Litigii cu profesionişti. Acțiune în răspundere civilă contractuală. Prescripția dreptului material la acțiune. Conținutul contractului (temeiul juridic al cererii). Fapta ilicită. Culpa. Temeinicia acțiunii

Apel. Litigii cu profesioniști. Acțiune în răspundere civilă contractuală prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând TVA, dobânzi și penalități, puse în sarcina reclamantei prin decizie ANAF prin care s-a reținut că reclamanta a dedus în mod nelegal TVA aferent facturilor emise de pârâtă care nu era plătitoare de TVA. Prescripția dreptului material la acțiune. Conținutul contractului (temeiul juridic al cererii). Fapta ilicită. Culpa. Temeinicia acțiunii

- art. 17, art. 1170, art. 1272 alin. 1, art. 1350 alin. 1 și 2, art. 1481, art. 2528 alin. 1 Cod civil

- art. 435 alin. 2 Cod procedură civilă

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 74 din 10 martie 2020

Prin Sentința nr. (...)/16.04.2019, Tribunalul (...) a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție invocată de pârâtă.

A admis acțiunea civilă formulată de către reclamanta (R) SRL, în insolvență, cu sediul social în (...), J(...)/2005, CUI RO (...), cont bancar RO(...), deschis la banca (BANCA 1) SA, sucursala (...), reprezentată de administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență (Aj1), cu sediul în (...), înscris în Tabloul UNPIR nr. RFO (...), prin practician în insolvență (Aj1), în contradictoriu cu pârâta SC (P) SRL, J(...)/2008, CUI RO (...), cu sediul în (...), cu sediul procedural ales la SCA (...), în (...) și în consecință:

A obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de pretenții suma de 284.705 lei, la plata dobânzii legale calculată conform disp. OG. nr. 13/2011, de la data de 27.12.2018 până la data plății efective.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reținut următoarele:

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă, instanța a reținut dispozițiile art. 2500, alin. 1 și art. 2501, alin. 1 din Codul civil potrivit cărora, dreptul material la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, drepturile la acțiune având un obiect patrimonial fiind supuse prescripției extinctive.

Conform art. 2517 din același act normativ, termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. În privința acestui termen, conform art. 2523 Cod civil prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. În acest sens, fiind vorba de un fapt presupus a fi ilicit, raportat la prevederile art. 2528 alin. (1) Cod civil prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța a constatat că, în cauză, termenul de prescripție începe să curgă de la data pronunțării Deciziei nr. (...)/08.12.2107, pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosarul nr. (...)/2017, prin urmare, la data de 21.12.2018, data expedierii prin poștă a acțiunii pendinte, nu era împlinit termenul de prescripție de 3 ani, stabilit conform dispozițiilor legale anterior arătate, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei fiind respinsă, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei,

Potrivit alin. (1) și (2) ale art. 1350 din Codul civil „Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii”.

Instanța a reținut că răspunderea civilă contractuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract, debitorul având obligația de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului sau prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

Din analiza textelor arătate mai sus a rezultat că angajarea răspunderii contractuale presupune existența cumulată a patru condiții: existența prejudiciului, fapta ilicită care consta în neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale asumate de debitor prin contractul valabil încheiat cu creditorul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Astfel cum a rezultat din actele anexe cererii de chemare în judecată, reclamanta a achitat pârâtei c/v facturilor fiscale emise de către pârâtă în perioada 01.08.2012 - 16.08.2013, facturi care conțin și componenta TVA în valoare totală de 226.724 lei.

Totodată, în baza deciziei de impunere nr. (...)/31.03.2016 și a Raportului de inspecție fiscală emise de DGRFP (...), în urma căreia s-a stabilit că reclamanta nu putea deduce TVA-ul aferent facturilor emise de către pârâtă în perioada 01.08.2012 - 16.08.2013, deoarece pârâta nu era înregistrată plătitoare de TVA, reclamanta a achitat către bugetul de stat c/v TVA-ului aferent facturilor emise de către pârâtă în perioada 01.08.2012 - 16.08.2013, în valoare de 226.724 lei, dobânzi de întârziere în cuantum de 33.218 lei și penalități de întârziere în cuantum de 24.763 lei, în total 284.705 lei.

A rezultat astfel că, prejudiciul suferit de reclamantă constă în faptul că, în lipsa aducerii la cunoștința reclamantei de către pârâtă a faptului că acesteia din urmă i-a fost anulat temporar codul de TVA, reclamanta a achitat TVA-ul atât către pârâtă, pe care nu l-a putut deduce, cât și către bugetul de stat, la suma achitată bugetului de stat calculându-se și dobânzi și penalități. În concret, reclamanta a achitat de două ori același TVA: odată către pârâtă, deși aceasta nu avea dreptul să-l încaseze, iar a doua oară către bugetul de stat.

În speță, instanța a constatat întrunite cele patru condiții pentru antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei, fapta ilicită a acesteia constând în emiterea unor facturi fiscale care conțin componenta TVA, deși codul TVA al acesteia a fost anulat, solicitând astfel plata unui preț mai mare decât cel care i se cuvenea în mod legal, producând astfel în patrimoniul reclamantei un prejudiciu în sumă de226.724 lei, sumă pe care aceasta din urmă a fost obligată să o achite și bugetului de stat, fiind pusă astfel în situația de a efectua o plată dublă pentru același serviciu prestat. În patrimoniul reclamantei s-a produs un prejudiciu și prin plata către bugetul de stat a accesoriilor în cuantum de 57.981 lei calculate asupra obligației de plată principale, întârzierea în plata acestora de către reclamantă fiind datorată culpei pârâtei, care a emis facturi cu TVA care au fost achitate de către reclamantă, aceasta având astfel reprezentarea că și-a achitat la timp obligațiile și către bugetul de stat.

Nu au putut fi primite de către instanță apărările pârâtei privitoare la necunoașterea de către aceasta a anulării codului TVA, în condițiile în care, în calitate de emitentă a facturilor fiscale, avea obligația de a-și cunoaște propriul statut fiscal.

Pentru toate aceste considerente, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, a admis cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de pretenții suma de 284.705 lei, la plata dobânzii legale calculată conform disp. OG. nr. 13/2011, de la data de 27.12.2018 până la data plății efective.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel SC (P) SRL, prin care a solicitat admiterea apelului cu următoarele consecințe:

- în principal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe;

- în subsidiar, schimbarea în tot a Sentinței atacate și în sensul respingerii cererii de chemare în judecată;

A solicitat obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivare, apelanta a considerat că Tribunalul (...) nu a intrat în fondul cauzei și nu a analizat în mod corespunzător apărările invocate de aceasta, respectiv:

a. nu a luat în considerare motivele/apărările invocate de aceasta cu privire la apărarea privind prescripția, conform căreia momentul de la care intimata ar fi trebuit să cunoască existența prejudiciului este momentul emiterii facturii. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect. A stabilit numai că termenul de prescripție curge de la momentul pronunțării Deciziei civilă nr. (...)/08.12.2017 de către Curtea de Apel (...) în dosar nr. (...)/2017, însă nu a motivat de ce de la acest moment curge termenul de prescripție.

b. a constatat existența îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii contractuale, fără să fi analizat ultimele două condiții, respectiv existența raportului de cauzalitate între presupusul prejudiciu și neexecutarea obligațiilor contractuale ale societății, respectiv vinovăția sa.

c. nu a analizat apărarea privind inexistența unei clauze contractuale în baza căreia aceasta ar fi avut obligația de a informa intimata despre anularea codului de TVA, deși a decis angajarea răspunderii contractuale, prima instanță nu a indicat care este clauza contractuală nerespectată.

d. nu a analizat faptul că în patrimoniul intimatei nu s-a creat un prejudiciu prin imposibilitatea deducerii TVA-ului colectat (având în vedere că TVA-ul nu este parte a patrimoniul societății), ci din faptul că aceasta nu a verificat valabilitatea codului de TVA. Astfel, din propria culpă a intimatei a fost obligat la achitarea sumei stabilite prin Decizia de impunere. Chiar dacă a invocat aceste aspecte, instanța de fond nu a analizat cele stabilite de Curtea de Apel (...), prin Decizia civilă, conform căreia intimata avea obligația de a verifica codul de TVA, conform art. 12 din OG nr. 92/2003 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 571 /2003.

e. de asemenea, instanța nu a analizat nici faptul că aceasta a virat către stat TVA-ul datorat.

Raportat la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, a precizat că în prezenta cauză instanța de fond nu a motivat soluția dată, a constatat numai că termenul de prescripție a început să curgă de la momentul pronunțării Deciziei civile de către Curtea de apel și faptul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, însă nu a analizat motivele invocate de societate.

Drept urmare, conform art. 480 alin. (3), a considerat că se impune anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În drept, a susținut că acțiunea intimatei este prescrisă, conform art. 2528 Codul civil. Ca atare, a considerat că de la data emiterii și comunicării facturilor (prima factură a fost emisă și comunicată la data de 01.08.2012, iar ultima factură la data de 16.08.2013) a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, întrucât, conform Deciziei civile nr. (...)/08.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel (...) în dosar nr. (...)/2017, de la acest moment (R) ar fi trebuit să cunoască imposibilitatea deducerii TVA-ului aferent facturilor apelantei, fiind incidente în acest sens art. 12 din OG nr. 92/2003 coroborat cu art. 11 din Legea 571/2003.

Cu privire la inexistența unei clauze contractuale încălcate de apelantă – inexistența faptei ilicite, a invocat dispozițiile art. 1350 alin. (1) din Codul civil, arătând că pentru atragerea răspunderii contractuale trebuie să existe o dispoziție contractuală care să nu fi fost respectată de către cealaltă parte, însă, în prezenta cauza nu există nicio dispoziție/obligație contractuală care nu a fost îndeplinită.

Nici intimata nu a putut să indice o astfel de clauză. Astfel, prin acțiune, aceasta a considerat că apelanta a încălcat “lato senso” contractul, întrucât ar fi acționat în relația cu apelanta cu rea-credință “încasând o sumă considerabilă din TVA care nu i s-a cuvenit”. Drept urmare, intimata a considerat că apelanta a încălcat cel puțin art. 1170 Cod civil care reglementează bună-credință a contractanților atât în faza de negociere și încheiere a contractului, cât și în faza de executare a acestuia.

A subliniat, în primul rând, că intimata nu a dovedit în niciun fel reaua-credință a sa, iar pe baza art. 14 alin. (2) Cod civil buna-credință se prezumă. A arătat faptul că din starea de fapt rezultă în mod clar, că a fost de bună-credință. A menționat că nu a știut despre anularea codului de TVA, astfel a îndeplinit obligația legală și a virat TVA-ul colectat către stat. Nu a fost informată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului (...) în momentul înregistrării decontului de TVA (în cursul anilor 2012 - 2013) despre faptul că, codul de TVA al apelantei ar fi fost anulat. Așa cum a arătat și în întâmpinarea formulată, a înregistrat regulat în cursul anii 2012 - 2013 declarația nr. 394 și declarația 300, decont de TVA. A dovedit plata TVA-lui după anularea codului prin faptul că a înregistrat aceste declarații.

La sesizarea unui partener comercial, în iulie 2013, apelanta a solicitat informație de la ANAF și a luat cunoștință că de la data de 01.08.2012 nu a mai fost plătitoare de TVA, certificatul de înregistrare în scopuri de TVA fiindu-i anulat din oficiu, deoarece timp de două trimestre declarația (decontul TVA) a fost depusă pe valoare zero, fără să i se comunice acest fapt.

Imediat, a făcut demersurile necesare pentru redobândirea codului TVA, iar la data de 13.09.2013 a reobținut certificatul de înregistrare în scopuri de TVA, existent și valabil și în prezent. De asemenea, a subliniat că a formulat cerere de chemare în judecată în vederea anulării deciziei de anulare a codului de TVA, care a făcut obiectul dosarului nr. (...)/2013 aflat pe rolul Tribunalului (...) și a Curții de Apel (...). Instanțele au respins cererea sa ca neîntemeiată, având în vedere că art. 153 alin. (9) lit. e) din Codul fiscal (în baza căruia a fost anulat codul de TVA al apelantei) prevede obligația organului fiscal de anulare din oficiu a codului de TVA în cazul în care contribuabilul în două perioade fiscale (în prezenta cauză două trimestre) nu a evidențiat achiziții de bunuri/servicii și nici livrări de bunuri/prestări de servicii realizate în cursul acestor perioade de raportare.

Drept urmare, a apreciat că din starea de fapt rezultă că a fost de bună-credință, și totodată nici intimata nu a dovedit contrariul. Presupunerea acesteia că ar fi știut despre anularea codului de TVA nu este dovedită în nici un fel.

În al doilea rând, arătă faptul că, pe baza art. 1350 alin. (2) Cod civil, încălcarea unei obligații trebuie să fie nejustificată; însă, în prezenta cauză, apelanta nu a aflat despre anularea codului de TVA decât în luna iulie 2013, întrucât declarațiile sale au fost înregistrate la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului (...) fără nicio problemă. Atât apelanta cât și instituțiile publice, respectiv cocontractanții apelantei s-au comportat ca și cum societatea ar fi fost plătitor de TVA. Astfel, consideră că apelanta beneficiază de efectele principiului “error communis facit jus” (eroarea generală creează dreptul), eroarea comună și invincibilă pe baza art. 17 Cod civil.

În consecință, a subliniat că nu există nicio clauză contractuală pe care apelanta nu ar fi respectat-o, iar art. 1170 Cod civil nu poate fi aplicabil având în vedere că intimata nu a dovedit rea-credința sa, iar aceasta din urmă beneficiază de efectele principiului “error communis facit jus”.

În ceea ce privește inexistența prejudiciului, a arătat că a virat către stat TVA-ul colectat, iar intimata și-a dedus cel puțin în parte TVA-ul achitat din TVA-ul colectat.

Contrar susținerilor intimatei, apelanta nu și-a însușit TVA-ul colectat, ci a virat la bugetul de stat. Acest fapt este dovedit prin înregistrările deconturilor de TVA (declarație 300) depuse la dosar, anexat la întâmpinare.

Intimata a considerat că prin emiterea facturii cu TVA aceasta ar fi fost nevoită să îi achite o sumă mai mare decât i s-ar fi cuvenit (“am fost nevoiți să achităm o sumă mai mare decât i se cuvenea pârâtei”). A subliniat că nu către apelantă s-a plătit TVA, ci către stat. Imposibilitatea deducerii TVA-ului nu poate fi considerat ca un prejudiciu al apelantei, având în vedere că societățile înregistrate în scopuri de TVA acționează ca un intermediar în cadrul colectării TVA-lui.

TVA-ul este un impozit indirect datorat de ultimul consumator/client. Societățile înregistrate ca plătitoare de TVA, acționează ca un intermediar care colectează acest impozit de la client pentru stat, la bugetul căruia este vărsat TVA-ul colectat (încasat), după exercitarea dreptului de deducere a sumelor achitate cu titlu de TVA de societatea respectivă.

În acest sens a invocat dispozițiile art. 1471 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal aplicabil la data emiterii facturilor, concret, conform cărora, societatea înregistrată ca plătitoare de TVA colectează TVA aferent bunurilor/serviciilor livrate, TVA pe care îl virează, în principiu, către bugetul de stat. Dacă însă pe seama colectorului de TVA sunt emise facturi din partea unor furnizori care facturează cu TVA, din TVA-ul colectat se scade (se deduce) TVA-ul achitat furnizorilor odată cu facturile, astfel încât la bugetul de stat se virează diferența rezultată după exercitarea dreptului de deducere.

TVA-ul colectat și cel deductibil (din facturile furnizorilor) nu reprezintă venit sau cheltuială. Valoarea fără TVA din facturile care sunt emise către clienți reprezintă venit, iar valoarea fără TVA din facturile emise de furnizori către plătitor de TVA reprezintă, în principiu, cheltuială. Deci, o factură, conține venit și TVA de colectat de la client.

Drept urmare, TVA colectată de la client nu aparține celui care emite factura, ci va trebui să fie virată la bugetul de stat, care nu afectează în niciun fel venitul stabilit prin factură, deci nici patrimoniul furnizorului.

A arătat că prejudiciul alegat nu îndeplinește condiția de a fi actual. Pentru a fi actual un prejudiciu trebuie să intervină o diminuare efectivă a patrimoniului presupus prejudiciat. A mai arătat faptul că din informațiile sale, (R) nu a achitat suma imputată de acesta, astfel încât nu avem de-a face cu un prejudiciu actual, având în vedere că nu s-a diminuat patrimoniul acestuia (nu s-a achitat către fisc suma pretinsă de la apelantă).

De asemenea, a considerat că prejudiciul nu îndeplinește nici condiția de lichiditate. Prin prezenta a contestat valoarea prejudiciului. A subliniat că nu a fost verificat dacă prejudiciul suferit de intimata este valoarea solicitată. Prin decizia de impunere nu este stabilită dacă din suma stabilită de DGRFP (...) apelanta nu a dedus vreo sumă.

Referitor la obligația de a verifica valabilitatea codului de TVA al apelantei, a arătat că, în conformitate cu Decizia civilă, intimata ar fi avut obligația de a proceda la verificarea codului de TVA al apelantei înainte de efectuarea plății.

A considerat că susținerea intimatei conform căreia dispozițiile hotărârii sunt aplicabile numai între părți este neîntemeiată. Conform art. 435 Cod procedură civilă hotărârea este opozabilă pentru orice terțe persoane.

Mai mult decât atât, a subliniat că apelanta prin invocarea puterii de lucru judecat asupra obligativității intimatei de a verifica valabilitatea codului TVA, a formulat un mijloc de apărare, arătând culpa proprie a intimatei.

A precizat că intimata însăși a atașat la cererea de chemare în judecată Decizia civilă în vederea dovedirii dreptului acesteia de a solicita obligarea apelantei la plata sumei imputată către aceasta de DGRFP (...). La rândul său și apelanta a făcut referire la considerentele hotărârii, conform cărora intimata ar fi avut obligația de a verifica valabilitatea codului de TVA, apreciind că ar fi inacceptabilă aplicarea numai în parte a considerentelor și dispozițiilor Deciziei civile.

Mai mult decât atât pe baza Circularei nr. 1/2011 a (R) SRL “Facturile emise de subcontractori respectiv facturile cu materialele vor fi conformate cu semnătura de Managerii de proiect împreună cu Situațiile de lucrări emise de subcontractori, specificând gestiunea sau lucrarea unde realizează.” Astfel, a considerat că intimata nu poate invoca propria culpă în producerea prejudiciului.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 223, art. 435, art. 446, art. 480 din Cod de procedură civilă, art. 14, art. 17, art. 1170, art. 1350, art. 2523, art. 2528 din Cod civil, art. 12 din OG nr. 92/2003, art. 11 Legea nr. 571/2003, art. art. 1471, art. 153 din Codul fiscal.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și efectuarea unei expertize contabile.

La data de 04.12.2019, față de apelul declarat în prezenta cauză, intimata (R) SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea în întregime a sentinței apelate.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, intimata a arătat că data de la care a cunoscut paguba a fost 31.03.2016 - data emiterii deciziei de impunere nr. 26 emisă de ANAF, întrucât până la acea dată nu a existat nicio pagubă în patrimoniul său.

A achiesat, în schimb, la motivarea instanței de fond, întrucât luând în considerare că decizia de impunere a fost atacată, iar soluția asupra ei a fost definitiv tranșată la data de 08.12.2017 - data pronunțării Deciziei civile nr. (...) de către Curtea de Apel (...), data la care prescripția a început să curgă este 08.12.2017.

Având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 21.12.2018, respectiv înăuntrul termenului de 3 ani reglementat de lege, excepția prescripției a fost în mod întemeiat respinsă.

A menționat că decizia Curții de Apel (...), pe de o parte, produce efecte doar pentru părțile din proces, conform art. 435 Cod procedură civilă, iar pe de altă parte, aceleași dispoziții citate de către instanța din (...) sunt valabile și pentru apelantă.

Important în decizia pronunțată de Curtea de Apel (...) este faptul că i se impută o conduită în raport cu statul și nu față de alte entități juridice, considerându-se că nu a fost de bună-credință (art. 12 din OUG nr. 92/2003) în raport cu ANAF.

În ceea ce privește fondul cauzei, a considerat că susținerile apelantei sunt puerile, arătând că eroarea comună și invincibilă de care încearcă să se prevaleze nu are aplicabilitate în speță, deoarece textul de lege nu permite aplicarea principiului acolo unde legea reglementează un sistem de publicitate, ori în cazul codului de TVA statul a implementat un sistem de publicitate care poate fi accesat de pe site-ul ANAF. A invocat dispozițiile art. 17 din Codul civil.

A susținut că apelanta era datoare să își cunoască situația fiscală proprie, precum și normele legale incidente în materie de TVA, care, așa cum inclusiv apelanta le-a citat, conduc la anularea codului de TVA, dacă timp de două trimestre consecutiv se depune declarație pe valoare zero.

A arătat că apelanta avea obligația să informeze intimata despre anularea codului de TVA în temeiul legii - art. 1.167, art. 1.170 Cod civil, care în toate situațiile completează contractul dintre părți, însă aceasta nu a acționat cu bună-credință, întrucât dacă o făcea o informa despre situația sa fiscală.

Referitor la fapta ilicită, intimata a arătat că dispozițiile contractuale se completează, în toate cazurile, cu dispozițiile legale imperative, în principal prevăzute în Codul civil, care reglementează atât obligații în sarcina cocontractanților, cât și obligații în sarcina părților în relația cu statul.

Având în vedere că a fost obligată, prin decizia de impunere nr. 26, la plata către bugetul de stat a TVA-ului pe care, inițial, l-a dedus, a apreciat că este evident că această situație se datorează faptei ilicite a apelantei, care deși a cunoscut (sau cel puțin trebuia să cunoască prin prisma depunerii timp de două trimestre consecutiv a declarației de TVA pe valoare zero) că are (sau va avea) codul de TVA anulat, a încasat de la societate și TVA - contrar legii.

A mai menționat că apelanta, la rândul său, a încălcat în raport de intimată contractul dintre părți înțeles „lato sensu”, întrucât a încasat o sumă considerabilă din TVA care nu i s-a cuvenit, fiind încălcate cel puțin dispozițiile art. 1167 și art. 1170 din Codul civil, însă apelanta deși trebuia să își cunoască propria situație fiscală și mai mult, trebuia să cunoască normele legale în vigoare, a acționat totuși în maniera în care a făcut-o încasând în continuare TVA de la intimată, invocând principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

De asemenea, a menționat că nimeni nu se poate scuza, invocând necunoașterea legii („nemo censetur ignorare legem”), motiv pentru care „presupunerea” sa că apelanta a știut despre anularea codului său de TVA este susținută cel puțin de cele două principii de drept enumerate, precum și de conduita adoptată de aceasta de a nu ne informa cu privire la situația fiscală ivită.

Cu privire la prejudiciu, a arătat că a achitat, conform dovezilor care se regăsesc la dosarul de fond, TVA-ul către apelantă, dar nu a putut deduce TVA-ul achitat în raport de bugetul statului, întrucât (P) a avut, pentru o perioadă limitată, codul de TVA anulat. În final, a fost obligată să achite și către bugetul de stat TVA-ul (la care s-au adăugat dobânzi și penalități).

Practic, (R) a achitat de două ori același TVA: odată către (P), deși aceasta nu avea dreptul să încaseze acel TVA (trebuind să emită facturi fără TVA), iar a doua oară către bugetul de stat în urma deciziei de impunere nr. 26, în total fiind obligată la plata sumei de 284.705 lei către bugetul de stat.

Față de cele de mai sus, a considerat că alegațiile apelantei cu privire la lipsa de prejudiciu sunt total nefondate, deoarece s-a stabilit în mod definitiv, în urma deciziei Curții de Apel (...), că intimata nu are dreptul de deducere a TVA-ului pe care l-a achitat, deși l-a achitat având previziunea că poate să deducă TVA-ul.

În ceea ce privește obligația sa de verificare a codului de TVA, a menționat că, Curtea de Apel (...) a statuat că, în raport de statul român, prevederile art. 12 din OUG nr. 92/2003 nu au fost respectate, dar nu se poate admite că fapta ilicită a apelantei de a colecta un TVA care nu i se cuvine și pe care l-a și încasat să rămână nesancționată.

A concluzionat în sensul că, raportat la elementele care compun răspunderea contractuală emiterea unor facturi cu TVA reprezintă o încălcare a prevederilor contractuale - încălcarea cel puțin a bunei-credințe, deoarece în fapt a fost nevoită să achite o sumă mai mare decât i se cuvenea apelantei.

TVA-ul pe care apelanta l-a încasat, indiferent dacă a fost sau nu declarat la bugetul de stat, i-a cauzat un prejudiciu direct, întrucât nu a putut să deducă, la rândul său TVA-ul achitat, trebuind să suporte din propriul patrimoniu și TVA-ul către stat.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.167, art. 1.170 și urm. Cod civil, Codul fiscal, Legea nr. 85/2014.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv înscrisurile administrate la fond.

În ceea ce privește probațiunea solicitată de către apelantă prin emiterea unor adrese și efectuarea unei expertize contabile, a solicitat respingerea lor ca inutile soluționării cauzei, întrucât nu are relevanță conduita apelantei ulterior încasării TVA-ului de la intimată, respectiv ce anume a făcut aceasta cu banii încasați.

Examinând sentința apelată, raportat la motivele de apel invocate, Curtea a reținut că apelul este nefondat.

În ceea ce privește motivul de apel privind nejudecarea fondului de către prima instanță și solicitarea de anulare a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea a reținut că acesta nu poate fi primit.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare se poate dispune doar în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. Nejudecarea fondului presupune ca instanța să fi soluționat cauza în temeiul unei excepții procesuale, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Este adevărat că, în practica judiciară, unele instanțe au interpretat sintagma “nejudecarea fondului” în sens larg, asimilând acestei ipoteze și unele situații în care motivarea hotărârii este atât de sumară, încât nu se poate realiza un control judiciar al hotărârii în căile de atac.

Motivarea constituie un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că, motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, și nu o chestiune de cantitate, esențială fiind valoarea juridică a argumentelor și corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

În speță, din lecturarea considerentelor sentinței ce face obiectul apelului, rezultă că prima instanță a analizat susținerile ambelor părți, expunând atât situația de fapt, cât și motivele de drept pentru care s-a admis acțiunea reclamantei. Faptul că nu s-a răspuns la toate argumentele pârâtului nu poate determina anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța fiind îndreptățită să grupeze argumentele pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

În ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, motivele de apel sunt, de asemenea, nefondate.

În soluționarea excepției prescripției, trebuie arătat că, reclamanta și-a fundamentat acțiunea pe răspunderea civilă contractuală, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 284.705 lei, constând în TVA, dobânzi și penalități, puse în sarcina reclamantei prin Decizia nr. F-CJ (...)/31.03.2016 emisă de ANAF – DGRFP (...), prin care s-a reținut că reclamanta a dedus în mod nelegal TVA în sumă de 226.724 lei aferent facturilor emise de societatea pârâtă – S.C. (P) S.R.L. în perioada 01.08.2012 - 16.08.2013, deoarece pârâta nu era înregistrată plătitoare de TVA.

Reclamanta a mai arătat că, în baza facturilor emise de pârâtă cu TVA, a achitat acesteia TVA-ul, pe care, însă, nu l-a putut deduce, fiind obligată prin decizia amintită, să achite și către bugetul de stat TVA-ul pe care l-a achitat o dată către pârâtă. La rândul său, pârâta, deși a încasat TVA-ul, nu l-a declarat și nu l-a virat la bugetul de stat. În acest context, reclamanta a apreciat că, fapta ilicită a pârâtei constă în emiterea facturilor fiscale cu TVA, în perioada în care aceasta avea codul de TVA anulat.

Raportat la aceste precizări, în speță sunt aplicabile prevederile art. 2528 alin. 1 Cod civil, în conformitate cu care, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În opinia apelantei pârâte, termenul a început să curgă de la data emiterii și comunicării facturilor fiscale către reclamantă (01.08.2012 - 16.08.2013), acesta fiind momentul de la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască imposibilitatea deducerii TVA-ului aferent facturilor, astfel cum se reține prin Decizia nr. (...)/08.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel (...).

Curtea nu a putut reține argumentele apelantei, considerând că, dreptul la acțiune al reclamantei a început să curgă cel mai devreme la data emiterii deciziei de impunere prin care a fost obligată să achite bugetului de stat TVA-ul dedus nelegal, respectiv data de 31.03.2016. Până la data întocmirii în sarcina reclamantei a deciziei amintite, acesteia nu i se produsese efectiv o pagubă.

Pentru a se stabili care este data la care, în speță, reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, trebuie arătată natura juridică a taxei pe valoarea adăugată, precum și mecanismul achitării, colectării și deducerii acesteia.

Iar în acest sens, s-a reținut că, după cum în mod judicios arată apelanta pârâtă, TVA-ul este un impozit indirect datorat de ultimul consumator, care nu aparține celui care emite factura, ci trebuie virat la bugetul de stat, astfel că, societățile înregistrate în scopuri de TVA acționează ca un intermediar în cadrul colectării TVA-ului, căci la buget este vărsat TVA-ul colectat, după exercitarea dreptului de deducere a sumelor achitate cu titlu de TVA de către societatea respectivă.

Astfel, la data emiterii facturilor fiscale de către pârâtă și a plății lor de către reclamantă, acesteia din urmă nu i se cauzase vreun prejudiciu, deoarece, atâta vreme cât, facturile fuseseră emise cu TVA, plata acestora de către reclamantă, deci inclusiv valoarea TVA-ului, constituia o obligație contractuală pentru reclamantă, TVA-ul urmând a fi vărsat la bugetul de stat de către societatea pârâtă, iar reclamanta având dreptul de deducere a acestuia. TVA-ul nu intra în patrimoniul pârâtei, ci aceasta trebuia să îl colecteze, și, după deducere, să vireze diferența la bugetul de stat. Așadar, la data emiterii și plății facturilor fiscale, nu se poate vorbi despre vreo pagubă în patrimoniul reclamantei, câtă vreme aceasta avea dreptul corelativ de deducere a sumei achitate cu acest titlu.

Ci, paguba s-a produs în momentul constării de către organele fiscale a nelegalității deducerii TVA-ului aferent facturilor în discuție, cu obligația reclamantei la achitarea TVA-ului nelegal dedus, împreună cu dobânzile și penalitățile aferente.

Abia după întocmirea deciziei de impunere reclamanta a fost pusă în situația în care, deși achitase în mod indirect statului TVA-ul, prin plata facturilor fiscale către pârâtă, a fost obligată la achitarea din nou a TVA-ului, ca urmare a deducerii nelegale a contravalorii acestuia.

Prin emiterea și plata facturilor cu TVA, reclamanta nu a fost prejudiciată, atâta vreme cât avea credința că, aferent acestor facturi, va avea dreptul de deducere a TVA-ului achitat. Prejudiciul său se concretizează în imposibilitatea de deducere a TVA-ului aferent facturilor fiscale emise de pârâtă, aspect reținut prin decizia de impunere. Or, în raport cu data întocmirii acestei decizii – 13.03.2016, acțiunea formulată de reclamantă la data de 27.12.2018 este formulată în interiorul termenului de prescripție de trei ani.

Aspectele reținute prin Decizia nr. (...)/2017 pronunțată de Curtea de Apel (...) vizează exclusiv conduita reclamantei în raport cu statul, și nu față de alte entități juridice. Această decizie nu are nicio influență în ceea ce privește începutul curgerii termenului de prescripție.

În privința fondului acțiunii reclamantei, s-au avut în vedere următoarele:

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta (R), aceasta a solicitat obligarea pârâtei S.C. (P) S.R.L. la plata sumei de 284.705 lei împreună cu dobânda legală din ziua cererii de chemare în judecată, acțiunea fiind fundamentată pe răspunderea civilă contractuală.

Fapta ilicită a pârâtei a fost justificată de reclamantă prin aceea că, pârâta a emis facturi cu TVA, în condițiile în care avea codul de TVA anulat, solicitând astfel plata unui preț mai mare decât i se cuvenea, în schimbul serviciilor prestate.

Prin apelul declarat, apelanta pârâtă a invocat inexistența unei clauze contractuale care să fi fost încălcată de către aceasta, raportat la contractele încheiate cu reclamanta, în baza cărora au fost emise facturile fiscale care conțin TVA.

Pentru a răspunde criticilor apelantei pârâte, Curtea a reținut că, între părți au fost încheiate două contracte: contractul cadru de prestări servicii nr. 80 din 15.05.2012 și contractul cadru de prestări servicii nr. 104 din 03.07.2012. În baza acestor contracte, pârâta, în calitate de prestator, s-a obligat în favoarea reclamantei, în calitate de beneficiar, să execute, cu forța de muncă proprie și utilaje proprii, lucrări de execuție instalații, lucrări mecanice și lucrări montaj utilaj la diferite locații stipulate în contract. În schimbul acestor servicii, s-a stabilit prețul care trebuie achitat de reclamantă, de 800.000 lei în cazul contractului nr. 80/15.05.2012 și respectiv 85.000 euro, preț la care urma să se aplice TVA, în ambele situații.

La data încheierii celor două contracte, potrivit verificărilor făcute de reclamantă, pârâta figura ca fiind înregistrată în scopuri de TVA.

În baza celor două contracte, în perioada 1 august 2012 - 16.08.2013, pârâta a emis facturi fiscale cu TVA, care au fost achitate integral de către reclamantă, conform dovezilor de la filele 28 - 36 din dosarul de fond.

Ulterior, în urma unui control încrucișat realizat la societatea reclamantă de către DGRFP (...) în data de 13.03.2016, a fost emisă decizia de impune nr. 26 și raportul de inspecție fiscală nr. F-(...)21, prin care s-a stabilit că, societatea reclamantă (R) S.R.L. nu putea deduce TVA-ul aferent facturilor emise de pârâta S.C. (P) S.R.L., deoarece în perioada 01.08.2012 - 13.09.2013, pârâtei i se anulase din oficiu înregistrarea în scopuri de TVA. În consecință, reclamanta a fost obligată să achite către bugetul de stat TVA în valoare de 226.724 lei, la care se adaugă dobânzi de întârziere de 33.218 lei și penalități de întârziere de 24.763 lei. Prin Decizia nr. (...)/08.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel (...), a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă împotriva actelor administrativ-fiscale arătate.

Raportat la starea de lucruri arătată, este evident că, în condițiile celor reținute prin decizia de impunere nr. (...)/13.03.2016, în sensul că reclamanta a dedus nelegal TVA-ul aferent facturilor fiscale emise de pârâtă, în patrimoniul reclamantei s-a produs un prejudiciu, care rezidă din aceea că, deși achitase pârâtei TVA-ul în baza facturilor emise de aceasta în modalitatea arătată, nu i s-a recunoscut dreptul de a deduce acest TVA, fiind obligată la achitarea acestuia la bugetul de stat, cu accesoriile aferente.

Or, acest prejudiciu își are temeiul în emiterea facturilor fiscale cu TVA de către pârâtă, în contextul în care aceasta avea codul de TVA anulat pe întreaga perioadă în care a emis facturile fiscale. Emiterea facturilor fiscale în discuție s-a făcut în baza celor două contracte de prestări servicii încheiate între părți, astfel încât, dat fiind caracterul special și derogator al răspunderii civile contractuale în raport cu răspunderea delictuală, cât și cu plata nedatorată, acțiunea în restituirea TVA-ului nelegal dedus ca urmare a plății TVA-ului în baza facturilor fiscale în discuție, a fost corect fundamentată de către reclamantă pe răspunderea civilă contractuală.

Potrivit prevederilor art. 1350 alin. 1 și 2 Cod civil, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat; atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

Conținutul contractului trebuie înțeles în sens larg, cu luarea în considerare nu numai a clauzelor expres prevăzute, dar și a urmărilor pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea la dau contractului, după natura lor (art. 1272 alin. 1 Cod civil).

Potrivit prevederilor Codului fiscal, pot emite facturi cu TVA doar persoanele juridice înregistrate în scopuri de TVA. Această dispoziție legală a fost implementată implicit în contracte, în care se prevede că prețul contractelor va cuprinde separat TVA, facturile fiind emise în acest sens de către pârâtă. Or, în contextul în care, ulterior încheierii contractelor, pe perioada derulării lor, pârâtei i se anulase codul de TVA, aceasta nu mai putea emite facturi cu TVA, reclamanta fiind pusă în situația de a plăti în mod nejustificat TVA pe care nu îl mai putea deduce.

Chiar dacă pârâta trebuia să acționeze ca un intermediar în cadrul colectării TVA, deoarece are obligația de a vărsa TVA-ul colectat la bugetul de stat, după exercitarea dreptului de deducere a sumelor pe care ea însăși le-a achitat cu titlu de TVA, în realitate, din cuprinsul raportului de inspecție fiscală reiese că, în perioada pentru care s-au emis facturile fiscale de către pârâtă – august 2012 - august 2013, aceasta nu a depus deconturi de TVA, nu a declarat livrări către (R) S.R.L., nu a declarat taxa colectată în valoare de 226.724 lei și nu a achitat-o la bugetul de stat.

Pârâta nu se poate apăra de răspundere prin invocarea bunei sale credințe, respectiv a faptului că, nu avea cunoștință că i se anulase codul de TVA. În primul rând, cunoașterea situației sale fiscale este o obligație care incumbă în mod evident pârâtei. Potrivit prevederilor art. 1481 Cod civil, debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, la alin. 2 arătându-se că, în cazul unor obligații inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând seama de natura activității exercitate. Or, în calitatea sa de profesionist, pârâta trebuia să își cunoască atât propria situație fiscală, cât și normele legale în vigoare, potrivit cărora depunerea timp de două luni consecutiv a declarației de TVA cu valoarea “0” atrage anularea codului de TVA. Consecutiv, aceasta trebuie să cunoască și faptul că, în aceste împrejurări nu mai putea emite facturi cu TVA.

Prin urmare, nu se poate imputa reclamantei necunoașterea situației pârâtei din punctul de vedere al înregistrării acesteia în scopuri de TVA, mai înainte ca însăși pârâta să își cunoască propria situație.

Aspectele reținute prin Decizia nr. (...)/08.12.2017 pronunțată de Curtea de Apel (...), în ceea ce privește obligația reclamantei de a verifica periodic valabilitatea codului TVA al pârâtei, nu are nici un efect în ceea ce privește stabilirea culpei pârâtei derivate din încălcarea lato sensu a obligațiilor contractuale asumate față de reclamantă, întrucât instanța a apreciat încălcarea acestei obligații de către reclamantă în raport cu Statul român și producerea de consecințe în planul dreptului fiscal. Aceste aspecte nu pot fi avute în vedere și în cadrul acțiunii subsecvente formulată de reclamantă împotriva pârâtei, justificată pe răspunderea civilă contractuală, determinată tocmai de respingerea acțiunii în contencios administrativ în baza acestei decizii judecătorești, întrucât, în cadrul acestei acțiuni, trebuie examinată îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei, în raport cu reclamanta, fără să intereseze răspunderea reclamantei din punctul de vedere al dreptului fiscal. Prin urmare, pârâta nu poate opune puterea de lucru judecat a deciziei nr. (...)/2017 pentru a obține respingerea acțiunii reclamantei.

Raportat la aceste dispoziții legale, suportarea consecințelor juridice ale anulării codului de TVA al pârâtei trebuie suportate de către aceasta, indiferent de faptul că aceasta a avut sau nu cunoștință în concret de acest aspect.

De asemenea, art. 1547 Cod civil prevede că, debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat fie cu intenție, fie din culpă. Din coroborarea acestei prevederi cu cea înscrisă la art. 1548, potrivit căreia culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării, rezultă că, debitorul va fi obligat la plata de despăgubiri nu doar atunci când acționează cu intenția de a-l păgubi pe creditor, deci când este de rea-credință, ci ori de câte ori nu dovedește existența unei cauze străine care să nu-i fie imputabilă. De asemenea, în sarcina sa operează o prezumție de vină, rezultată din simplul fapt al neexecutării.

Nu în ultimul rând, prin emiterea facturilor fiscale cu TVA, după anularea codului de TVA, pârâta a nesocotit și prevederile art. 1170 Cod civil, referitoare la buna-credință cu care trebuie să acționeze părțile atât la momentul negocierii și semnării contractului, cât și pe timpul executării sale.

Nu poate fi invocat în sprijinul apelantei pârâte nici principiul error comunis facit jus, reglementat de art. 17 Cod civil, față de dispozițiile exprese ale alin. 4 al acestui articol, care arată că acest principiu nu este aplicabil în materii în care legea reglementează un sistem de publicitate. Or, în materie de TVA, există un sistem public de informare care permite verificarea valabilității codului TVA.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat reclamantei, față de cele reținute prin decizia de impunere nr. (...)/13.03.2016, cum că reclamanta a dedus nelegal TVA-ul aferent facturilor fiscale emise de pârâtă, în patrimoniul reclamantei s-a produs în mod cert un prejudiciu, care rezidă din aceea că, deși achitase pârâtei TVA-ul în baza facturilor emise de aceasta în modalitatea arătată, nu i s-a recunoscut dreptul de a deduce acest TVA, fiind obligată la achitarea acestuia la bugetul de stat, cu accesoriile aferente.

Prin urmare, deși reclamanta achitase pârâtei facturile cu TVA și în această situație își putea deduce TVA-ul, în realitate, ca urmare a deciziei de impunere, a fost obligată către stat la plata TVA-ului dedus nelegal, fiind pusă în situația în care trebuie să achite, din culpa pârâtei, de două ori TVA-ul.

Astfel cum se reține în raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, în perioada pentru care s-au emis facturile fiscale de către pârâtă – august 2012 - august 2013, aceasta nu a depus deconturi de TVA, nu a declarat livrări către (R) S.R.L., nu a declarat taxa colectată în valoare de 226.724 lei și nu a achitat-o la bugetul de stat.

În baza art. 435 alin. 2 Cod procedură civilă, hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane, atâta timp cât, aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară. Or, din probele administrate în prezentul dosar, nu se poate reține o altă stare de fapt din acest punct de vedere, decât cea reținută prin actele fiscale arătate și hotărârea judecătorească pronunțată de Curtea de Apel (...). Din informațiile furnizate de DGRFP (...) (filele 53 - 56 din dosarul de apel), rezultă că, pe perioada august 2012 - august 2013, pârâta nu a declarat TVA-ul colectat de la reclamantă. Chiar dacă, din răspunsul organului financiar reiese că, în această perioadă, apelanta pârâtă ar fi livrat către bugetul de stat, în contul TVA-ului suma de 47.249 lei, nu se poate stabili dacă, în stabilirea și plata acestei sume, a fost luat în considerare TVA-ul achitat de reclamantă, în condițiile în care, în raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere, organele fiscale au arătat, după efectuarea unui control și la societatea pârâtă, că aceasta nu a depus deconturi de TVA și nu a declarat TVA-ul de 226.724 lei aferent facturilor fiscale emise către reclamantă.

De altfel, aspectul colectării și virării TVA-ului de către pârâtă, aferent facturilor emise către reclamantă nu prezintă nici o relevanță în ceea ce privește existența prejudiciului și obligarea pârâtei la repararea acestuia, întrucât pentru reclamantă, prejudiciul rezidă din aceea că, se află în situația de a achita din nou către bugetul de stat TVA-ul pe care în dedusese, în condițiile în care acest TVA fusese inclus în facturi și achitat deja pârâtei. Indiferent de faptul că pârâta a achitat ori nu TVA-ul către bugetul de stat, prejudiciul reclamantei subzistă.

Aceste chestiuni vizează exclusiv raporturile pârâtei cu organele fiscale, aceasta are posibilitatea regularizării situației în raport cu acestea, aceste aspecte excedând prezentului dosar.

De asemenea, prejudiciul este unul cert, în condițiile în care, suma de 226.725,21 lei fusese achitată pârâtei cu titlu de TVA, iar prin decizia de impunere organele fiscale au impus în sarcina sa obligația de vira aceeași sumă către bugetul de stat. De asemenea, dobânzile de întârziere și penalitățile de întârziere sunt accesorii ale creanței principale reprezentând TVA de plată, iar faptul că reclamanta nu a dovedit achitarea lor până la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu determină respingerea lor, câtă vreme reclamanta este obligată și la plata acestora, fiind vorba despre un prejudiciu viitor, dar cert. În acest sens, sunt prevederile art. 1532 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora, la stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe.

Este îndeplinită, de asemenea, și condiția existenței raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, câtă vreme prejudiciul reclamantei este determinat de fapta ilicită a reclamantei, aspect care reiese din considerentele anterior expuse.

În consecință, apreciind că sentința pronunțată este legală și temeinică, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare