4.Litigii cu profesioniști. Contract de credit bancar. Repere în aplicarea teoriei impreviziunii. Distincţia dintre riscul inerent contractului şi riscul supraadăugat.

Litigii cu profesioniști. Contract de credit bancar. Repere în aplicarea teoriei impreviziunii. Distincţia dintre riscul inerent contractului şi riscul supraadăugat. Buna-credinţă a consumatorului în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

- Legea nr. 77/2016, art. 7,

- Decizia Curţii Constituţionale nr. 623/2016.

În considerentele Deciziei nr. 623/2016, Curtea Constituţională a stabilit repere în aplicarea teoriei impreviziunii conform Codului civil în situaţiile în care se apelează la procedura dării în plată, evidenţiind că „impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat” (par. 97), stabilind că evaluarea intervenirii acestuia „trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit (…). Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului”.

Aşadar, câtă vreme riscul inerent contractului a fost cunoscut şi asumat (şi) de consumator încă de la momentul încheierii contractului, riscul supraadăugat este cel care poate conduce la dezechilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit. Alături de existenţa situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) se impun a se evalua şi efectele acesteia asupra executării contractului, respectiv buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum echitatea care presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă .

În cauză, deprecierea cursului de schimb CHF/RON în perioada 2008 (data încheierii contractului iniţial de credit) – 2015 (data încheierii actului de novaţie a creditului), de la o valoare de 2,54 în anul 2008, la o valoare de 4,646 în ianuarie 2015, reprezintă impreviziuni care pot fi circumscrise noţiunii de risc supra-adăugat, depăşind aşteptările unui om diligent, care nu a putut face obiectul, in concreto, al unei previzionări din partea părţilor contractului şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Instanţa a constatat că suportarea creditului a devenit prea împovărătoare pentru consumatori. Având în vedere obligaţiile de întreţinere ale acestora (astfel cum au fost detaliate de instanţele de fond, prin raportare la toţi membrii familiei intimaţilor) şi raportat la veniturile realizate, nu se poate reţine reaua-credinţă a intimaţilor în executarea obligaţiilor contractuale. Susţinerea recurentei în sensul că apariţia unui copil nu poate fi considerat un caz de impreviziune este în principiu corectă, însă la aprecierea bunei-credinţe şi a posibilităţii reale de continuare a raporturilor contractuale este necesar a se avea în vedere situaţia materială a intimaţilor, influenţată inclusiv de numărul copiilor aflaţi în întreţinere.

Prin sentinţa civilă nr.xxx pronunţată de Judecătoria Târgu-Mureş în dosar nr. xxx a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoarea B. T. SA, în contradictoriu cu intimaţii K.C.A. şi a fost obligată contestatoarea să achite intimaţilor suma de 1200 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorar avocat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel contestatoarea B. T. SA, cale de atac respins, fiind obligată apelanta să achite intimaţilor suma de 1200 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorar avocat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs apelanta-contestatoare B. T. SA, motivele de recurs fiind depus prin memoriu separat, în termenul legal, la data de 3 ianuarie 2019.

A solicitat admiterea recursului declarat şi, pe cale de consecinţă, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a apelului, cu cheltuieli de judecată, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 8 din Cod proc.civ.

În motivarea recursului a arătat, în ceea ce priveşte analiza instanţei a teoriei impreviziunii, că din sentinţa judecătoriei rezultă faptul că s-a raportat la dovedirea impreviziunii doar din prisma riscului valutar, în speţă creşterea monedei creditului, respectiv CHF. Recurenta a arătat că nu este corectă aprecierea instanţei în sensul că fluctuaţia CHF/RON ar fi un caz de impreviziune, câtă vreme este de aşteptat că o monedă străină, dar şi cea naţională, să aibă fluctuaţii de valoare zilnice, săptămânale, lunare şi chiar anuale raportat la piaţa financiară naţională cât şi internaţională. Iar riscul acestei fluctuaţii este asumat de ambele părţi contractuale, cu atât mai mult cu cât intimaţii au ales moneda creditului contractat.

De asemenea, a subliniat că instanţa de apel nu poate afirma faptul că nu a existat bună-credinţă şi echitate în executarea contractului, atâta timp cât recurenta a încheiat un act adiţional aferente Convenţiei de credit nr. 21/08.10.20008, iar la data de 14.08.2015 a fost încheiat Contractul de novaţie prin care intimaţii au beneficiat de o importantă modificare a prevederilor contractuale, eliminându-se astfel acest risc supraadăugat.

A mai opinat că impreviziunea nu poate fi analizată de la momentul contractării creditului, prin raportare la vechea convenţie de credit, câtă vreme intimaţii au acceptat novarea creditului şi conversia acestuia în moneda naţională. Astfel, vechea obligaţie s-a stins şi a fost înlocuită, concomitent, cu o nouă obligaţie născută în sarcina intimaţilor, creditorul iniţial fiind înlocuit cu un nou creditor (Banca Transilvania SA). Mai mult decât atât, novaţia a fost perfectată anterior fuziunii prin absorbţie dintre Banca Transilvania S.A. şi V. R. SA astfel că, în urma novării, vechea obligaţie s-a stins, nemaiputând face obiectul transferului patrimonial ca urmare a fuziunii celor două societăţi. De asemenea, dispoziţiile contractului de novaţie respectă întru-totul prevederile Codului civil în materia novaţiei şi pe cele ale OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, asigurând totodată certitudinea consimţământului intimaţilor, fiind perfectată în formă autentică notarială.

În concluzie, analiza impreviziunii în contextul Legii nr. 77/2016 nu se poate realiza decât prin raportare la Contractul de credit nr. xxx, adică la contractul de novaţie.

De altfel, prin intermediul contractului de novaţie, intimaţii au beneficiat de modificări (pe care le-ai redat) cât şi restituiri realizate exclusiv în favoarea/beneficiul acestora, ce au determinat uşurarea poverii contractuale, iar noua obligaţie impune restituiri/plata ratelor în RON şi nu în CHF.

Or, instanţele de fond au analizat în mod superficial impactul novaţiei creditului în ceea ce priveşte impreviziunea. Afirmaţia instanţei conform căreia novaţia a intervenit anterior apariţiei legii nr. 77/2016 iar apelanta nu a făcut dovada faptului că ulterior apariţiei acestui act normativ, faţă de forma novată a contractului de credit, ar fi oferit împrumutaţilor condiţii de renegociere a clauzelor contractuale, la care aceştia să se fi opus, pentru a putea reţine rea credinţă din partea acestor şi încercarea de a se sustrage de la achitarea ratelor de credit, nu este fondată raportat la situaţia de fapt. Novarea creditul a fost ca urmare a propunerii noului creditor, însă cu acceptul debitorilor, aceştia au avut posibilitatea de a propune şi alte modificări ale contractului în afară de cele oferite de bancă.

Relativ la situaţia patrimonială a intimaţilor, a subliniat că instanţa a constatat că veniturile intimaţilor au suferit fluctuaţii pe parcursul derulării contractului însă a interpretat aceste fluctuaţii în mod subiectiv, în sensul justificării unui caz de impreviziune; or, recurenta a criticat această ipoteză, subliniind că este general cunoscut şi acceptat faptul că un salariu poate varia de-a lungul a 30 de ani, astfel acest motiv nu poate fi un caz de impreviziune. Cu atât mai mult cu cât în cazul intimaţilor aceştia au un loc de munca stabil, obţin venituri care au crescut în prezent.

Totodată, apariţia unui copil nu poate fi considerat un caz de impreviziune. Invocarea faptului că un membru al familiei generează costuri suplimentare nu poate fi acceptat ca argument juridic şi nu poate fi privit decât ca o dovadă de rea-credinţă.

În concluzie, impreviziunea este nedovedită în prezenta cauză, iar intimaţii deţin suficiente venituri pentru a continua achitarea ratei de credit, iar transmiterea notificării de dare în plată nu reprezintă decât o dovadă de rea-credinţă în relaţiile contractuale în vedere neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract, obligaţii care au fost onorate de către recurentă.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului.

Intimaţii K. A. C. şi K. A. M. au depus la dosar întâmpinare. Pe cale de excepţie, a invocat excepţia netimbrării, a inadmisibilităţii şi a nulităţii.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat; cu cheltuieli de judecată.

A redat paragraful 95 al Deciziei 623/2016 a Curţii Constituţionale şi a arătat că prima instanţă a verificat atât îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea 77/2016 cât şi cele referitoare la existenţa impreviziunii. Decizia instanţei de apel este motivată în drept, instanţa de fond arătând în mod detaliat, ţinând cont de toate prevederile legale, motivele pentru care a respins apelul recurentei şi a menţinut soluţia instanţei de fond ca temeinică şi legală, tribunalul făcând o analiză considerentelor Deciziei CCR nr. xxx raportat la condiţiile impreviziunii.

Intimaţii au arătat că, prin conversia creditului din CHF în RON, Banca Transilvania i-a obligat să recunoască o datorie mult mai mare decât cea iniţială, profitând de faptul că doreau să obţină restructurarea creditului prin prelungirea perioadei contractuale cu încă 10 ani, precum şi trecerea de la dobândă fixă la dobândă variabilă.

Contractul de novaţie a fost încheiat tocmai pentru evitarea declarării scadenţei anticipate, caz în care situaţia lor ar fi fost mult mai gravă decât în prezent.

Modalitatea în care prima instanţă a verificat condiţiile impreviziunii a fost analizată de către instanţa de apel care în mod corect a respins apelul formulat de către bancă întrucât criticile de nelegalitate invocate de către aceasta din urmă au fost neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, au solicitat respingerea recursului.

La termenul de judecată din data de 27 martie 2019 reprezentanta pârâţilor-intimaţi K. A. M. şi K.C.A. a învederat că renunţă la excepţia netimbrării recursului având în vedere că s-a achitat taxa judiciară de timbru. De asemenea, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă.

Analizând legalitatea hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În analiza criticilor de nelegalitate invocate, Curtea porneşte de la faptul că, în considerentele Deciziei 623/2016, Curtea Constituţională a stabilit repere în aplicarea teoriei impreviziunii conform Codului civil în situaţiile în care se apelează la procedura dării în plată.

Şi a apreciat că „impreviziunea intervine atunci când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta”. A mai subliniat că „contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă”, precum şi „unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo” (par. 96).

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că „impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat” (par. 97), stabilind că evaluarea intervenirii acestuia „trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit (…). Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului”.

Aşadar, câtă vreme riscul inerent contractului a fost cunoscut şi asumat (şi) de consumator încă de la momentul încheierii contractului, riscul supraadăugat este cel care poate conduce la dezechilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit.

Alături de existenţa situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) se impun a se evalua şi efectele acesteia asupra executării contractului, respectiv buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum echitatea care presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă (par. 100).

Epuizând aceste consideraţii teoretice, Curtea reţine că nu poate fi primită critica recurentei în sensul că analiza impreviziunii se impune a fi efectuată exclusiv prin raportare la Contractul de novaţie.

Chiar dacă contractul de credit din 2008 (încheiat între intimaţi şi Volksbank România SA) a fost novat prin schimbare de creditor, ceea ce conduce la concluzia că vechea obligaţie se stinge (art. 1128 pct. 3 Cod civil 1865), fiind totodată convertit creditul din CHF în lei, nu poate conduce la concluzia că condiţiile reper stabilite de Curtea Constituţională trebuie verificate doar începând de la momentul încheierii acestui contract.

Pentru că între noul contract şi cel novat există o legătură directă, fiind evident că cel de-al doilea a fost încheiat în considerarea primului contract. Căci pentru a putea discuta despre o novaţie este necesar, în mod obligatoriu, să existe o relaţie contractuală a cărei modificare se doreşte – în cauză, sub aspectul creditorului. Aşadar, la momentul la care vechiul contract încetează, ia naştere noul angajament.

În atare situaţie, analiza elementelor obiective şi subiective la care a făcut referire Curtea Constituţională se impune a se realiza atât pe durata derulării raportului contractual iniţial, cât şi ulterior, pe durata de executare a celui novat.

În concluzie, Curtea apreciază că în mod judicios a reţinut instanţa de fond că deprecierea cursului de schimb CHF/RON în perioada 2008 (data încheierii contractului iniţial de credit) – 2015 (data încheierii actului de novaţie a creditului), de la o valoare de 2,54 în anul 2008, la o valoare de 4,646 în ianuarie 2015, reprezintă impreviziuni care pot fi circumscrise noţiunii de risc supra-adăugat.

Schimbările intervenite după încheierea convenţiei de credit din 2008 sub aspectul valorii monedei naţionale raportat la moneda în care s-a contractat creditul sunt elemente ce nu au putut fi avute în vedere (anticipate) de recurenţi la momentul a quo. Câtă vreme discutăm despre o creştere de aproximativ 80% a monedei în care a fost contractat creditul faţă de moneda naţională, este evident că aceasta este una de natură să genereze o situaţie excepţională, imposibil de prevăzut.

Este evident că orice persoană diligentă are reprezentarea faptului că, în condiţiile unui climat economico-social în dinamică şi în contextul crize economice globale de anvergura celei începute în anul 2008 cu posibile efecte asupra economiilor naționale, cursul monedei în care a fost contractat creditul poate suferi modificări, fluctuaţii.

Această capacitate de a prevedea o eventuală evoluție a monedei împrumutate trebuie apreciată prin prisma criteriului omului diligent sau prudent – bonus pater familias – aplicabil unei persoane cu o inteligență și pregătire medie, capabil să discearnă într-o anumită ordine evoluția evenimentelor, pentru a putea face previziuni raționale.

Însă, în situaţia în care creşterea cursului valutar este una care depăşeşte aşteptările unui om diligent, fiind una excepţională, suntem în prezenţa unui risc supraadăugat şi care nu a putut face obiectul, in concreto, al unei previzionări din partea părţilor contractului, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Faptul că s-a încheiat ulterior, în anul 2015, contractul de novaţie, nu este de natură a conduce la concluzia contrară celei expuse în paragrafele anteriore, având în vedere că dezechilibrul contractual era deja produs.

Trecând la analiza criticilor recurentei care vizează dezlegările date de instanţele de fond condiţiei subiective, componentă a riscului supraadăugat, Curtea apreciază că nici aceasta nu este fondată.

Astfel, se observă că ambele instanţe au analizat evoluţia veniturilor intimaţilor pe toată perioada scursă de la momentul încheierii contractului iniţial şi până în anul 2017 (anul următor notificării) şi au dezvoltat raţionamentul pentru care au apreciat că aceste aspecte sunt de natură a conduce la concluzia impreviziunii.

Nu poate fi contestată susţinerea recurentului în sensul că, în condiţiile unui climat economico-social în dinamică, posibilitatea modificărilor intervenite asupra veniturilor împrumutaţilor este una rezonabilă, pe care o poate prevedea orice om diligent, cu atât mai mult cu cât discutăm despre o perioadă lungă de timp de executare a contractului.

Însă, pentru a analiza în ce măsură situaţia materială a intimaţilor este de natură a le permite continuarea contractului, prezenta instanţă nu poate porni decât de la starea de fapt reţinută de instanţele de fond sub acest aspect. Căci reaprecierea probelor administrate în cauză, cu consecinţa stabilirii unei alte stări de fapt, în mod cert reprezintă un aspect de netemeinicie a hotărârii atacate, neputând forma obiect de analiză în recurs, aceasta neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 Cod proc.civ.

Astfel, raportat la această stare de fapt trasată de instanţele de fond prin raportare la probele administrate, instanţa de recurs nu poate decât să constate că suportarea creditului a devenit prea împovărătoare pentru intimaţi. Având în vedere obligaţiile de întreţinere ale acestora (astfel cum au fost detaliate de instanţele de fond, prin raportare la toţi membrii familiei intimaţilor) şi raportat la veniturile realizate, nu se poate reţine reaua-credinţă a intimaţilor în executarea obligaţiilor contractuale. Susţinerea recurentei în sensul că apariţia unui copil nu poate fi considerat un caz de impreviziune este în principiu corectă, însă la aprecierea bunei-credinţe şi a posibilităţii reale de continuare a raporturilor contractuale este necesar a se avea în vedere situaţia materială a intimaţilor, influenţată inclusiv de numărul copiilor aflaţi în întreţinere.

De altfel, un argument suplimentar în reţinerea bunei-credinţe a acestora este chiar faptul încheierii contractului de novaţie. În contextul în care schimbarea fundamentală a condiţiilor de executare a contractului a intervenit anterior acestui moment, readaptarea contractului în această manieră nu poate face decât dovada faptului că intimaţii au înţeles să încerce continuarea raportului contractual (chiar dacă cu un nou creditor).

Mai mult decât atât, în contextul în care modificările intervenite prin contractul de novaţie au fost în beneficiul intimaţilor, astfel cum a susţinut chiar recurenta, este cu atât mai clară „slăbiciunea” intimaţilor câtă vreme aceştia, în aceste situaţii contractuale mai puţin împovărătoare, s-au aflat în imposibilitatea de continuare a angajamentului asumat.

În fine, nici susţinerea recurentei în sensul că intimaţii ar fi avut posibilitatea, odată cu novarea contratului, să propună şi alte modificări ale contractului în afara celor oferite de bancă, nu poate fi primită. Pe de-o parte, astfel cum în mod judicios a observat tribunalul acest contract a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 şi a publicării Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale (aceasta din urmă fiind cea care se referă la obligaţia principală a părţilor de a renegocia contractul prin raportare la noua realitate). Pe de altă parte, recurenta nu a făcut dovada că, dacă intimaţii ar fi formulat obiecţii sau alte cerinţe, ar fi avut posibilitatea reală şi efectivă de a obţine modificarea contractului – o astfel de dovadă banca ar fi putut eventual să o facă prin prezentarea unor contracte de acelaşi tip şi aproximativ aceeaşi valoare a sumei împrumutate, în care unele comisioane sau costuri să fie mai mici sau eliminate, ca urmare a negocierilor purtate cu clienţii.

Aşadar, schimbarea împrejurărilor pe care părţile le-au avut în vedere la momentul încheierii contractului, respectiv a veniturilor obţinute de împrumutaţi, se circumscrie intervenirii unei situaţii excepţionale care să poată fi asimilată unui risc supra-adăugat, astfel cum a fost definit de către Curtea Constituţională.

În concluzie, Curtea apreciază că se imune a se reţine „slăbiciunea unei părţi a contractului, vulnerabilitatea financiară a celui care plătea ratele lunare, care riscă să se ruineze” (pct. 99 din Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale).

Aplicarea Legii 77/2016 prin prisma noţiunii de impreviziune reprezintă o excepţie de la principiul pacta sunt servanda şi determină o modificare esenţială a condiţiilor de executare a contractului, sens în care Curtea Constituţională a subliniat că instituţia dării în plată nu trebuie să fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi. În acest context, este imperativ necesar ca partea interesată să probeze atât schimbarea circumstanţelor obiective, cât şi intervenirea unor condiţii subiective.

Iar în cauză, în mod judicios au reţinut instanţele de fond ca fiind îndeplinite cele două condiţii, astfel că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 496 alin. 1 Cod proc.civ.

În baza art. 453 alin. 1 Cod proc.civ., coroborat cu art. 451 alin. 1 Cod proc.civ., va obliga recurenta B. T. SA la plata în favoarea intimatului K.C.A. a sumei de 1.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocaţial (filele 61-62).

Domenii speta

Spete similare