Adoptare tacită a unui act adiţional la un contract de credit – art. 40 alin. (3) din oug nr. 50/2010

Rezumat:

Un act adiţional la un contract de credit, nesemnat de către consumator, şi cu privire la care banca nu a făcut dovada că l-ar fi comunicat consumatorului, nu poate fi considerat ca fiind adoptat tacit, în condiţiile art. 40 alin. 3 din OUG nr. 50/2019

Hotărârea:

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. ..../86/2017 reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâții SC C. SA Membră a Grupului Naţional D. – Sucursala Judeţeană și S.C. C. S.A. – Membră a Grupului Naţional D., în temeiul dispoziţiilor art. 194 Cod procedură civilă, au solicitat să se constatate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7 pct. 1 lit. a) în ce priveşte tezele „dobânda variabilă a Băncii”, respectiv “banca decide sa revizuiască nivelul dobânzii” şi la art. 13 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 35073508 din 29.06.2007 încheiat între părţi şi la art. art. I.2.2.1 pct. 1 şi art. I pct. I.1 lit. r) din Actul adiţional la contract de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 în situaţia în care se va reţine încheierea sa valabilă; obligarea pârâtelor la modificarea contractului în sensul înlăturării clauzelor abuzive; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor reprezentând diferența dintre dobânda percepută începând cu data de 30.06.2008 și dobânda rămasă în urma constatării caracterului abuziv al art. 7 pct. 1 lit. a) în ce priveşte tezele „dobânda variabilă a Băncii, respectiv banca decide sa revizuiască nivelul dobânzii din contractul de credit nr. 35073508 din 29.06.2007 încheiat între părţi şi la art. art. I.2.2.1 pct. 1 şi art. I pct. I.1 lit. r) din Actul adiţional la contract de implementare a O.U.G. nr. 50/2010; înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de mai sus la valoarea de la momentul încheierii acestuia, respectiv 1,8913 lei; obligarea pârâtelor să plătească reclamantului sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate la capetele 3 şi 5, calculată de la data efectuării plăţii şi până la data achitării efective a debitelor, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 56 din 4 februarie 2019, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă, a respins, ca nefondate, excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâta C. SA Membră a Grupului National D. ;

A respins, ca nefondată, acțiunea civilă având ca obiect „acțiune în constatare clauze abuzive” formulată de reclamanții A. și B.

A respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanți, ca nefondată.

La pronunţarea soluţiei, prima instanţă, s-a pronunţat, în prealabil, asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată prin întâmpinare, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 157/1968 privitor la prescripţia extinctivă, reţinând faptul că, reclamanţii au solicitat ca instanţa să constatate caracterul abuziv a unor clauze din contractul perfectat cu pârâtele. În măsura în care instanţa va constata această împrejurare, sancţiunea care intervine este nulitatea acestora, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000. Drept consecinţă a nulităţii, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

Or, în măsura în care instanţa nu s-a pronunţat, încă, referitor la această chestiune apreciază că termenul de prescripţie nu a început încă, să curgă, şi, implicit, nu putea să se împlinească anterior formulării prezentei acţiuni.

În acest sens, instanţa a reţinut şi decizia de speţă a ÎCCJ, respectiv Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unor clauze dintr-un contract de credit bancar, în motivarea căreia s-a reţinut că deşi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este identic cu cel al nulităţii absolute. Astfel, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective. Înalta Curte a mai precizat că, în ceea ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară. În acest sens, Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ale cărei dispoziţii, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, sunt de ordine publică. În consecinţă, neputând fi vorba de o nulitate relativă, ci de nulitate absolută, care poate fi invocată oricând, dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate fi apreciat ca prescris.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a apreciat că aceasta nu este dată în speță, întrucât în Legea 193/2003 sunt reglementate în mod expres clauzele abuzive din contractele încheiate între comerciant şi consumator şi în ipoteza încheierii unui act adiţional în baza OUG 50/ 2010, din momentul încheierii contractului şi până la întocmirea actului adiţional, se constată că au fost percepute sume de bani prin intermediul unor clauze considerate de reclamanţi ca fiind abuzive.

Pe fondul cauzei, Tribunalul Suceava a constatat că acțiunea nu este fondată.

A reţinut, prima instanţă, că definiţia clauzelor abuzive este regăsită la art. 4 din Directiva 93/13/CEE, din care rezultă trei condiţii esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească o prevedere contractuală pentru a fi considerată abuzivă şi eliminată din contract.

A constatat, în primul rând, că această clauză nu a făcut obiectul unei negocieri, în condiţiile în care. dacă s-a negociat punctual o clauză cu reprezentanţii băncii creditoare, aceasta nu va mai putea fi reclamată ca fiind abuzivă, chiar dacă va îngreuna situaţia pecuniară a consumatorului. A atras atenţia prima instanţă asupra faptului că, o negociere pur formală nu va produce efecte juridice, atâta timp cât se dovedeşte că debitorul nu a avut posibilitatea efectivă de a influenţa conţinutul clauzei. O simplă discuţie cu privire la o clauză nu poate fi considerată negociere dacă debitorul a fost lipsit de puterea de a-şi exprima punctul de vedere asupra conţinutului ei sau nu a putut solicita adaptarea ei la propriile cerinţe şi nevoi, banca fiind cea care trebuie să probeze negocierea directă a unei clauze.

Al doilea criteriu verificat de către instanţa de fond se referă la buna-credinţă, precizând faptul că, buna-credinţă reprezintă o noţiune autonomă, care trebuie interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocând afacerea Aziz (cauza C-415/11, hotărâre din 14 martie 2013).

 Al treilea criteriu care priveşte analiza caracterului abuziv al unei clauze are în vedere efectul pe care acesta îl produce: un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene apreciază că este competentă să sugereze instanţelor din statele membre numai criterii orientative de care acestea pot ţine cont, fără a impune o soluţie sau alta. Acest ultim criteriu atrage atenţia asupra faptului că judecătorul este dator să cerceteze caracterul abuziv în funcţie de împrejurările concrete specifice fiecărei speţe în parte. Faptul că o pondere foarte mare îl are cadrul legislativ naţional este subliniat în cauza Constructora Principado SA (cauza C-226/12, hotărâre din 16 ianuarie 2014), CJUE stabilind că ,,pentru a şti dacă o clauză creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg dintr-un contract, trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens.”

 Se referă în special la faptul că, punctul de reper va fi reprezentat de normele de drept dispozitive, adică de acele prevederi conţinute în acte normative de la care s-a derogat în mod expres prin contract.

În speță, clauzele referitoare la dobândă întrunesc doar primele două condiții ale dispoziției legale menționate, nefiind realizată și cea de a treia condiție, respectiv condiția dezechilibrului semnificativ în detrimentul consumatorului.

Din anexa nr. 2 a raportului de expertiză, rezultă că, indiferent de nenegocierea sau lipsa de claritate a clauzelor referitoare la dobândă, cuantumul acesteia a scăzut semnificativ, de la un procent de 4,50% în cursul anului 2007 până la 2,49% în cursul anului 2017.

Introducerea marjei băncii , de 3.25% a condus la majorarea dobânzii peste 4,5% doar pentru 7 luni în cursul anului 2008, ceea ce reprezintă o perioadă nesemnificativă, raportat la durata totală de derulare a creditului.

În realitate, ceea ce i-a afectat pe reclamanți a fost creșterea cursului valutar CHF-RON, care, într-adevăr, s-a dublat pe perioada derulării creditului, aceștia solicitând înghețarea cursului de schimb valutar.

În opinia instanţei de fond, această solicitare nu este întemeiată.

Astfel, potrivit convenţiei de credit s-a stabilit că orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului.

Potrivit art. 3 lit. b) din OG 21/1992, consumatorii au dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;

Art. 10 lit. b) din același act normativ stipulează dreptul consumatorilor de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului sau tarifului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor. Totodată, art. 18 din OG 21/1992 statuează asupra dreptului consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

Reclamanții au invocat faptul că punând în balanță informațiile primite - vizând în special stabilitatea monedei - şi realitatea rezultată din desfășurarea contractului, rezultă că nu au fost informați, corespunzător cu privire la riscul valutar real.

Susţinerile reclamanţilor în sensul că instituţia financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar, nu au fost primite, din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se trage prezumţia cunoaşterii ori a posibilităţii de prevedere a evoluţiei cursului de schimb al CHF.

Tribunalul a învederat faptul că, nici banca nu poate anticipa cu exactitate (și nici nu i se poate pretinde astfel) evoluția cursului de schimb al unei monede, în special când este vorba despre contracte încheiate pe perioade mari de timp, și sub acest aspect nu se poate vorbi despre o rea-credință a pârâtei. Modificarea cursului de schimb al unei monede nu poate fi imputată băncii deoarece aceasta nu are posibilități concrete.

Fluctuaţia cursului de schimb nu constituie prin sine însăşi o împrejurare care să determine a se reţine caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr.193/2000.

Modificarea cursului unei monede străine în raport cu leul în perioada lungă a derulării contractului nu putea fi considerată o situaţie imprevizibilă în contextul economic românesc din anul 2008, fiecare persoană, chiar cu un nivel redus de cunoştinţe financiare, cunoscând efectele fluctuaţiilor valutare în ţara noastră după 1989. De altfel, nici reclamanţii nu neagă de plano acest lucru, aceştia invocând doar imposibilitatea anticipării unei creşteri considerabile a cursului de schimb ce nu le-ar fi permis asumarea obligaţiilor în cunoştinţă de cauză.

Nu i se putea impune însă Băncii furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF – leu în cadrul obligaţiei generale de informare corectă şi completă aparţinând profesionistului deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară. Obligaţii similare au fost introduse ulterior încheierii contractului, prin Regulamentul BNR nr. 24/2011, care însă impune avertizarea asupra posibilităţii şi consecinţelor creşterii costului creditului în cazul materializării riscului valutar, fără a se putea în mod rezonabil pretinde estimarea precisă a evoluţiei cursului valutar pe durată îndelungată.

Tribunalul a subliniat faptul că nici consumatorul nu se poate apăra invocând permanent o lipsă de diligență din partea băncii de a-l informa fără a face demersuri el însuși în acest sens și a-și asuma posibilitatea suportării-în limite rezonabile-a riscului contractului.

Pe de altă parte, s-a referit la jurisprudență, respectiv Cauza C-26/13 Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai c. OTP Jelzalogbank Srt, întrebarea numărul 3) prin care s-a statuat că, în aplicarea art. 4 al. 2 din Directiva (art. 4 al. 6 din Legea 193/2000),”examinarea caracterului clar si inteligibil al clauzelor contractuale trebuie sa tina conțin special de informațiile aduse la cunoștința consumatorului la încheierea contractului si trebuie sa vizeze, in plus fata de aspectul strict formal si lingvistic, evaluarea exacta a consecințelor economice ale clauzelor menționate si raporturile care pot exista intre ele", împrejurare ce nu este de natură a conduce la o altă concluzie.

De altfel, circumstanțele avute în vedere la pronunțarea hotărârii sus amintite și prezenta cauză sunt diferite.

În primul rând, în Cauza C-26/13 Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai c. OTP Jelzalogbank Srt, consumatorii au contractat un împrumut în moneda națională, iar nu într-o monedă străină.

În al doilea rând, ceea ce s-a considerat abuziv în comportamentul băncii a fost aplicarea unor mecanisme diferite și insuficient explicate consumatorilor în ceea ce privește rambursarea ratelor (când s-a utilizat cursul de schimb valutar al băncii la cumpărarea CHF) față de deblocarea inițială a fondurilor (când s-a utilizat cursul de schimb valutar al băncii la vânzarea CHF), în contextul lipsei furnizării unui serviciu financiar referitor la cumpărarea sau vânzarea de monedă străină astfel încât o contraprestație să fie justificată.

Faţă de împrejurarea că limbajul utilizat de dispozițiile referitoare la riscul valutar din convenţia de credit este suficient de clar și inteligibil, instanța de fond a apreciat că aceste clauze sunt excluse de sub incidenţa Legii nr. 193/2000.

În acest sens, instanța a făcut referire şi la prevederile alin. 2) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, reţinând faptul că nu sunt întrunite cerințele art. 4 din Legea 193/2000.

De asemenea, cu referire la dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 ”Obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceiași sumă numerică în contract. Întâmplându-se o sporire sau scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”, prima instanţă a subliniat faptul că acest articol introduce nominalismul monetar, anume faptul că împrumutul trebuie rambursat în moneda în care s-a acordat și că indiferent de sporirea sau scăderea cursului monedei respective debitorul va restitui suma împrumutată la cursul de la momentul plății. Aceasta înseamnă că împrumutatul nu poate pretinde restituirea sumei împrumutate la cursul de la momentul acordării împrumutului ori conversia creditului într-o altă monedă la cursul de la data acordării împrumutului.

Astfel, în baza aceloraşi clauze, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind, deci, întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, a învederat faptul că trebuie avut în vedere dispoziţiile art. 4 alin.1 din legea nr. 193/2000, or, buna credință se apreciază în funcție de momentul încheierii sau modificări contractului, în cauză, nefiind dovedit nici un moment că în ceea ce privește încheierea contractului în CHF creditoarea nu a fost de bună credință, adică faptul că ar fi cunoscut sau că putea cunoaște în concret că va interveni o apreciere a acestei valute ori că aceasta le-a impus reclamanţilor produsul financiar astfel contractat, respectiv în CHF și că prin încheierea acestuia în CHF ar fi urmărit să obțină în detrimentul consumatorului un avantaj injust.

Pe de altă parte, prima instanţă a arătat că deşi reclamanţii au acceptat contractarea creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor sau de cea a plăţii ce urmau să o realizeze cu sumele împrumutate, această situaţie nu poate fi imputată băncii care a oferit produsul de creditare, în condiţiile în care, pentru momentul creditării dobânda oferită şi costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă.

Totodată, acordarea creditelor bancare în monedă străină nu a fost şi nu este interzisă în legislaţia românească, posibilitatea acordării de credite şi constituirii de depozite în valută fiind acceptată expres sau tacit de reglementarea bancară.

Deosebit de aceasta, instanţa de fond a reţinut faptul că, pe toată durata contractului, împrumutaţii aveau posibilitatea refinanţării creditului într-o altă monedă, constatând efectul extrem de oneros al modificării cursului valutar mult anterior acţiunii de faţă ceea ce ar fi anihilat dezechilibrul semnificativ intre drepturile si obligațiile părților.

Referitor la cererea reclamanţilor de a se dispune restabilirea echilibrului contractual prin stabilizarea (îngheţarea) cursului, Tribunalul Suceava această cerere.

În ceea ce priveşte pretenţia reclamanţilor cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, s-a constatat că reclamanţii au solicitat instanţei să se substituie voinţei părţilor în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale născându-se prin acordul de voinţă al părţilor, care reprezintă legea părţilor, potrivit art. 969 Cod civil, părţile având libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale şi, în ipoteza în care voinţa reclamanților coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi modificat.

Atâta timp nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorilor, instanţei nu-i este permis să intervină în contract şi să înlocuiască aceste clauze, în acest sens, având în vedere faptul că, clauzele ce fac obiectul prezentului litigiu nu sunt abuzive, iar revizuirea efectelor actului juridic - rebus sic stantibus- presupune intervenirea unei ruperi a echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic, deoarece s-ar ajunge la situaţia în care efectele actului juridic sunt altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii respectivului act, au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele, ceea ce nu se poate reține în speță.

Referitor la interpretarea că instanța nu se poate substitui voinței părților se impune dacă se are în vedere și dispoziţiile art. 969 Cod civil de la 1864, ceea ce înseamnă că judecătorul nu poate modifica clauzele unui contract, dispunând înghețarea cursului CHF/leu de la momentul semnării contractului.

Această interpretare este în concordanță și cu principiul executării cu bună - credință a convențiilor prevăzut de art. 970 din vechiul Cod civil. A executa cu bună credință o convenție presupune asumarea nu doar a obligațiilor exprese din ea, ci și la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

Obligația de a restitui suma în moneda în care împrumutatul s-a obligat la cursul de la momentul plății reprezintă o urmare, ce echitatea o dă obligației, după natura sa, echitatea unor clauze din contract, apreciindu-se în funcție de momentul încheierii contractului și nu de efectele viitoare ce pot fi generate dincolo de voința părților, cum sunt cele de creșterea cursului monedei în care s-a contractat.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată, cu obligarea intimatelor - pârâte la plata cheltuielilor de judecată de la fond şi din apel.

Apreciază sentinţa instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit fiind respinse cererile privind: constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7 pct. 1 Ut. a) în ce priveşte tezele „dobânda variabilă a Băncii", respectiv "banca decide sa revizuiască nivelul dobânzii" şi la art. 13 din contractul de credit bancar ipotecar nr. 35073508 din 29.06.2007 încheiat între părţi şi la art. art. 1.2.2.1 pct. 1 şi art. I pct. 1.1 Ut r) din Actul adiţional la contract de implementare a O. U.G. nr. 50/2010 în situaţia în care se va reţine încheierea sa valabilă, obligarea pârâtelor la modificarea contractului în sensul înlăturării clauzelor abuzive, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută începând cu data de 30.06.2008 şi dobânda rămasă în urma constatării caracterului abuziv a art. 7 pct. 1 Ut. a) în ce priveşte tezele „dobânda variabilă a Băncii, respectiv banca decide sa revizuiască nivelul dobânzii din contractul de credit nr. 35073508 din 29.06.2007 încheiat între părţi şi la art. art. 1.2.2.1 pct. 1 şi art. I pct. 1.1 Ut r) din Actul adiţional la contract de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, începând cu data de 30.06.2008 şi până la eliminarea efectivă a clauzelor constatate ca fiind abuzive, îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de mai sus la valoarea de la momentul încheierii acestuia, respectiv 1,8913 lei, obligarea pârâtelor să plătească reclamantului sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului, încasate de la încheierea contractului şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferentă sumelor solicitate la capetele 3 şi 5, calculată de la data efectuării plăţii şi până la data achitării efective a debitelor, obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În primul, cu referire la clauzele referitoare la dobândă întrunesc doar primele două condiţii prev. art. 4 din Directiva 93/13/CEE, instanţa de fond apreciază că ar fi scăzut semnificativ cuantumul dobânzii de la 4,50% în cursul anului 2007 până la 2,49% în cursul anului 2017 şi că „introducerea marjei bănci, de 3,25% a condus la majorarea dobânzii peste 4,5% doar 7 luni în cursul anului 2008, ceea ce reprezintă o perioadă nesemnificativă, raportat la durata totală de derulare a creditului" şi indică pag.24 alin. 3 - 4 din sentinţă. Or, contrar aprecierii instanţei de fond, din probatoriul administrat în cauză rezultă că este îndeplinită şi condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamanţilor, în ceea ce priveşte dobânda contractuală.

Conform prevederilor contractuale iniţiale în primul an de creditare a fost în cuantum fix de 4,5%. După această perioadă, s-a aplicat dobânda variabilă a băncii, care este revizuibilă pe 25 martie, iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie, în funcţie de indicele de referinţă Libor la 3 luni valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 decembrie. S-a prevăzut că în situaţia în care decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii, banca îşi rezervă dreptul de a comunica împrumutatului ulterior intervenirii modificării, schimbarea survenită fie prin notificare scrisă, fie prin includerea noii valori a dobânzii în extrasul de cont.

Începând cu anul 2010, în baza Actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, banca a modificat în mod unilateral dobânda contractuală, fiind majorată marja la 3.25%, sens în care a menţionat faptul că, în ceea ce priveşte această marjă, ce ar trebui să fie fixă banca şi-a rezervat dreptul de a o modifica în mod unilateral conform art. I pct. 1.1 lit. r) din actul adiţional din 2010.

Referitor la actul adiţional din 2010, în primul rând a arătat faptul că, nu s-a făcut dovada depunerii tuturor diligenţelor pentru informarea reclamantului, ce nu a avut cunoştinţă despre încheierea unui act adiţional la contract şi a aflat despre acest aspect în anul 2017, cu ocazia demersurilor efectuate la cererea avocatului, în vederea depunerii prezentei acţiuni.

Menţionează că actele adiţionale semnate de reclamant în anii 2015 şi 2016 poartă numerele 1 şi 2, fapt ce poate duce la concluzia că nu a fost încheiat în conformitate cu dispoziţiile legii din moment ce banca nu l-a înregistrat pe acesta cu numărul 1 pe cel din 2010, astfel că nu poate fi reţinută existenţa actului adiţional din 2010.

În subsidiar, în situaţia în care se reţine încheierea acestuia, consideră că împrejurarea că intimatele - pârâte au modificat modul de calcul al dobânzii prin raportare la indicele de referinţă Libor şi o marjă, ce nu este fixă, nu exclude posibilitatea instanţei de a analiza caracterul abuziv al clauzelor din actul adiţional.

Consideră că intimatele - pârâte nu au făcut dovada negocierii clauzelor respective cu apelanţii - reclamanţi, stabilind în mod unilateral dobânda care este datorată de la data încheierii actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, aceasta nefiind însuşită prin semnătură. Totodată, arătă că trebuie să existe simetrie între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare, regulă înscrisă în art. 969 alin. 2 Cod civil anterior.

Învederează faptul că, contractul de credit nu cuprinde definiţii ale dobânzii variabile a băncii sau elemente care ar permite consumatorului să anticipeze asupra nivelului obligaţiilor pe care şi le-a asumat. Astfel, în mod evident, consumatorul nu a avut posibilitatea la momentul încheierii contractului sau a actului adiţional din 2010 să ia la cunoştinţă de nivelul dobânzii variabile sau de un indicator clar al modului de calcul al acesteia, fapt ce conduce la încadrarea clauzelor de la art. 7 din contract şi la art. 1.2.2.1 pct. 1 şi art. I pct. 1.1 lit. r) din actul adiţional din 2010 în situaţiile indicate de art. 1 lit. a) şi b) din anexa la Legea nr. 193/2000.

Indică o speţă similară privind o altă instituţie bancară, respectiv decizia nr. 686 din 21.02.2013, pronunţată de Î.C.C.J, precizând faptul că, prin aceste clauze li se oferă intimatelor - pârâte dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente şi, implicit, dreptul de a o încasa în detrimentul apelanţilor, fără ca noua rată să fie negociată cu aceasta, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţă a băncii se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului acestora.

Astfel, în timp ce banca are dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată şi de a solicita plata acesteia, singurul drept al apelanţilor fiind acela de a fi informaţi asupra acestui fapt cu ocazia plăţii, urmând a se conforma, pe cale de consecinţă, prescripţiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.

Aşadar prin clauzele reclamate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în condiţiile în care intimatele - pârâte au dreptul de a stabili o dobândă aferentă debitului prin raportare la un element subiectiv, respectiv dobânda practicată de bancă în acel moment, apelanţii neputând decât să primească informaţii despre modificarea cuantumului dobânzii, iar în cazul în care nu sunt de acord cu el, neavând decât posibilitatea de a rambursa întregul credit.

Totodată, dat fiind că nu se detaliază în concret modalitatea de modificare a dobânzii, trimiterea la dobânda de referinţă pentru fiecare valută este pur formală, iar banca a încasat o dobândă stabilită în conformitate cu politica comercială proprie.

Face referire, în susţinerea apelului la deciziile nr. 3234 din 23.10.2014, 310 din 11.02.2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care le citează.

Subliniază că, din analiza clauzelor contractului ce face obiectul speţei de faţă, respectiv a prevederilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care, în alin. (2) arată că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului", nu se face referire la o modificare a clauzelor contractuale, deci de o ingerinţă în voinţa părţilor, ci de o interpretare a clauzelor contractuale, plecând de la analiza ansamblului clauzelor, dar ţinând seama şi de faptul că sintagma care se referă la partea variabilă a dobânzii, după primele 12 luni de la încheierea contractului, are caracter abuziv.

Având în vedere convenţia părţilor şi cele constatate de expertul contabil ..., consideră că în cauză se impune interpretarea clauzelor privind dobânda curentă, în acord cu voinţa părţilor raportată la valorile de la momentul încheierii contractului. Astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expert ..., la data încheierii convenţiei, valoarea Libor la 3 luni aplicabilă monedei CHF era de 2,68% si scăzând din dobânda iniţială de 4.5% valoarea acestuia, rezultă componenta marja băncii de 1.82% - sintagmă consacrată de doctrină si legislaţia din domeniul bancar, ce se compune din cheltuielile si profitul băncii (în acest sens fiind si decizia nr. 3133/09.10.2013 a Î.C.C.J. - Secţia a II-a civilă).

Întrucât suma reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută începând cu data de 30.06.2008 şi dobânda rămasă în urma constatării caracterului abuziv a art. 7 pct. 1 lit. a) şi a art. 1.2.2.1 pct. 1 şi art. I pct. 1.1 lit. r) din actul adiţional din 2010 nu era datorată, fiind impusă prin clauze abuzive, se impune restituirea ei şi a dobânzii legale aferente de la data efectuării plăţilor şi până la restituirea efectivă a debitului.

Conform calculelor expertului de la pag, din 15 din raportul de expertiză, în perioada 29.06.2007 - 31.12.2017, prin nerespectarea modalităţii de calcul prevăzută iniţial în contract, banca a încasat în mod abuziv o diferenţă de dobândă de 20.508,78 CHF (72.578.18 lei).

 În al doilea rând, arată că, în mod greşit a fost respinsă cererea de îngheţare a cursului valutar CHF/LEU de la data încheierii convenţiei.

În al treilea rând, arată că, C.J.U.E. a statuat că pentru un consumator, informarea

înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei convenţii este de o deosebită importanţă.

 Consumatorul decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb,EU:C:2013:180, pct. 44). Totodată, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical.

Curtea a mai statuat în hotărârea din 30.04.2014 în cauza C-26/13 că un contract de împrumut trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

De asemenea, s-a statuat că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că „o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o remuneraţie al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă”.

Potrivit Normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, intimatele au obligaţia de a identifica, monitoriza şi administra riscurile semnificative ale activităţii de creditare. Astfel că omisiunea băncii de a-i informa pe apelanţi asupra riscului de supraapreciere a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acesteia, dat fiind faptul ca CHF este o monedă instabilă, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate. în orice caz, devalorizarea acestei monede este exclusă dată fiind economia dezvoltată a Confederaţiei Elveţiene.

Clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea unui avantaj economic vădit disproporţionat băncii.

Contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig. Contractul de credit nu poate fi considerat aleatoriu cu consecinţa strămutării asupra consumatorului a riscului generat de supraaprecierea CHF.

Apreciază că, în speţă, obligaţia apelanţilor a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu lei la o valoare mai mare de 100% decât cea de la data încheierii contractului de credit (la data de 15.01.2015, 1CHF avea o valoare de 4,3287 lei). Acest aspect face vădit injustă obligarea reclamanţilor la executarea obligaţiei în continuare în această modalitate deoarece: această situaţie a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor şi întinderea lor nu au putut fi prevăzute în mod rezonabil de apelanţi la momentul încheierii convenţiei, prin prisma noţiunii de consumator mediu şi normal informat şi în lipsa unei informări obiective din partea băncii.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, consideră că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii. Atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanţa este datoare să intervină pentru a asigura respectarea principiului echităţii (facem trimitere la cele reţinute de Curtea Constituţională în decizia nr. 623 din 25.10.2017, publicată în M.Of. nr. 53/18.01.2017 referitor la teoria impreviziunii (paragrafele 95, 96, 97, 98 şi 99).

Creşterea accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar suportate exclusiv de către împrumutat, au condus la majorarea continuă a costurilor contractului, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutatului cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestaţie.

Din moment ce de la data încheierii convenţiilor, apelanţii s-au obligat să returneze o valoare totală raportată la valoarea CHF de la data încheierii convenţiilor, iar banca, prin semnarea contractului, a considerat ca fiind avantajoasă această înţelegere, prin admiterea capetelor de cerere cu nr. 4 si 5, intimatele nu ar suferi nicio pierdere.

Dat fiind că părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractelor, se impune îngheţarea cursului de schimb al CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor la valoarea de 1,8913 lei, cu consecinţa restituirii sumelor achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului. Aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, apelanţii au achitat în plus 113.364,51 lei.

Referitor la dobânda legală solicitată la capătul de cerere nr. 6, în situaţia în care se va constata săvârşirea faptei de inserare de clauze abuzive, se impune obligarea intimatelor - pârâte la plata acesteia de la data efectuării plăţilor şi până la restituirea efectivă a debitului.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

În drept, invocă dispoziţiile art. 451 alin. 1, art. 453 alin. 1, art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, art. 1, art. 4, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 13/2011, art. 998, art. 999 Cod civil anterior, precum şi toate dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinare, pârâta C. SA şi C. – Sucursala Judeţeană au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Arată că prin sentinţa civila nr. 56/04.02.2019, pronunţată de Tribunalul Suceava in dosarul nr. 6750/86/2017, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecata formulată de reclamanţi, or, în cuprinsul cererii de apel nu sunt regăsite motive de nelegalitate ale sentinţei civile atacate, apelanţii vizând aspecte ce ţin de netemeinicia soluţiei date de prima instanţa, astfel că, în mod legal şi temeinic a apreciat prima instanţa că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de Legea 193/2000 pentru a constata caracterul abuziv al clauzelor invocate, precum şi nulitatea acestora.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea că art. 7 pct. 1 lit. a) în ce priveşte tezele „dobânda variabila a băncii", respectiv „banca decide sa revizuiască nivelul dobânzii" din contract, la art. 1.2.2.1 pct. 1 şi art. 1 pct. I. l lit. r din Actul adiţional 2010, conţine clauze abuzive, a solicitat, respingerea acestuia ca neîntemeiat, făcând referire la prevederile Lit. a) de Ia pct. 1 al Art. 7 din Contractul de credit, varianta in vigoare anterior Actului adiţional din septembrie 2010. În acest context, solicită să se reţină faptul că articolul în litigiu conţine dispoziţii privind cuantumul dobânzii, modalitatea de calcul şi de variaţie a acesteia, indicele independent in baza căruia se calculează dobânda, datele de reper ale indicelui de referinţa si datele de la care se modifica dobânda curenta - aceasta clauza fiind una dintre cele impuse chiar de către Legea nr.190/1999 ca lege a contractului. Niciuna dintre dispoziţiile contractuale mai sus citate sau alte clauzele ale Contractului de credit nu permit băncii sa modifice dobânda curenta in mod unilateral.

Dispoziţiile art. 7 pct. 1, aflate in litigiu, nu sunt abuzive întrucât respectă în totalitate prevederile art. 14 din Legea nr. 190/1999 ce stabileşte clauzele obligatorii ce trebuie cuprinse in contractele de credit pentru investiţii imobiliare. Din analiza comparativa a art. 7.1 din Contractul de credit raportat la temeiului sau de drept [art. 14 din Legea nr.190/1999] rezultă următoarele: variaţia dobânzii creditului acordat apelanţilor-reclamanţi este independenta de voinţa băncii, nu se raportează la dobânda de referinţa a băncii, ci la un indice independent existent pe piaţa bancara, menţionat in contract: L1BOR la 3 luni - Lit. a) din art. 14 din Legea nr. 190/1999; modificarea dobânzii se face doar daca indicele de referinţa LIBOR valabil in datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 decembrie variază atât în sens crescător cât şi în sens descrescător; dacă variaţia indicelui LIBOR o impune, modificarea dobânzii intră în vigoare începând cu datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie; modificare dobânzii se comunica împrumutatului prin notificare scris, cel târziu la data aplicării, sau prin includerea in extrasul de cont - lit. c) a art. 14 din Legea nr. 190/1999 . Creditului i s-a aplicat, după expirarea perioadei de dobânda fixa, o dobândă curentă variabilă = LIBOR la 3M + marja fixa de 3,25%; ori fiind raportat exclusiv la un indice public independent, variaţia dobânzii putea fi verificata în orice moment pe parcursul perioadei de creditare in orice sursa publica, la C. sau chiar şi la orice altă instituţie de credit. Contrar celor susţinute, dar complet nedovedit - nefiind depus niciun calcul sau toata acţiunea nu cuprinde decât o prezentare teoretica a unor presupuse calcule, dobânda s-a calculat în funcţie de o formulă care sa conţină indici de referinţa clar precizaţi: LIBOR la 3 luni, indice variabil trimestrial, având ca data de reper data de 15 a fiecărei a treia luni (luna 03, 06, 09 si 12) şi fiind aplicată contractual începând cu data de 25 a lunii de reper (25.03, 25.06, 25.09 si 25.12).

Contractul de credit în litigiu indică în mod expres atât indicele public independent, cât şi periodicitatea şi/ sau condiţiile în care survine modificarea ratei dobânzii. Singurul element variabil al dobânzii aplicate creditului este indicele de referinţa LIBOR - dobânda nu a variat si nici nu variază decât ca urmare a acestui indice public, extern si independent.

Analiza clauzelor contestate trebuie făcută conform cerinţelor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, şi anume „împreună cu alte prevederi din contract' - aşadar împreună şi cu prevederile Art. 7.3, neexistând niciun un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile pârtilor, din contră fiind instituită o obligaţie a băncii în favoarea împrumutatului, Punctul 3 al art. 7 din Contractul de credit vine sa confirme cele stipulate la pct. 1 al art. 7.

 De asemenea, precizează că, sintagmele contestate în ce priveşte tezele „dobânda variabila a băncii", respectiv "Banca decide sa revizuiască nivelul ratei dobânzii" sunt scoase din context – nu numai din articolului in care a fost inserata, ci chiar al propoziţiei din care face parte, deşi analizată şi interpretata aşa cum impune şi Directiva 92/93, se poate uşor deduce ca aceasta fraza instituie in fapt obligaţia Băncii de notificare a reclamanţilor la orice modificare a dobânzii variabile, sens în care invocă decizia nr. 4821/2012.

 Solicită respingerea acestor susţineri în observarea aspectului că nu există niciun mecanism inserat în contract care să dea dreptul băncii să modifice unilateral dobânda; aceasta variază exclusiv in baza indicelui de referinţa LIBOR 3M, iar apelanţii – reclamanţi nu probează sau indică vreo dată când banca, în temeiul acestei clauze, nu ar fi implementat vreo modificare de dobânda ca urmare a modificării indicelui de referinţa LIBOR în perioada 29.06.2008 şi până la introducerea prezentei acţiuni.

În ceea ce priveşte contestarea art. 1.2.2.1 pct. 1 si a art. I pct. 1.1 lit. r) din Actului adiţional prevăzut de OUG nr. 50/2010, solicită să se respingerea acestuia, întrucât actul adiţional a înlocuit integral Art. 7 "Dobânzi" cu Art. 1.2.2 "Dobânda", în consecinţă clauza în litigiu a fost eliminata integral, noua formulare a Pct. 1 fiind următoarea: "2.2.1. Rata dobânzii variabile, care se aplica la soldul creditului, este compusa din indicele de Referinţa ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni, potrivit monedei creditului, la care se adaugă marja băncii in cuantum de 3,25%. Rata dobânzii variabile este revizuibila şi se aplică din datele de 25 martie, 25iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie, in funcţie de indicele de referinţa ROBOR/ EURIBOR/LIBOR la 3 luni determinat pe baza monedei creditului, conform valorii indicelui de referinţă valabil in data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 decembrie."

Face o prezentare a noţiunilor utilizate în contract la Art. I, respectiv la termenii folosiţi in contractul de credit sunt definiţi astfel.

 Aşa cum a demonstrat anterior, la data de 29.06.2007, norma specială în materia creditelor ipotecare în vigoare la data semnării contractului, Legea nr. 190/1999, impunea in mod expres menţionarea in contractul de credit a indicelui de referinţa în baza căruia variază dobânda, LIBOR (adică a elementului variabil al dobânzii) - a se vedea art. 14 Legea nr. 190/1999.

Dobânda variabila ce urma a fi plătită după expirarea perioadei de dobânda fixă, includea şi marja fixa de 3,25 %, însă în lipsa unei dispoziţii legale exprese in legislaţia specifica care sa impună băncilor şi detalierea acestui element suplimentar indicelui de referinţa deja menţionat, este evident ca nici Contractul de credit in varianta sa iniţiala nu putea conţine o asemenea detaliere. Astfel, după expirarea perioadei de dobânda fixă, de la rata nr. 13 scadenta in 20.05.2008, pe extrasul contului creditului de CHF, marja de 3,25 % este evidenţiata/rambursata distinct de indicele de referinţa LIBOR 3M, fără a se aduce vreo atingere formulei de clacul a dobânzii - după cum rezultă şi din compararea Anexa nr. 1 Grafic privind evoluţia dobânzii calculate pentru contractul reclamanţilor.

Apelanţii au achitat conform contractului de credit : în perioada 29.06.2007 - 29.06.2008: dobânda fixa promoţionala = 4,50 %, după fata de 29.06.2008 - în prezent: dobânda variabila = Indice de referinţa LIBOR 3M + marja fixa de 3,25%

Or, contrar susţinerilor apelanţilor, nu se poate reţine ca aceste clauze nu sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil - chiar pentru un consumator mediu - care să determine, pe cale de consecinţa, necesitatea evaluării naturii lor abuzive asa cum statuează, pe cale jurisprudenţială CE) Hotărârea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid.

Din acest punct de vedere, învederează că prevederile referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi formează preţul contractului, iar comisionul de administrare este un element al preţului creditului, aşa cum prevede şi art. 2 pct. 24 din OG nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor : „cost total al creditului pentru consumator este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul in legătura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale".

Mai arată că, consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţa la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care puteau avea efect asupra întinderii obligaţiilor sale. Aşadar, dobânda variabila, ca şi componentă a preţului creditului care reprezintă o parte a costului creditului, este exceptată de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauza referitoare la acest element defineşte obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, este exprimat fără echivoc, in mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţa, consumatorului nu i-a fost ascunsa inserarea in cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea ei au fost pe deplini inteligibili, clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Din examinarea dispoziţiilor supuse cenzurii instanţei de judecată trebuie să se conchidă ca de la data încheierii contractului, reclamanţii au cunoscut valoarea şi structura dobânzii, putând aprecia ab initio caracterul variabil al acesteia. Mai mult, fiind vorba despre o parte din preţul contractului, contraprestaţia celeilalte părţi, care să justifice încasarea dobânzii rezida atât în acordarea împrumutului cât şi în serviciul prestat de către banca in acest sens si anume: punerea la dispoziţie a creditului, dobânda ţinând de esenţa contractelor de împrumut, etc, nefiind afectat echilibrul contractual. De altfel, perceperea unei dobânzi variabile este expres recunoscuta de dispoziţiile Legii nr. 190/1999, ca lege a contractului.

 Cat despre împrejurarea că dobânda ar crea un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiilor părţilor, învederează ca această clauză nu este una care să dea drept exclusiv băncii să o interpreteze unilateral, clauza fiind clara nu necesită o interpretare într-un anumit sens sau altul de către banca sau de către reclamanţii. Nu in ultimul rând, învederează că suma plătită cu titlu de dobânda a fost in continua descreştere urmând strict cursul descendent al LIBOR.

Clauzele contractuale nu sunt interzise de legislaţia în vigoare la data semnării contractului dar nici de dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, clauza contractuală în litigiu nu necesită cunoştinţe de specialitate pentru a o înţelege şi pentru a o aduce la îndeplinire, fiind exprimată într-un limbaj accesibil chiar şi unei persoane fără calificare; in consecinţa, consideram ca reclamanţii au eşuat în a demonstra îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, in consecinţa toate afirmaţiile lor ar trebui înlăturate.

Cu referire la capătul de cerere privind solicitarea restituirii sumelor nereţinute cu titlu de diferenţa de dobândă curentă, solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.

 Trebuie observat că cererea introductivă indică o pretinsă calculare a ratelor de către banca cu nerespectarea contractului, deşi, în condiţiile în care exista un grafic de rambursare, nu se poate argumenta imposibilitatea părţilor de a previziona costul total al creditului în chiar momentul contractării. Mai mult decât atât, nu se probează în concret in niciun mod aceasta presupusa încălcare, criticile reclamanţilor rămânând fără o susţinere materială în probele propuse de către părţi, mai mult chiar sunt contrazise de actele depuse de bancă - grafice de rambursare, notificări modificare dobânda.

Or, singura raţiune a recunoaşterii clauzelor abuzive: punerea unui consumator în imposibilitatea de a previziona suma totala ce va fi achitată, în consecinţă caracterul imprecis al clauzelor contractuale. Însă împrumutatul a cunoscut cuantumul fiecărei rate şi l-a acceptat, fiind informat încă din faza precontractuala că rata lunara va varia, întrucât din perspectiva consumatorului, nu mecanismul de formare al preţului interesează ci efectiv preţul pe care urmează să îl achite pentru capitalul primit ori, solicitarea este cu atât mai neîntemeiată cu cât reclamanţii au cunoscut mecanismul de formare al preţului si a fost informata clar si transparent de orice modificare a dobânzii.

Invocă cu titlu prealabil, jurisprudenţa CJUE (Hotărârea in cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino).

 Ori, anularea chiar şi parţială a clauzei de dobânda, dar mai mult înlocuirea respectivei clauze cu o altă la solicitarea doar a uneia dintre părţi, precum şi restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei iniţiale raportat la una noua, echivalează cu anularea preţului contractului încă de la data naşterii raporturilor contractuale, reprezentând o încălcare a principiului "pacta sunt servanda" prevăzut de art. 969 Cod civil din 1864, şi ar constitui un abuz in sine, convenţia fiind lipsita de cauza imediata.

 Veniturile realizate din dobânzi, alături de comisioane, reglementate prin contract –asupra cărora părţile şi-au manifestat voinţele juridice în deplina libertate şi cunoaştere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puţin determinabile. De aceea, lipsirea băncii de contra prestaţii legal stabilite prin contract, are ca efect atingerea adusa proprietăţii in înţelesul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanţa fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenţei CEDO, cu noţiunea de bun. Ignorarea voinţei reale a părţilor şi alterarea condiţiilor contractuale printr-o interpretare lipsita de rigoare juridica a clauzelor din convenţia de credit reprezintă o ingerinţa a instanţei de fond in mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care normează libertatea contractual, sens în care solicită respingerea şi solicitarea de restituire a unor sume achitate în trecut de apelanţi ca nefondate.

 Referitor la petitul privind îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului menţionat la valoarea de la momentul încheierii acestuia, respectiv 1.8913 lei, arată că acest capăt de cerere este întemeiat pe dispoziţiile de drept comun aplicabile contractelor din cadrul Codului civil, precum şi pe teoria impreviziunii astfel cum a fost interpretata de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623/2016. De asemenea, precizează că nu există vreo menţiune in contractul de credit privind vreo rata de schimb valutar sau vreo diferenţa de cursuri de vânzare/ de cumpărare sau vreo paritate cu moneda naţională. Toate menţiunile din Contractul de credit vizează exclusiv moneda creditului - CHF. Art.l alin.2 din Contractul de credit dispune „Creditul va fi restituit in aceeaşi valuta" (n.n. CHF - franc elevetian).

În concret, nemulţumirea apelanţilor se datorează faptului că, ulterior momentului contractării creditului, au intervenit fluctuaţii în ceea ce priveşte cursul de schimb LEU-CHF, in defavoarea leului, rambursarea creditului contractat in CHF devenind mai oneroasa. Aceasta situaţie nu este specifica numai creditelor contractate in CHF ci şi creditelor contractate in FUR. UPS sau 1PY peni japonezi), deoarece si aceste rate de schimb au cunoscut modificare semnificative în defavoarea leului.

Astfel, motivaţia internă a apelanţilor in pornirea acestei acţiuni nu se datorează faptului ca ar fi fost înşelaţi la momentul contractării creditului, ci datorita faptului că, după circa 10 ani de la contractarea creditului, ar fi crescut efortul financiar necesar restituirii creditului. Este evident ca motivul acestei acţiuni este cu totul altul: creşterea de după 15.01.2015 a cursului de schimb LEU-CHF precum si notorietatea de care se bucura aceasta tema în media. În fapt, aceştia au ales sa se împrumute in CHF la libera sa discreţie şi decizie.

 Aveau de ales la acel moment din mai multe oferte de creditare aflate pe piaţa (LEU, EURO, CHF, JPY). A ales, exprimându-şi voinţa, creditul în CHF datorită costurilor mai scăzute la acel moment. A fost opţiunea sa, conștient fiind ca se împrumuta într-o moneda străina si de faptul că va depinde, pe toata durata contractului de credit (35 ani), de cursul de schimb al francului elveţian. Mecanismul de rambursare al creditului in ultimii 10 ani după contractarea creditului nu s-a modificat, fiind unul cat se poate de simplu si firesc: reclamanţii a rambursat CHF băncii, in urma procurării valutei prin diverse schimburi valutare, Ea apreciere sa.

 Aşadar, nu se poate susţine că banca comerciala, ar fi cunoscut cu certitudine sau ar fi putut prevedea evoluţia cursului de schimb LEU/CHF într-o perspectiva de 10 ani, sau cum va fi peste încă 25 ani.

 Soluţionarea cauzei trebuie făcuta având ca reper principiul nominalismului, instituit de legea civila, atât prin art. 1578 Cod Civil din 1864, aplicabil contractului în litigiu.

Prin contractul de credit în litigiu, Banca a pus la dispoziţia reclamanţilor un credit pentru investiţii imobiliare în cuantum de 165.750 CHF pe o perioada de 420 de luni, utilizat astfel: la 29.06.2017 s-a făcut tragerea creditului într-o singura transa integrala, direct in moneda CHF - aceasta suma ajungând in totalitate si neconvertita in contul de CHF al reclamanţilor; la aceeaşi data, suma de 165.750 CHF a fost virata către contul vânzătorului Pop Stelian, intrând direct în contul curent de CHF al acestuia; în conturile reclamanţilor nu a ajuns niciodată vreo suma in echivalent LEI/EUR a valorii creditului, ci doar suma în CHF a creditului, întregul contract de credit, modificat prin Actul adiţional din septembrie 2010, conţine doar dispoziţii ce stipulează ca creditul, dobânda si restul costurilor se vor calcula si restitui in aceeaşi valuta - franci elveţieni, fără a se face vreo raportate la un anume curs valutar, oficial sau neoficial, din 2007 sau anterior, clauze sunt conforme dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Legea nr. 190/1999. Contractul de credit in litigiu conţine un element de risc, asumat de reclamanţi odată cu semnarea contractului si utilizarea creditului in valuta CHF, însa acest lucru nu transforma acest contract intr-un contract abuziv.

Semnificativ este Codul civil din 1864- (art. 1578) cat şi noul Cod Civil (art. 2164).

 Prin urmare, obligaţia de restituire ce incumba reclamanţilor trebuie să aibă loc in acelaşi număr de unităţi monetare exprimate in convenţie - 165.750.

 A mai arătat că art. 1 alin. 2 din Contractul de credit nu reprezintă decât transpunerea principiului de ordine publica al nominalismului monetar din Cod civil din 1864. Practic, prin prezenta cerere reclamanţii solicita instanţei inserarea in contract a unei clauze de derogare de la acest principiu de ordine publică, posibilitate ce excede puterilor judecătoreşti: in primul rând, pentru că instanţa nu poate interveni intr-un contract prin completarea lui cu anumite clauze la solicitarea exclusiva a uneia din părţi şi, in al doilea rând, pentru ca principiul nominalismului monetar este unul de ordine publica, legiuitorul vechiului cod civil neinstituind vreo excepţie.

Riscul valutar rezultat din raportarea valutei la moneda naţională, cunoscut de reclamanţi încă din faza precontractuală, este suportat de părţile convenţiei în valuta in temeiul prevederilor legale prevăzute de art.1578 din Codul civil, nu in temeiul unei pretinse clauze abuzive, întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţiala, ci doar legala.

Aşadar, în cazul creditelor acordate în valuta, nu se află în prezenţa vreunei clauze abuzive, pentru că banca nu a instituit printr-o clauza în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul.

 Prin prezenta cerere, de eliminare a riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, practic se solicita nesocotirea principiului de ordine publica al nominalismului.

 Din prevederile contractuale rezulta următoarele:

-creditul a fost pus la dispoziţia reclamanţilor in valuta CHF - franci elveţieni, suma de

bani a fost virata in contul tot in moneda CHF, neefectuandu-se nici o conversie automata la momentul acordării creditului;

-creditul a fost utilizat in moneda CHF pentru achitarea preţului imobilului, conform

contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2255 din 29.06.2007 de BNP ..., semnat de reclamanţi cu foștii proprietari ai imobilului finanţat prin prezentul credit. ....;

-avansul/ contribuţia proprie a reclamanţilor a fost achitata din inițiativa lor tot in

valuta CHF, respectiv 55.250 CHF, neexistând nicio dispoziţie bancara sau notariala care sa impună moneda in care se realizează avansul, acesta fiind stabilit exclusiv de părţile unui contract de vânzare cumpărare.

-valoarea creditului reprezentând diferenţa din preţul de vânzare finanţat de Banca a

fost virat din contul reclamanţilor direct in contul vânzătorului Pop Stelian in valuta CHF, fără a se efectua vreun schimb valutar - după cum rezulta din extrasul depus în probatiune.

-aceeaşi suma in CHF a fost menţionată si in Contractul de ipoteca autentificat sub nr.

2258 din 29.06.2007 de BNP ..., fiind înscrisă si in Cartea Funciara a imobilului;

-rambursarea creditului de către împrumutat se va face in moneda in care a fost acordat

creditul, respectiv in franci elveţieni.

-împrumutatul va asigura in Contul Curent Dedicat Creditului, doar sumele in CHF

necesare îndeplinirii obligaţiilor sale lunare de plata la fiecare scadenta, conform obligaţiilor lunare înscrise in Graficul de rambursare - Anexa la Contractul de credit.

-niciunde in conţinutul Contractului de credit nu este prevăzut ca ratele împrumutului

vor fi calculate se face prin aplicarea unui curs de schimb valutar aşa cum in mod neîntemeiat se susţine.

Contractul nu conţine nicio clauză care sa oblige reclamanţii să facă schimbul din moneda CHF în orice alta valuta la cursul de schimb al Băncii, iar de câte ori aceştia au utilizat serviciul de schimb al Băncii a ordonat acest lucru prin semnarea unui document similar unui buletin de schimb valutar, exact ca la orice casa de schimb valutar - in acelaşi sens apar si menţiunile de pe extrasul de cont „valuta cumpărata" sau "schimb valutar".

Clauzele contractuale expuse mai sus sunt în concordanta cu prevederile Legii nr. 190/1999 aplicabile creditului ipotecar.

Clauzele contractuale referitoare la rambursarea creditului sunt clare, concise si înţelegerea lor nu necesita cunoştinţe de specialitate. Pe de alta parte, trebuie avut in vedere faptul ca deprecierea monedei naţionale in raport cu valuta CHF nu este influenţată de banca, variabilitatea acesteia fiind determinata de evoluţia acestor monede pe piaţa financiara, situaţie similara si ratelor de schimb LEU-EUR sau LEU-USD, etc.

Aşa cum a arătat mai sus, contractul de credit se subscrie normei speciale reprezentata de Legea nr. 190/1990. Aceste clauze nu au fost impuse de banca ci au fost impuse de legiuitor, printr-o norma legala imperativa (Codul civil si Legea nr.190/1999), iar principiul nominalismului este unul consacrat de legiuitor. Prin urmare, chiar daca in contract sau in graficul de rambursare este inclusa o clauza potrivit căreia rambursarea se face in aceeaşi valuta, aceasta nu este decât preluarea principiului nominalismului, consacrat de legea civila. De altfel, chiar Curtea Europeana de Justiţie s-a pronunţat in sensul ca nu intra sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu şi dispoziţiile legale (Hotărârii Curţii Europene de Justiţie din 30 aprilie 2014, pronunţata in procedura C-280/13, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barreraj.

Inclusiv Hotărârea Curţii (Cauza C-26/13) din 30 aprilie 2014 Arpăd Kâsler, Hajnalka Kâslerne Râbai/OTP Jelzâlogbank Zrt este aplicabilă contractelor de consum doar în măsura în care cuprind o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezulta din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare si cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine - ori, prezentul contractul nu cuprinde o astfel de clauza. Ipoteza avuta în vedere de aceasta cauza nu este aplicabila şi intimatei de vreme ce creditul reclamanţilor a fost acordat, tras in contul sau curent si apoi virat vânzătorului in aceeaşi moneda CHF.

În speţă, este vorba de un schimb valutar extrinsec raporturilor de împrumut, unde conversia sumelor necesare plăţii obligaţiilor lunare este exterioara şi neesențială clauzelor contractuale, nefiind necesara implicarea în mecanismul de schimb valutar daca reclamanţii pot obţine valuta din alte surse.

Aceeaşi este si opinia Curţii Constituţionale astfel cum a fost expusa la Punctele 35 - 41 din Decizia nr.62 din 7 februarie 2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

 Similara este si practica majoritara a instanţelor din ţară, după cum rezulta din Punctele 62-83 din Decizia ICCJ nr. 1 din 30 ianuarie 2017 privind modul de interpretare si aplicare a dispoziţiilor art. 45 si art. 48 din Codul consumului si art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, art. 6 lit.- b) din Legea nr, 289/2004, art. 1578 din Codul civil de la 1864 si art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Trebuie observate şi concluziile CJUE de la punctele 27 - 32 din Hotărârea pronunţată in 20.09.2017 in Cauza C-186/16. Astfel, precizam ca prezentul contract de credit se înscrie în excepţia stipulata in art. l alin.2 din Directiva 93/13, articol care instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, a clauzelor contractuale care reflecta un act cu putere de lege sau norma administrativa; ori, art. 1 din contract, transpune art.1578 Cod civil, al principiului nominalismului monetar, ce are putere de lege, si nu intra sub incidenţa Directivei 93/13.

Referitor la teoria impreviziunii. invocata ca incidente in cauza, subliniază faptul că teoria impreviziunii nu a fost reglementată de Codul civil din 1864, acceptarea acestei teorii fiind relativ restrânsă, atât la nivel doctrinar sau jurisprudenţial. Stabilitatea unei monede este un element care nu tine de voinţa părţilor, ci depinde de alte elemente extrinseci, de exemplu, politica economica a unui stat, evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale, fenomene de criza economica si politica internaţională.

Teoria impreviziunii este prevăzuta de noul Cod Civil, care instituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, înţelegând prin aceasta apariţia unor circumstanţe survenite si imprevizibile, care modifica radical echilibrul contractual. De altfel, invocarea impreviziunii in paralel cu invocarea nulităţii urmare a unor clauzelor abuzive este nelegală - cele două instituții sunt esenţial diferite si se exclud reciproc.

 Noul Cod civil nu este aplicabil raporturilor juridice in cauza, conform art. 107 din Legea nr.71/2011, prin urmare reclamanţii nu au temei legal pentru acest capăt de cerere. Nu se dovedeşte in concret in ce măsura aceasta "imprevizibilitate" a cursului valutar i-a afectat în aşa măsura executarea contractului încât acesta nu mai poate continua in aceleaşi condiţii, si nici ca ar fi informat Banca de dificultăţile financiare prin care trece.

 Singurele apărări formulate in susţinerea impreviziunii sunt pur teoretice si prezintă intenţionat informaţii false menite sa impresioneze instanţa - afirmaţii complet nedovedite si chiar sancţionate de art. 15 Cod civil si de art. 12 alin. 2 Cod procedură civilă.

 Este evident ca rata de schimb a valutei CHF a fluctuat in perioada de 10 ani contractuali, atingând un vârf la data de 26.01.2015, când Banca Centrala a Elveţiei a decis eliminarea plafonului, aspect recunoscut de reclamanţi şi dovada a faptului ca evoluţia cursurilor valutare este exterioară băncii, însă aproape imediat cursul valutar al CHF a început să scadă, revenind chiar din cursul lunii ianuarie 2015 la linia obişnuita avuta în perioada anterioară creşterii, şi in prezent fiind in continua scădere.

 Referitor la susţinerea apelanţilor că nu au fost informați în legătura cu riscul de fluctuaţie a CHF, precizează că Banca avea doar obligaţia de informare asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor si serviciilor oferite prin Contractul de credit, obligaţie ce a fost realizata integral anterior semnării contractului. La data semnării contractului, 29.06.2007, Banca nu avea nici o obligaţie legala de simulare a evoluţiei ratei in moneda străină.

 A mai arătat că a informat, cu bună-credinţă, încă din faza precontractuala cu privire Ia toate aspectele relevante impuse de către normele legale şi regulamentare, precum si de uzanţele bancare in vigoare la epoca acordării creditului, inclusiv cu privire la riscul decurgând din fluctuația cursului de schimb pentru clienţii care realizau venituri in lei si nu in CHF – a se vedea condiţiile de acordare a creditului. Este greu de crezut ca reclamanţii nu au inteles ca in momentul in care au solicitat un credit in CHF aveau obligaţia de a restitui creditul în aceeaşi moneda. Poate ca nu au avut reprezentarea evoluţiei cursului valutar pe care de altfel nimeni nu o putea avea, însă nu se poate susţine că nu au înţeles exact riscul pe care îl presupune luarea unui împrumut în valută.

Solicitarea reclamanţilor este neîntemeiată în condiţiile in care fluctuaţia cursului valutar este de notorietate, iar banca nu are nicio influenta asupra stabilirii cursului de schimb valutar al francului elveţian, si nici nu poate garanta stabilitatea vreunui curs valutar. Pe de alta parte, de netăgăduit este şi aspectul ca tot raportat la moneda creditului, se raportează si indicele de referinţa in baza căruia se calculează dobânda variabila a creditului - in speţa LIBOR 3M. Acest indice de referinţa a avut o evoluţie invers proporţionala cu evoluţia valutei creditului, fiind încă din 2007 in continua scădere si ajungând la o valoare negativa, valoare care se scade din marja fixa a Băncii.

Pretenţia de modificare a contractului în sensul denominării valorii creditului în lei şi restituirii unor eventuale diferenţe de curs valutar, nu are niciun temei faptic, contractual sau de drept.

Aceasta in condiţiile în care una dintre principalele componente ale remuneraţiei băncii pentru creditul acordat o reprezintă dobânda calculata la suma acordata pentru perioada stabilita, Or, nu se poate pretinde ca dobânda pentru moneda iniţială (CHF) are aceeaşi valoare cu dobânda pentru moneda in care se solicita convertirea creditul (LEU), iar conversia nu ar trebui să conducă la modificarea valorii obligaţiilor, motivaţia principala a reclamanţilor în obţinerea unui credit in CHF a fost tocmai costul redus cu dobânda in comparaţie cu dobânzile la creditele in moneda naţională sau CHF.

 Solicitarea de „conversie a creditelor in lei", dar efectuata nu oricum, ci la cursul de schimb al monedei naţionale la data acordării creditului si in condiţiile impuse de reclamanţi, eventual prin forţa presiunii unei hotărâri judecătoreşti si in mod retroactiv, este inadmisibila, după cum detaliază si Curtea Constituţionala in mai multe decizii recente (Decizia CCR nr. 62/2017; Decizia CCR nr. 623/2016).

 Prin urmare, la momentul încheierii contractului şi pe tot parcursul desfăşurării relaţiilor contractuale cu reclamanţii, banca a manifestat buna-credinţă, executând întocmai obligaţiile asumate prin contract. Contractul de credit a fost încheiat in temeiul libertăţii de voinţa, respecta exigentele echităţii, bunei-credinţe şi a echilibrului intre prestaţii si nu are ca si consecinţa îmbogăţirea fără justă cauză a unei părţi în detrimentul celeilalte părţi. Pe cale de consecinţa, având în vedere şi prevederile art. 969 si art. 1578 Codul civil din 1864 care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului şi principiul nominalismului în materia împrumutului, consideră că instanţa nu poate interveni pentru a stabili un anumit preţ al contractului sau pentru a modifica moneda in care a fost acordat împrumutul.

În concluzie, solicită respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

 În drept, a invocat dispoziţiile din legea nr. 193/2000, OUG nr.50/2010, art. 6-8 din Legea nr.289/2004, art. 969 Cod civil.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţa apelate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, Curtea reţine următoarele :

Primul motiv de apel se referă, în esenţă, la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda începând cu al doilea an contractual.

Curtea reţine că între părţi s-a încheiat contractul de credit ipotecar nr. 35073508/ 29.06.2007, în care s-a prevăzut, la art. 7 pct. 1 lit. a: „Pentru creditul pus la dispoziţie de Banca, împrumutatul va plăti :

a) O dobândă fixă de 4.5000%, pentru primul an din perioada de creditare, perioada care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobânda variabilă a Băncii, care este revizuibilă pe 25 Martie, 25 Iunie, 25 Septembrie şi 25 Decembrie, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR la 3 Luni, în funcţie de moneda creditului, conform indicelui de referinţă valabil la data de 15 Martie, 15 Iunie, 15 Septembrie şi 15 Decembrie. Dacă banca decide să revizuiască nivelul ratei dobânzii, se va informa clientul despre noua valoare a ratei lunare de plată şi noua rată de dobândă aplicabilă.”

La filele 27 – 30 dosar fond se află un act adiţional la acest contract, fără dată şi fără număr, prin care banca, ţinând cont de dispoziţiile OUG nr. 50/2010, aduce mai multe modificări contractului iniţial, printre care şi cea privitoare la dobândă. Astfel, art. I. 2.2.1 Dobânda curentă: prevede că: „Rata Dobânzii Variabile, care se aplică la soldul creditului, este compusă din Indicele de Referinţă ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni, potrivit monedei Creditului, la care se adaugă Marja Băncii în cuantum de 3,25%. Rata Dobânzii Variabile este revizuibilă şi se aplică din datele de 25 Martie, 25 Iunie, 25 Septembrie şi 25 Decembrie, în funcţie de Indicele de Referinţă ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni - determinat pe baza monedei Creditului, conform valorii indicelui de referinţă valabil în data de 15 Martie, 15 Iunie, 15 Septembrie şi 15 Decembrie. ”

Deşi banca susţine că a comunicat acest act adiţional consumatorului, nu a produs nici o dovadă în acest sens, borderourile depuse la dosar nefăcând dovada înscrisurile pretins expediate, şi nici nefiind semnate şi ştampilate.

Prin urmare, acest act nu poate fi considerat ca fiind adoptat tacit, în condiţiile art. 40 alin. 3 din OUG nr. 50/2010, consumatorul arătând că a aflat de existenţa sa abia în cursul anului 2017.

Cu privire la caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 7 pct. 1 lit. a din contract, Curtea reţine dispoziţiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”, iar potrivit art. 4 alin.6 din aceeaşi lege: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

 În considerentele sentinţei atacate s-a reţinut că prezenta clauză privind dobânda îndeplineşte condiţiile de a nu fi fost negociată şi de a fi contrară bunei – credinţe, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Cum aceste reţineri nu au fost criticate pe calea apelului, ele intră în autoritatea de lucru judecat, şi nu vor mai fi analizate în prezenta.

Cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Curtea apreciază că acesta nu poate fi raportat la cuantumul sumei încasată cu titlu de dobândă în plus peste 4,5% pe an, această raportare ţinând de „calitatea de a satisface cerinţele de preţ”, examinare interzisă de dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000. Prin urmare, concluzia instanţei de fond, în sensul de a constata lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care banca a perceput o dobândă peste cea de 4,5% doar pentru 7 luni în cursul anului 2017, este una eronată.

În speţă, există un evident dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, care rezultă din dreptul unilateral şi pur subiectiv al băncii de a modifica dobânda curentă, fără acordul consumatorului. Deşi aparent dispoziţiile art. 7 pct. 1 lit. a din contract leagă evoluţia „dobânzii variabile a băncii” de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, nu se prevede în realitate o formulă transparentă şi obiectivă de calculare a acestei dobânzi variabile, de tipul LIBOR la 3 luni + marja fixă a băncii. Prin urmare, această clauză permite în realitate băncii să stabilească dobânda variabilă după bunul său plac, pur subiectiv, şi fără acordul consumatorului.

Pentru aceste motive, constatând că şi această din urmă condiţii este îndeplinită, Curtea va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 7 pct. 1 lit. a din contract, în ceea ce priveşte modul de stabilire a dobânzii curente începând cu al doilea an de creditare.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 : „Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”

Prin hotărârea pronunţată la 14 iunie 2012 de CJUE în cauza C-618/10 Banca Español de Crédito, SA s-a reţinut, la răspunsul la a doua întrebare, că: „articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum art. 83 din decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecţia consumatorilor şi a utilizatorilor şi a altor legi complementare (Real Decreto Legislativo 1/2007 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias) din 16 noiembrie 2007, care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul modificând conţinutul acestei clauze.”

Prin urmare, rolul judecătorului naţional este limitat la constatarea caracterului abuziv al unei clauze sau a unei părţi din aceasta, contractul urmând a se desfăşura fără acea clauză sau parte din clauză.

În speţă, în urma înlăturării părţii din clauză constatată la fond abuzivă, dobânda rămâne de 4,5% pe an. Aceasta nu este însă una fixă, ea putând varia prin înţelegerea părţilor, însă nu raportat la criteriul constatat ca fiind abuziv.

Aşadar, pentru a da eficienţă dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv ca acea parte din clauză constatată ca fiind abuzivă să nu producă nici un efect asupra consumatorului, se impune restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă peste procentul de 4,5% pe an, împreună cu dobânda legală calculată de la data plăţii şi până la restituirea efectivă.

Al doilea motiv de apel se referă la „îngheţarea” cursului valutar CHF –RON de la data încheierii contractului de credit.

Curtea reţine că, deşi reclamanţii îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, în contractul încheiat de părţi nu există vreo clauză de „risc valutar”, care să poată fi examinată din punct de vedere al caracterului său abuziv. De altfel, nici în petitul cererii nu se solicită constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, ci „îngheţarea cursului de schimb CHF – LEU”.

Principiul nominalismului monetar este însă legiferat în mod expres, dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 prevăzând că „Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi suma numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

Cu alte cuvinte, la încheierea oricărui contract de credit în valută, ambele părţi îşi asumă riscul creşterii sau scăderii cursului de schimb a valutei respectiv.

Apelanţii nu au făcut nicio probă în sensul că banca avea cunoştinţă la încheierea contractului de evoluţia pe care urma să o înregistreze moneda CHF în raport cu RON, şi nu a procedat la informarea consumatorului în acest sens.

Prin urmare, acest motiv de apel nu este dat.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentinţa atacată, în sensul că va admite în parte acţiunea şi va constata caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 7 pct. 1 lit. a din contractul de credit nr. 35073508/29.06.2007 în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a dobânzii curente începând cu al doilea an de creditare.

În baza art. 249 Cod procedură civilă, Curtea va respinge cererea apelanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată din apel şi din fond, întrucât nu a făcut dovada unor astfel de cheltuieli.

Domenii speta

Spete similare