci de oferirea de către Banca a posibilităţii consumatorului de a influenţa conţinutul/natura respectivei clauze. Raţionamentul legiuitorului este logic, întrucât negocierea clauzei se refera la implicarea activa a consumatorului în formarea clauzei şi presupune purtarea unor minime discuţii între părţi în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reala pentru partea contractanta de a influenta poziţia celeilalte părţi în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele iniţial prezentate. În speţă, nu suntem în prezenta unui contract de adeziune, iar existenta unor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenţa natura şi conţinutul prevederilor contractuale.

Lămuritoare, în acest sens, sunt şi prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000, conform cărora: „In cazul contractelor stand preformulate, profesionistul are obligaţia să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care ii propune" (subl. ns. Banca). Chiar şi din interpretarea acestui text legal se înţelege că partea interesata, respectiv contractantul, trebuie să aibă iniţiativa şi să solicite profesionistului un exemplar al contractului pe care îl propune spre semnare. Prin urmare, faţă de specificul activităţii de creditare, nu se poate impune unei bănci (al cărei număr de clienţi este semnificativ) să redacteze într-o maniera personală fiecărui client, atât condiţiile generale de creditare şi cele speciale. Conform legii, profesionistului ii revine doar obligaţia de a oferi posibilitatea consumatorului persoana fizica de a influenta cuprinsul clauzelor standardizate de către bancă.

In accepţiunea legiuitorului (art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000), în ceea ce priveşte dovedirea caracterul negociat al contractului, trebuie să fie avute în vedere doua aspecte esenţiale şi anume: pe de o parte, conduita generala a Băncii, cu ocazia demersurilor efectuate în vederea încheierii/semnării contractului de credit şi anume, în ce măsura profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influenţa sau modifica conţinutul Contractului iar, pe de alta parte, propria conduita a consumatorului, respectiv dacă acesta a iniţiat/declanşat procesul de negociere, ulterior primirii informaţiilor cu privire la aspectele esenţiale ale Contractului (valoarea creditului, durata contractuala, nivelul dobânzii şi al comisioanelor etc.) sau, din contră, fiind mulţumit de propunerea Băncii, a semnat acordul juridic, în forma prezentată de aceasta.

Procesul de negociere este unul complex şi presupune implicarea activa a consumatorului pentru a obţine o adaptare a clauzelor la propriile sale nevoi, implicare care presupune o informare activă şi o diligenţă în ceea ce priveşte protejarea propriilor interese. Altfel spus, este mai mult decât evident că o banca: nu poate obliga un consumator să se implice în procesul de negociere; nu poate obliga un consumator să solicite înlăturarea sau modificarea unor clauze contractuale, ori să ceară reducerea costurilor pe care le are de suportat pe o durata îndelungată de timp. Astfel, conform prevederilor legale, obligaţia Băncii este de informare şi de prezentare a informaţiilor solicitate de părţi, nu şi acela de educare a consumatorilor cu privire la motivul perceperii anumitor comisioane, a mecanismelor economico-financiare care stau la baza acestora, a nivelului dobânzii, sau a criteriilor în raport de care aceasta poate varia.

Sub aspectul clauzelor contractuale ce fac parte din obiectul contractului şi sunt excluse de la controlul judecătoresc, cu titlu prealabil, pârâta a solicitat să se observe că majoritatea clauzelor contractuale contestate se refera la nivelul dobânzii şi comisioanelor, clauze care, însă, intra în noţiunea de preţ şi de obiect al contractului. Astfel, în măsura în care, prin absurd, instanţa de judecata va constata că aceste clauze contractuale nu ar fi fost negociate în mod direct cu Reclamantul, va putea trece la o analiza pe fond a caracterului abuziv al acestor clauze doar în măsura în care respectivele clauze contractuale au fost redactate într-o asemenea manieră încât să nu permită consumatorului (care ar trebui să fie diligent în analiza contractului şi a obligaţiilor pe care şi le asuma) să înţeleagă prevederile contractuale şi să fie indus în eroare de Banca cu privire la obligaţiile pe care şi le asumă.

Astfel cum s-a precizat în mai multe hotărâri pronunţate de instanţele europene, noţiunea de „obiect principal al contractului" este o noţiune cu înţeles autonom şi independent de orice noţiune asemănătoare ce ar putea exista la nivel naţional în cadrul dispoziţiilor de drept comun. Cu toate acestea, chiar şi în măsura în care clauzele contestate nu s-ar încadra în noţiunea de obiect principal al contractului, instanţa de judecata va trebui să analizeze daca respectivele clauze se referă la remuneraţii/obligaţii pecuniare stabilite în sarcina consumatorului, care reprezintă preţul specific pentru un serviciu la fel de specific conferit de către creditor.

Atât prevederile Legii nr. 193/2000, cât şi ale Directivei nr. 93/13/CEE/1996, menţionează că clauzele prin care sunt stabilite nivelul dobânzii contractuale, al dobânzii penalizatoare ori a altor costuri expres stipulate nu pot fi evaluate de instanţă, întrucât fac parte din obiectul contractului, reprezentând prestaţiile esenţiale ale acordului juridic: art. 4 din Legea nr. 193/2000 - „(...) evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil”; art. 4 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE -„(...) evaluarea caracterului inechitabil al condiţiilor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, fata de serviciile sau mărfurile primite în schimbul acestora, pe de alta parte, daca aceste condiţii sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”; art. 4 al Directivei 93/13/CEE detaliat în Considerentul 19 - „(...) în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului de calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate (...) acestea pot fi luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze" (subl. ns. Banca).

Prin urmare, instanţa de judecata urmează să observe că toate clauzele contestate au fost exprimate în termeni clari, care au fost înţelese de reclamant, astfel încât nu se poate susţine că, prin modul în care au fost redactate aceste clauze, reclamantul ar fi putut fi indus în eroare cu privire la cuantumul sumelor de bani ce trebuiau achitate.

Ulterior, după ce instanţa a stabilit care clauze constituie o prestaţie specifică/esenţială, dar şi care alte clauze cuprind stabilirea unei remuneraţii pecuniare pentru un serviciu specific conferit, aceasta are obligaţia să analizeze dacă respectivele clauze au fost totuşi exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil, în conformitate cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Sub acest aspect, judecătorul trebuie să stabilească: caracterul inteligibil al clauzelor pe plan formal şi gramatical - în speţa, toate clauzele contestate sunt exprimate în termeni clari, inteligibili, orice persoana putând înţelege obligaţia achitării dobânzii şi comisioanelor aferente serviciilor prestate de către Bancă; daca se expune funcţionarea concretă a obligaţiei impuse prin clauza respectiva, astfel încât orice consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice potenţiale care rezulta din aceasta în ceea ce îl priveşte – pârâta a solicitat să se observe că reclamantul a putut înţelege întinderea obligaţiilor şi riscul economic la care se expune prin încheierea Contractului.

În stabilirea gradului de inteligibilitate, instanţa este obligată „să se pună în pantofii” consumatorului mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat, capabil să evalueze consecinţele economice şi respectiv, preţul total al contractului. în ceea ce priveşte testul consumatorului mediu. Curtea Europeana a făcut o prima referire la acesta într-o cauza din 1996, respectiv C - 210/96 Gut Springenheide, iar instanţa naţionala va trebui să aplice, prin analogie, testul dezvoltat cu prilejul acestei jurisprudenţe. În egala măsura de edificatoare sunt şi Concluziile avocatului general în cauza C - 540/08 cu privire la aceeaşi noţiune, dar raportat la Directiva 2005/29/CE: „Astfel cum rezulta din considerentul (18), noţiunea de consumator mediu utilizata în Directiva 200/29 corespunde exact modelului dezvoltat în jurisprudenţa Curţii al unui consumator care este suficient de bine informat şi atent, ţinând seama de factori sociali, culturali şi lingvistici (...). Metoda examinării efectelor unei masuri proporţionale asupra unui consumator mediu, metoda dezvoltata de Curte, se întemeiază pe principiul proporţionalităţii. Acesta urmăreşte să creeze un echilibru adecvat între, pe de o parte, necesitatea de a promova circulaţia mărfurilor în cadrul unei pieţe interne caracterizata de concurenta libera şi obiectivul de protecţie a consumatorilor (...). Un consumator mediu este conştient de faptul că publicitatea şi promovarea vânzărilor într-o economie de piaţa urmăreşte să câştige clienţi nu numai prin preţul şi prin calitatea unui produs, dar şi promiţând un număr mare de avantaje suplimentare. Prin urmare, este logic ca, în cadrul normativ stabilit de dreptul comunitar, să fie lăsat consumatorul suficient de bine informat şi de atent să decidă daca achiziţionează un produs pe baza meritelor acestuia cărora li se face publicitate, calităţii ori chiar preţului sau redus”.

În speţă, a menţionat pârâta, toate clauzele contractuale contestate au fost exprimate în termeni clari, Banca indicând cuantumul sumelor ce trebuie achitate de către reclamant.

Referitor la neîndeplinirea condiţiilor specifice legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor contestate prin prezenta cerere de chemare în judecată, pârâta a arătat următoarele:

a) Clauzele privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare (art. 5.1 lit. b şi c)

Sub un prim aspect, clauzele contractuale au fost negociate între Banca şi reclamant. Anterior semnării Contractului Banca a prezentat condiţiile şi costurile aferente acestuia. Informaţiile au fost descrise intr-o maniera uşor de înţeles, fără să cuprindă termeni tehnici şi fac referire la condiţiile prestării serviciului, costul acestuia, adecvarea întregului serviciu la nevoile reale ale clientului, astfel încât executarea contractului să beneficieze de un grad cat mai ridicat de predictibilitate, iar riscul insolvabilităţii clientului să fie cât mai redus posibil. Faţă de acestea, rezulta că anterior semnării Contractului, reclamantul era în situaţia de a lua o decizie favorabila intereselor acestuia.

Contractul a fost semnat fără obiecţii sau condiţii, deşi avea posibilitatea refuzului, Banca neputând să oblige reclamantul la încheierea unui contract care să îi lezeze interesele.

Procesul de negociere presupune o activitatea şi din partea consumatorului, care anterior semnării contractului poate propune o serie de modificări la Contractul prezentat. Contrar susţinerilor reclamantului, Banca si-a respectat obligaţia de informare anterior încheierii Contractului, iar în acest sens, reclamantul a recunoscut că: „(...) a înţeles conţinutul acestui contract incluzând condiţiile de creditare şi obligaţiile aferente.(...)" (a se vedea paragraful din ultima pagina a Contractului).In legătură cu aceste recunoaşteri asumate în mod direct de către reclamant prin semnarea Contractului, instanţele de judecata s-au pronunţat în sensul că prezumţia de nenegociere a clauzelor contractuale instituită de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, a fost răsturnată.

Chiar dacă reclamantul a înţeles să critice legalitatea acestor clauze, dacă ar fi să se admită susţinerea reclamantului, ar însemna că reclamantul a făcut o declaraţie în fals, ceea ce reprezintă o infracţiune prevăzuta de Codul Penal. Astfel cum rezulta şi din prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, aprecierea caracterului abuziv al clauzei nu se face strict în raport de negocierea efectiva, ci de oferirea de către Banca a posibilităţii consumatorului de a influenta conţinutul/natura respectivei clauze. Raţionamentul legiuitorului este logic, întrucât negocierea clauzei se refera la implicarea activa a consumatorului în formarea clauzei şi presupune purtarea unor minime discuţii între părţi în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reala pentru partea contractanta de a influenţa poziţia celeilalte părţi în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele iniţial prezentate.

Prin urmare, având în vedere natura şi scopul activităţii desfăşurate de către Banca, precum şi de interesul manifestat de către reclamant prin completarea unei aplicaţii/cereri pentru creditul contractat (a se vedea Anexa 2 la întâmpinare) este evident că, în măsura în care costurile creditului propus de Banca ar fi fost mult prea împovărătoare, iniţierea negocierilor suplimentare era firesc să fie făcuta de către aceştia, prin solicitarea unor eventuale modificări/completări/adaptări a Condiţiilor Speciale la cerinţele şi interesele acestora, ceea ce nu s-a întâmplat.

Deşi Banca are sarcina de a informa consumatorii în ceea ce priveşte produsele sale bancare, un minim de informaţie şi interes incumba şi consumatorului, rezultând astfel un dublu proces de informare. Banca are obligaţia de a oferi clienţilor consumatori acces la condiţiile generale de contractare, iar clienţii consumatori au dreptul de a primi, la cerere, din partea Băncii toate informaţiile relevante pentru operaţiunile bancare întreprinse.

Reclamantul a susţinut, de asemenea, că varianta contractului semnat a conţinut clauze preformulate şi pe cale de consecinţa, denota un caracter abuziv. Aceasta susţinere este neîntemeiată, deoarece existenţa acestor clauze preformulate nu echivalează cu încălcarea obligaţiei de a oferi consumatorului posibilitatea de a influenţa natura şi conţinutul prevederilor contractuale. Lămuritoare, în acest sens, sunt şi prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000, conform cărora: „In cazul contractelor stand preformulate, profesionistul are obligaţia să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune".

Chiar şi din interpretarea acestui text legal se înţelege că partea interesata, respectiv contractantul-consumator, trebuie să aibă iniţiativa şi să solicite profesionistului un exemplar al contractului pe care îl propune.

Sub un al doilea aspect, clauzele contractuale nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Reclamantul susţine prin cererea de chemare în judecata că se impune eliminarea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, care se regăseşte în Contract la art. 5.1. lit. b), motivat de faptul că aceasta era prohibită de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv prevederile Legii nr. 190/1999. Aşa cum s-a mai menţionat, prevederile Legii nr. 190/1999 nu sunt aplicabile prezentei cauze, având în vedere că nu suntem în prezenta unui credit imobiliar, ci în prezenţa unui credit pentru nevoie personale.

Clauza prevăzută la art. 5.1. lit. b) se regăseşte în capitolul V al Contractului ce reglementează costurile şi comisioanele aferente creditului. Comisionul de acordare în suma de 875 EUR, „reprezentând 2,5% aplicat la suma solicitată" nu creează un dezechilibru între obligaţiile părţilor.

Dreptul Băncii de a încasa acest comision de acordare nu este interzis de prevederile legale, art. 15 din Legea nr. 190/1999 reglementând posibilitatea că „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente".

Astfel, textul de lege anterior menţionat se referă exclusiv la cheltuieli, termen care este diferit de noţiunea de cost al creditului. Explicaţiile cu privire la costurile creditului sunt menţionate la art. 14, în care este prevăzut dreptul băncilor de a incasa dobânda. Or, dacă prevederile art. 15 ar fi fost limitative ar fi însemnat că băncile nu ar fi putut percepe niciun fel de alte costuri în afară celor privind întocmirea documentaţiei de credit şi de constituire a ipotecii. Textul de lege enunţat nu limitează în niciun fel natura comisioanelor percepute de către Bancă, din interpretarea textului rezultând că băncile pot percepe comisionare pentru întreg procesul de întocmire şi de aprobare a creditului solicitat de consumator.

De altfel, pentru procesul de întocmire a documentaţiei de credit, în practică nu se percepe un alt comision decât cel pentru acordarea creditului, iar momentul la care se achita acest comision este cel de la data semnării contractului de credit sau de la data primei trageri din credit. In ceea ce priveşte clauza privind obligaţia reclamantului de a achita comisionul de administrare, care se regăseşte în Contract la art. 5.1.lit.c) urmează să observaţi că aceasta a fost în mod corect prevăzuta în cadrul Contractului, fiind în acord cu prevederile legale de la momentul încheierii sale. Cuantumul acestui comision ce avea să fie perceput lunar a fost prezentat reclamantului anterior încheierii Contractului, iar mai mult cuantumul acestuia rezulta şi din graficul de rambursare ce fost înmânat la data încheierii Contractului, fiind parte integranta din acesta.

Reglementarea şi perceperea comisionului de administrare are o raţiune economică care nu presupune un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual, la evoluţia stării financiare a clientului.

Necesitatea perceperii comisionului de administrare este confirmată şi de prevederile legale ale Ordonanţei de Urgenta a Guvernului nr. 50/2010 („O.U.G. nr. 50/2010"), în baza căreia este expres reglementată încasarea comisionului de administrare. Chiar prevederile O.U.G. nr. 50/2010 întăresc lipsa caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, respectiv dispoziţiilor art. 36 din O.G. nr. 50/2010, conform cărora:„Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor". Practica instanţelor este în acord Banca în ceea ce priveşte legalitatea comisionului de administrare:„(...) reclamantul a luat la cunoştinţa de comisionul de administrare anterior încheierii contractului, existând posibilitatea clientului de a refuza încheierea acestuia dacă era nemulţumit de condiţiile menţionate (...), existând astfel o negociere a părţilor contractuale prin compararea diferitelor oferte şi a preturilor creditului solicitat, în condiţiile în care, astfel cum rezulta din oferta de credit de la fila 67 dosar aceasta avea valabilitatea 30 de zile calendaristice, iar faptul ca, în speţă, reclamantul a înţeles să accepte oferta în aceeaşi zi, fiind o opţiune a acestuia".

În speţă, reclamantul nu a demonstrat că a existat la data încheierii Contractului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile sale şi ale Băncii. Mai mult, orice aspect ce ar fi putut fi invocat de reclamant ar fi unul survenit ulterior încheierii Contractului, în faza executării, iar nu la data încheierii acordului juridic, singurul moment în raport de care se poate aprecia, prin prisma aplicării sancţiunii solicitate de a fi aplicate şi a reglementarilor de ansamblu ale Legii nr. 193/2000, dacă o anumită clauză contractuală a creat sau nu un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, împrejurarea că au crescut costurile creditului, ca afect al creşterii costului de achiziţie al monedei în care a fost acordat împrumutul, în scopul achitării ratelor scadente, nu prezintă relevanţă în analiza aspectului semnificativ al dezechilibrului, întrucât, în speţă, ceea ce s-a solicitat instanţei este nulitatea clauzelor contractului, iar motivele de nulitate se apreciază la data încheierii Contractului, iar nu ulterior, în faza executării acestuia.

Sub un al treilea aspect, clauzele contractuale au fost redactate intr-un limbaj uşor inteligibil. Banca a dat dovada de bună-credinţă prezentând un Contract echilibrat, atât în ceea ce priveşte drepturile, cât şi în ceea ce priveşte nivelul obligaţiilor/contraprestaţiilor.

In ceea ce priveşte comisionul de acordare, clauza prevăzuta de art. 5 litera b) din Contract este redactată în mod clar şi inteligibil, accesibil şi fără echivoc. Orice consumator mediu, normal informat, care dă suficienta atenţie la momentul semnării Contractului, realizează care sunt consecinţele economice pe care le poate suferi în situaţia în care se hotărăşte să îl încheie. Din însăşi denumirea comisionului este posibilă prefigurarea contraprestaţiei Băncii în schimbul perceperii comisionului.

În cazul de faţă, Reclamantul a putut cunoaşte că prin semnarea Contractului se obligă la plata sumei de 875 EUR în scopul acordării creditului solicitat.

Acest comision a fost perceput pentru toate activităţile pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate, respectiv: negocierea, întocmirea şi semnarea (în faţa notarului, atunci când este cazul) a documentaţiei contractuale (contracte de credit, contracte de garanţie); implementarea în sistem a facilitaţii de credit;urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor ce atestă dreptul sau de proprietate asupra imobilelor achiziţionate cu sumele acordate în temeiul facilitaţii de credit;urmărirea înscrierii garanţiilor băncii în registrele de publicitate corespunzătoare;punerea sumelor facilitatea de credit la dispoziţia clientului.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, clauza prevăzută de art. 5.1 litera c) din Contract este, de asemenea, redactată în mod clar şi inteligibil, accesibil şi fără echivoc. Orice consumator mediu, normal informat, care dă suficientă atenţie la momentul semnării Contractului, realizează care sunt consecinţele economice pe care le poate suferi în situaţia în care se hotărăşte să îl încheie. Din însăşi denumirea comisionului este posibilă prefigurarea contraprestaţiei Băncii în schimbul perceperii comisionului. Cu titlu exemplificativ, aceste activităţi constau în: întocmirea şi transmiterea de diverse notificări, informări, comunicări - ca de exemplu, notificări privind modificările de dobânda variabila conform frecventei actualizării acesteia (lunar, trimestrial, bi-anual, anual), astfel cum este prevăzută în contractul de credit, prin modalitatea de comunicare stabilita conform opţiunii clientului (poştă, SMS, e-mail); întocmirea de raportări, precum şi informarea clienţilor cu privire la transmiterea de date către sistemele de evidenţă de tipul birourilor de credit şi/sau a centralei riscurilor de credit, în conformitate cu reglementările aplicabile;monitorizarea valabilităţii poliţelor de asigurare a bunurilor aduse în garanţie sau a poliţelor de asigurare de viaţă, după caz, transmiterea de notificări către clienţi în vederea reînnoirii/reîntregirii acestora, încheierea de poliţe pentru clienţi conform clauzelor agreate contractual; monitorizarea valabilităţii înregistrării garanţiilor în registrele de publicitate; monitorizarea valorii proprietăţilor imobiliare constituite în garanţie, inclusiv prin raportare la evoluţia condiţiilor de piaţă şi actualizarea periodica a evaluărilor în conformitate cu prevederile legale aplicabile, de către experţi externi, contra cost achitat de creditor, precum şi actualizarea în sistemele băncii a noilor valori; primirea, analizarea şi procesarea (presupunând, după caz, introducerea în sistemele băncii, emiterea de scrisori, întocmirea de acte adiţionale etc.) diverselor cereri exprese ale  clienţilor în legătură cu contractele de credit şi/sau de garanţie, ca de exemplu operaţiuni de schimbare a datelor scadente de plată, eliberarea de diverse acorduri şi confirmări (altele decât cele comisionate în mod distinct), actualizarea datelor de identificare a debitorilor sau a codebitorilor, eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de cate ori clientul solicită acest lucru, eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi etc; monitorizarea, întocmirea de situaţii şi rapoarte lunare către autoritatea de supraveghere privind expunerile din credite;  introducerea şi procesarea în sistemele băncii a rambursărilor anticipate parţiale/integrale la cererea clientului; implementarea în sistemele băncii a noilor cerinţe impuse conform reglementarilor aplicabile în legătura cu urmărirea şi monitorizarea relaţiilor de creditare; monitorizarea şi colectarea debitelor restante prin demersuri amiabile, presupunând interacţiuni periodice/repetate cu clienţii, atât telefonic, cât şi prin deplasări la clienţi atât prin intermediul personalului propriu al băncii, cat şi prin intermediul unor parteneri externi de specialitate;monitorizarea portofoliului de credite în vederea oferirii de soluţii de restructurare, activitate ce presupune discuţii telefonice/întâlniri cu debitorii/pregătirea şi prezentarea de oferte, fiind implicat în acest scop atât personal din centrala băncii, cât şi personal din reţeaua teritorială şi/sau prestatori de servicii de specialitate; întocmirea şi transmiterea de notificări pentru întârzierea la plata debitelor restante;asigurarea desfăşurării unei activităţi bancare prudente inclusiv prin solicitarea de asistenţă de specialitate în legătura cu diverse aspecte legate de executarea contractului de credit (constând de exemplu în serviciile unor avocaţi, executori judecătoreşti); administrarea bunurilor preluate în contul creanţei ca urmare a executării silite a debitorilor.

Reclamantul a putut cunoaşte că prin semnarea Contractului se obligă la plata sumei lunare perceputa de Banca în scopul administrării creditului. Nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate pentru a se identifica scopul perceperii comisioanelor ori activităţile prestate de Banca în schimbul acestora. De asemenea, reclamantul a avut toate informaţiile necesare anterior semnării Contractului, în scopul determinării întinderii obligaţiilor de plată, formulele de calcul fiind clare, indicate în Contract, document ce a fost analizat de reclamant.

Din punctul său de vedere a susţinut pârâta, în acord şi cu practica judiciară, pentru că aceste comisioane să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lor, nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de Banca, ci doar denumirea serviciului prestat. Prin analogie, nici noţiunea de „dobândă" nu este definita în Contract, dar cu toate acestea nimeni nu poate contesta caracterul ei şi contraprestaţia Băncii pentru perceperea ei.

Nu în ultimul rând, nu există niciun text de lege care să oblige Banca să detalieze fiecare denumire utilizată într-un contract de credit. A invoca în motivarea dezechilibrului contractual faptul că în cuprinsul Contractului nu sunt enunţate/enumerate activităţile prestate de Banca în schimbul perceperii comisionului de acordare/administrare nu corespunde scopului reglementarii edictat prin Legea nr. 193/2000. Culpa reclamantului cu privire la neacordarea unei suficiente atenţii şi a unei informări prealabile cu privire la toate costurile unui credit pe 30 de ani îi este imputabila acestuia şi nu Băncii, şi nu poate constitui motiv al invocării clauzelor abuzive. Reclamantul a avut toate informaţiile necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plata cu privire la aceste comisioane anterior semnării Contractului. In stabilirea gradului de inteligibilitate, instanţa este obligata „sa se pună în pantofii” consumatorului mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat, capabil să evalueze consecinţele economice şi respectiv, preţul total al contractului.

In ceea ce priveşte testul consumatorului mediu, Curtea Europeana a făcut o primă referire la acesta într-o cauza din 1996, respectiv C - 210/96 Gut Springenheide iar instanţa naţionala va trebui să aplice prin analogie, testul dezvoltat cu prilejul acestei jurisprudenţe. În egală măsură de edificatoare sunt şi Concluziile avocatului general în cauza C - 540/08 cu privire la aceeaşi noţiune, dar raportat la Directiva 2005/29/CE: „Astfel cum rezulta din considerentul (18), noţiunea de consumator mediu utilizata în Directiva 200/29 corespunde exact modelului dezvoltat în jurisprudenţa Curţii al unui consumator care este suficient de bine informat şi atent, ţinând seama de factori sociali, culturali şi lingvistici (...). Metoda examinării efectelor unei masuri proporţionale asupra unui consumator mediu, metoda dezvoltata de Curte, se întemeiază pe principiul proporţionalităţii. Acesta urmăreşte să creeze un echilibru adecvat între, pe de o parte, necesitatea de a promova circulaţia mărfurilor în cadrul unei pieţe interne caracterizata de concurenta libera şi obiectivul de protecţie a consumatorilor (...). Un consumator mediu este conştient de faptul că publicitatea şi promovarea vânzărilor într-o economie de piaţa urmăreşte să câştige clienţi nu numai prin preţul şi prin calitatea unui produs, dar şi promiţând un număr mare de avantaje suplimentare. Prin urmare, este logic ca, în cadrul normativ stabilit de dreptul comunitar, să fie lăsat consumatorul suficient de bine informat şi de atent să decidă daca achiziţionează un produs pe baza meritelor acestuia cărora li se face publicitate, calităţii ori chiar preţului sau redus".

Sub aspectul clauzei privind comisionul de rambursare anticipata (art. 5.1 lit.d), pârâta a susţinut că nu era interzisa de dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii Contractului. In ceea ce priveşte solicitarea de a se constata caracterul pretins abuziv al clauzei prevăzute de art. 5.1 lit. d) din Contract, reclamantul nu aduce niciun argument faţă de care aceasta clauza ar putea fi considerata abuzivă.

Independent de lipsa oricăror argumente, în ceea ce priveşte posibilitatea Băncii de a solicita plata unui comision de rambursare anticipata în cazul restituirii în avans a împrumutului, pârâta a solicitat a se avea în vedere că legislaţia în materie nu interzice introducerea în contractul de credit a clauzei prin care Banca poate solicita plata unui comision de rambursare anticipată. O astfel de contravaloare îşi găseşte justificarea din punct de vedere al cauzei contractului, în restabilirea echilibrului contractual în situaţia în care termenul/maturitatea creditului a fost stabilit în favoarea ambelor părţi, în sensul în care de acest termen beneficiază nu numai reclamantul, care avea astfel o eşalonare a scadenţei obligaţiei de rambursare, ci şi Banca, care avea astfel un venit constând în dobânzi pe durata de timp respectivă. Fiind lipsita de dobânzile respective că urmare a unei rambursări anticipate, perceperea unui comision de rambursare anticipată se justifică, ca o compensare pentru renunţarea la termen. O.U.G. nr. 50/2010 nu interzice posibilitatea introducerii în cadrul contractelor de împrumut bancar a clauzelor ce reglementează dreptul băncilor de a percepe un comision pentru rambursarea anticipată a creditului, ci doar limitează cuantumul acestuia. Cu toate acestea, în conformitate cu prevederile art. 95 din O.U.G. 50/2010, dispoziţiile art. 66 - art. 69 se aplica cu efect retroactiv contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii şi care au fost încheiate pe o durata nedeterminata. Prin urmare, în cazul de faţă, fiind în prezenţa unui contract încheiat pe o durata de 360 de luni, noile reglementari legale nu se aplică în ceea ce priveşte cuantumul procentual al comisionului de rambursare ce poate fi perceput.

Referitor la clauza prevăzuta de art. 12.6 privind asigurarea imobilului adus garanţie, pârâta a învederat că prin această clauză este instituită obligaţia de a încheia o poliţă de asigurare doar cu societăţi de asigurare agreate de Banca, nu ce circumscrie prevederilor Legii nr. 193/2000 şi nu are aşadar un caracter abuziv. Contractul a fost încheiat pentru acordarea unui credit de nevoie personale şi reclamantul a adus un imobil cu titlu de garanţie.

Astfel, Banca pentru a se asigura că bunul adus garanţie nu va pieri sau nu va suferi prejudicii pe perioada contractuala (care e şi îndelungata - Contractul a fost încheiat pe o perioada de 30 de ani) instituie obligaţia debitorului de încheia o poliţă de asigurare a imobilului adus garanţie. Faptul că Banca agreează doar anumiţi asigurători nu creează un dezechilibru, ci tocmai are rolul de a echilibra, având în vedere că piaţa asigurărilor din România este instabilă, iar firmele de asigurări intra în faliment. Prin urmare, Banca îşi ia anumite masuri de precauţie şi solicită încheierea unor poliţe de asigurare la anumite societăţi de asigurare, care au o anumită poziţie pe piaţa asigurărilor. Redactarea acestei clauze a clară şi inteligibilă, reclamantul înţelegând natura acestei obligaţii.

Cu privire la clauzele conform cărora Banca poate declara creditul scadent anticipat (art. 13.6, 13.7, 15.3 din Contract), pârâta a învederat că articolele 13.6, 13.7 şi 15.3 din Contract împreună cu prevederile stipulate în cadrul Condiţiilor Generale bancare, reglementează situaţiile în care, în cazul neîndeplinirii unor obligaţii principale sau a nerespectării prevederilor contractuale de către împrumutat, Banca poate declara anticipat creditul scadent şi poate pretinde restituirea în totalitate a sumelor împrumutate împreună cu toate costurile aferente creditului. Posibilitatea Băncii de a declara întregul credit scadent intervine doar în cazul în care reclamantul nu şi-ar îndeplini obligaţii esenţiale ale Contractului şi care ar pune în pericol posibilitatea Băncii de a recupera sumele acordate cu titlu de împrumut. Aceste prevederi contractuale au fost aduse la cunoştinţa reclamantului, negociate şi acceptate de aceasta, astfel încât nu se poate susţine că au fost impuse de Banca de pe o poziţie de superioritate ce a condus la crearea unui dezechilibru contractual. Or, în raport de aceste precizări, prevederile contractuale ce reglementează dreptul Băncii de a declara în anumite situaţii întregul debit scadent reprezintă un pact comisoriu, ce permite pârâtei să considere contractul că desfiinţat şi să procedeze la recuperarea sumelor acordate cu titlu de împrumut.

Pârâta a apreciat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantului, potrivit cărora ar fi abuzivă clauza conform căreia Banca poate aprecia neîndeplinirea obligaţiilor contractuale drept un caz de culpă si, pe cale de consecinţă, declararea tuturor obligaţiilor scadente şi exigibile. O astfel de clauză este valabilă şi constituie un pact comisoriu. Din contra, lipsa unei astfel de clauze în Contract, care să permită Băncii declararea scadentei anticipate a obligaţiilor, ar conduce Banca într-o poziţie defavorabilă, în situaţia în care reclamantul nu si-ar mai îndeplini obligaţiile contractuale, iar Banca nu ar avea aceasta posibilitate de recuperare a creditului acordat. O astfel de clauză, de declarare a scadenţei anticipate a creditului, este absolut firească, întrucât Banca trebuie să prevină orice risc de imposibilitate de recuperare a creditului.

Mai mult decât atât, declararea scadenţei anticipate nu intervine în mod arbitrar şi pentru neexecutarea oricărei obligaţiile contractuale, ci sunt avute în vedere obligaţiile esenţiale, aşa cum acestea sunt enumerate în Condiţiile generale de creditare. Nu în ultimul rând, se solicită a se avea în vedere prevederile clauzei reglementate de art. 7.2 din Contract, prin care reclamantul a recunoscut în mod expres că anterior semnării contractului a avut un termen rezonabil de reflectare asupra produselor bancare precum şi a tuturor condiţiilor de creditare prevăzute de Contract, inclusiv asupra costurilor creditului şi a garanţiilor constituite, acestea fiind negociate şi agreate de părţi. Această clauza reprezintă întocmai dovada procesului de informare/negociere, pe care reclamantul şi-a asumat-o prin semnarea Contractului. Mai mult, existenţa semnăturii reclamantului pe fiecare pagina din Contract, inclusiv pe fila nr. 4, în cuprinsul căreia a fost recunoscută în mod expres existenţa negocierii fiecărei clauze, este încă o dovadă suplimentară a faptului că Banca, cu bună-credinţă şi respectând echilibrul contractual şi-a îndeplinit obligaţia de informare prevăzută în materia consumerismului.

In raport de cele menţionate, precum şi în raport de faptul că Banca nu a modificat clauzele contractuale s-a solicitat respingerea capetelor de cerere privind obligarea sa la plata sumelor de bani încasate în baza clauzelor contestate.

Cu referire la clauza prevăzuta de art. 19 alin. 1 teza a II-a din Condiţiile Generale referitoare la alegerea instanţei competente să judece litigiile derivând din Contract, pârâta a precizat că aşa cum a argumentat şi la excepţia necompetentei teritoriale, potrivit art. 19 alin. 1 teza a II-a din Condiţiile Generale „(...) judecătoria sau, după caz, tribunalul domiciliului Băncii sunt singurele competente pentru orice litigii." Potrivit art. 19 din Codul de Procedura Civila de la 1865 (lege aplicabilă la data semnării Contractului, respectiv 14.03.2008), „Părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16."

Prin urmare, la momentul semnării Contractului, nu exista nicio prevedere legala care să interzică părţilor să îşi aleagă o instanţa care să soluţioneze litigiile derivând din Contract. Mai mult, inserarea unei astfel de clauze nu este interzisă de prevederile Legii nr. 193/2000, nefiind inclusă printre clauzele ce fac parte din Anexa la lege. In concluzie, clauza contractuală atributivă de competenţă este perfect valabilă, exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, fără a crea un dezechilibru între părţile Contractului.

În drept, pârâta a invocat art. 201 şi urm. C.pr.civ., art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1006, art. 1010, art. 1576, art. 1588 Cod Civil, art. 45 din Legea nr. 296/2004, art. 4 din Legea nr. 193/2000 precum şi dispoziţiile la care a făcut referire prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 5720/21.06.2017 instanța a respins cererea formulată de către reclamant ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 4038,56 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 428/08.02.2018 Tribunalul Prahova a admis apelul formulat de către reclamant a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. Tribunalul a reținut că perceperea unor comisioane de acordare, de administrare sau de rambursare anticipată nu reprezintă prestații esențiale ale contractului de credit bancar, astfel că acestea nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Analizând acţiunea formulată de reclamant, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, instanța constată că între părți a fost încheiat contractul de credit și de garanție din 05.08.2008 privind acordarea unor facilități de credit.

În dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii iar în dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Potrivit art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Astfel cum art. 4 alin. 3 din Lege stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Din textele legale anterior menţionate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte;  existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Contractul de credit şi de garanţie din 05.08.2008, încheiată între părţi are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamant, partea contractantă aflată în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârât, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de pârât pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtului, reclamantul doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), şi nici nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi condiţiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor. Pârâtul nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamantul a avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. 2 din Lege.

Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine caracterul de adeziune al contractului de credit din 05.08.2008 încheiat între părţi, şi deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamant.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, instanţa reţine, ca principiu general, prevederile art. 4 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 193/2000, prevederi potrivit cu care o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar şi prevederile art. 4 alin. 6 din acelaşi act normativ, potrivit cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu aptitudinea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pe cale de consecinţă, pentru aprecierea bunei credinţe la încheierea contractului se impun a fi analizate atât modul de redactare al clauzelor contestate cât şi poziţia de negociere a părţilor spre a se stabili dacă banca împrumutătoare a acţionat corect şi echitabil faţă de reclamantul consumator.

Analizând clauza privind comisionul de administrare, prin raportare la dispoziţiile legale anterior menţionate şi la natura contraprestaţiilor oferite de bancă, la modul în care aceste clauze au fost redactate şi la circumstanţele existente la momentul încheierii contractului, instanţa apreciază că şi această condiţie este îndeplinită în cauză.

Astfel, potrivit art. V pct. 5.1 lit. b) împrumutatul datorează un comision de administrare lunar, reprezentând 0,25% lunar aplicat la valoarea soldului, însă în cuprinsul contractului de credit nu sunt inserate menţiuni cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori cu privire la destinaţia sa, împrejurare care permite concluzia că prevederile contractuale referitoare la acest comision nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil şi pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Având în vedere aceste aspecte, instanța apreciază că perceperea unui comision de administrare lunar de către bancă creează un dezechilibru între părțile contractante, neexistând o contraprestație individualizată de către pârât corespunzătoare acestuia.

În consecință, instanța va constata că dispozițiile art. V pct. 5.1 lit. b) din contractul de credit nr. CIB-BR-014217/05.08.2008 constituie o clauză abuzivă, motiv pentru care va constata nulitatea absolută a acestora.

Ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a clauzei înscrise la art. V pct. 5.1 lit. b), referitoare la comisionul de administrare, instanţa va obliga pârâtul să restituie reclamantului suma achitată de acesta cu titlu de comision de administrare, precum şi dobânda legală aferentă începând cu data scadenţei fiecăreia dintre sumele lunare achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare până la data restituirii efective.

Nu aceeaşi concluzie se impune, însă, în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de acordare, prevăzută de art. V pct. 5.1 lit. a) din contract, la comisionul de rambursare anticipată, prevăzută de art. V pct. 5.1 lit. d) din contract şi a celei referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului în cazul neîndeplinirii de către reclamant a obligaţiilor asumate, prevăzută coroborat de art. XV pct. 15.3, câtă vreme, deşi banca împrumutătoare nu a dovedit că ar fi negociat efectiv şi direct cu reclamantul aceste clauze, nu este îndeplinită, în opinia instanţei, cea de-a doua condiţie care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Astfel, în ceea ce priveşte comisionul de acordare, instanţa consideră că această clauză este exprimată în termeni clari şi inteligibili, iar perceperea sumei datorate cu acest titlu este justificată prin prisma demersurilor efectuate de banca împrumutătoare, anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonităţii clientului, verificări impuse de valoarea mare a creditului şi de perioada mare de timp pentru care era solicitat, iar împrejurarea că demersurile au fost anterioare acordării creditului nu echivalează cu lipsa unei contraprestaţii din partea băncii din moment ce aceasta a efectuat, în concret, astfel de verificări.

În privinţa comisionului de rambursare anticipată, instanţa reţine împrejurarea că, la momentul încheierii contractului de credit dedus judecăţii, 05.08.2008, nu exista o listă limitativă cu privire la tipurile de comisioane pe care banca putea să le perceapă. Ba chiar mai mult, instanţa are în vedere faptul că, raţiunea perceperii unei sume de bani cu titlu de comision de rambursare anticipată este recunoscută chiar de dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 având rolul de transpunere şi implementare în legislaţia naţională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, actul normativ încurajând tocmai mobilitatea consumatorilor în sensul de a li se permite acestora mutarea creditelor de la un creditor la altul în condiţii contractuale mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor de a rambursa anticipat sumele contractate fără a plăti penalităţi excesive, în condiţiile generate de criza economico-financiară cu impact asupra veniturilor per familie, actul normativ creând cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiţii de transparentă şi liberă concurenţă, instituindu-se astfel mecanisme care să menţină un grad suficient de solvabilitate atât debitorilor, cât şi creditorilor, pentru a se evita posibilitatea declanşării procedurii de infringement de către Comisia Europeană împotriva României. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 36 din O.U.G. nr.50/2010: „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.”

În privinţa clauzei privind posibilitatea băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului în cazul neîndeplinirii de către reclamant a obligaţiilor asumate, instanţa constată că, în esenţă, obligaţia împrumutatului este cea de restituire, în rate lunare egale, a sumei împrumutate la care se adaugă dobânda şi eventuale comisioane, obligaţie care intră în sfera obiectului contractului, iar reclamantul nu poate susţine că nu a reprezentarea clară şi neechivocă asupra situaţiilor în care ar fi supus scadenţei anticipate.

Drept urmare, instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise la art. V pct. 5.1 lit. a), art. V pct.5.1 lit. d) şi la art. art. XV pct. 15.3 din contractul de credit din 05.08.2008 încheiat între părți, iar, pe cale de consecinţă, va respinge ca neîntemeiată şi cererea reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea comisionului de acordare în sumă de 525 euro.

Analizând conţinutul clauzelor prevăzute de art. V pct. 5.2 din contractul de credit și de capitolul dobânzi, speze și comisioane, alin. 1 din condițiile generale prin prisma întregului contract, instanţa constată că, dacă reclamantul a putut afla de la data încheierii convenţiei posibilitatea modificării ratei dobânzii şi a comisioanelor, condiţiile acestei variaţii, nu au fost definite în mod clar, fără echivoc

Instanţa constată că potrivit acestor dispoziții banca putea modifica în mod unilateral rata dobânzii, comisioanele şi spezele, fără a se preciza necesitatea motivării în vreun fel a acestei modificări, sau cazurile în care ar putea opera.

Cazurile în care o convenţie poate fi amendată prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât clientul să aibă posibilitatea de a-şi prefigura de la început condiţiile în care o astfel de modificare poate interveni, iar instanţa să aibă posibilitatea ca, la cerere, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora. Având în vedere formularea deosebit de generală, instanţa consideră că dispoziţiile art. V pct. 5.2 din contractul de credit și de capitolul dobânzi, speze și comisioane, alin. 1 din condițiile generale nu sunt clare, fără echivoc, ci permit pârâtului să modifice discreţionar rata dobânzii curente şi cuantumul spezelor şi comisioanelor pentru motive necunoscute de reclamant, care scapă aprecierii acestuia şi eventualului control al instanţei, contrar principiului bunei-credinţe şi creând un vădit dezechilibru contractual.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa apreciază că dispozițiile art. V pct. 5.2 din contractul de credit și de capitolul dobânzi, speze și comisioane, alin. 1 din condițiile generale reprezintă clauze abuzive, în sensul Legii nr. 193/2000.

În consecinţă, instanţa va admite acest capăt de cerere şi va constata caracterul abuziv al prevederilor art. V pct. 5.2 din contractul de credit și de capitolul dobânzi, speze și comisioane, alin. 1 din condițiile generale.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. XII pct. 12.6 din contract, se reţine că potrivit acesteia, imobilul va fi asigurat pe toată perioada creditului la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polițele se vor încheia în moneda creditului.

Aşa cum s-a arătat, una dintre condiţiile privind constatarea abuzivităţii unei clauze este ca aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Un astfel de dezechilibru ar putea apărea atunci când spre exemplu, împrumutatul ar fi nevoit, ca urmare a încheierii unui contract de asigurare cu societatea impusă de bancă, să plătească o rată substanţială în raport cu alte societăţi de asigurare.

Or reclamantul nu a dovedit că sumele pe care le-au plătit cu titlu de prime de asigurare sunt mai mari decât altele practicate pe piaţă.

Pe de altă parte, instanţa apreciază că în această materie este importantă bonitatea companiei de asigurări, prin urmare este justificat ca împrumutătorul să aibă anumite societăţi agreate cu care împrumutatul să încheie poliţa, având în vedere că scopul asigurării este tocmai de a acoperi creditul în cazul în care imobilul cu care a fost garantat este distrus.

În raport de cele analizate instanţa va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Analizând conţinutul clauzelor prevăzute de art. XII pct. 13.5, 13.6 și 13.7 din contractul de credit instanța constată că potrivit acestor dispoziții banca poate declara scadența anticipată contractului de credit în cazul în care se declanșează un litigiu în legătură garanțiile constituite, alte credite acordate de bancă reclamantului sunt declarate scadente anticipat sau s-a declanșat procedura executării silite a imobilului instituit drept garanței.

Instanța reține că prin clauzele analizate banca are dreptul să declare scadența anticipată a contractului de credit având în vedere situații care nu au o legătură directă cu raportul juridic existent între părți.

Instanța apreciază că aceste dispoziții creează o disproporție vădite între părțile contractuale, generând pentru pârât posibilitatea de a declara scadența anticipată a creditului chiar dacă reclamantul își îndeplinește în totalitate obligațiile stabilite în sarcina sa prin contract.

În consecinţă, instanţa va admite acest capăt de cerere şi va constata caracterul abuziv al prevederilor art. XII pct. 13.5, 13.6 și 13.7.

În privinţa cererii reclamantului de obligare a pârâtului să emită un nou grafic de rambursare, instanţa constată că aceasta nu este întemeiată, cu consecinţa respingerii ca atare. În acest sens, se reţine că graficele de rambursare nu au natura juridică a unor acte juridice de drept substanţial, ci reprezintă doar acte materiale întreprinse de bancă în executarea contractului de credit, acestea neputând fi emise în lipsa unui act juridic.

Pentru aceste motive, instanța va admite în parte acțiunea formulată de către reclamant, va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute de art. V pct. 5.1 lit. b) din contractul de credit, art. V pct. 5.2 din contractul de credit și de capitolul dobânzi, speze și comisioane, alin. 1 din condițiile generale și art. XII pct. 13.5, 13.6 și 13.7 din contractul de credit, va obliga pârâtul să restituie reclamantului suma achitată de acesta cu titlu de comision de administrare, precum şi dobânda legală aferentă începând cu data scadenţei fiecăreia dintre sumele lunare achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare până la data restituirii efective și va respinge în rest cererea ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea formulată de către reclamant.

Constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. V pct. 5.1 lit. b) din contractul de credit, art. V pct. 5.2 din contractul de credit, de capitolul dobânzi, speze și comisioane, alin. 1 din condițiile generale și art. XII pct. 13.5, 13.6 și 13.7 din contractul de credit şi de garanţie din data de 05.08.2008 şi ca urmare nulitatea absolută a acestora.

Obligă pârâtul să restituie reclamantului suma achitată de acesta cu titlu de comision de administrare, precum şi dobânda legală aferentă începând cu data scadenţei fiecăreia dintre sumele lunare achitate de reclamant cu titlu de comision de administrare până la data restituirii efective

Respinge în rest cererea de chemare în judecată ce neîntemeiată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.

Cererea de apel se va depune la Judecătoria Ploieşti.

Pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi, 20.12.2018.

Președinte,Grefier,