Acţiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva Statului Român pentru fapte din perioada comunistă. Prescripţia dreptului la acţiune

Reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru că în anul 1988:

1) a fost racolat ca informator pe când era minor şi

2) că a întocmit în numele său note informative.

Data de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru prima faptă imputată pârâtului este data la care reclamantul a devenit major, iar pentru cea de-a doua faptă – data la care a intrat în vigoare Legea nr. 187/1969.

Decizia civilă nr. 96/A din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. 328/91/2020 și la data de 19.02.2020 pe rolul Tribunalului Vrancea – Secția I civilă reclamantul ... a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului să îi plătească suma de 400.000 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 216/2.07.2020 Tribunalul Vrancea a admis excepția prescripției extinctive și a respins acțiunea civilă în pretenții (acțiune răspundere civilă delictuală) ca fiind prescrisă sub aspect extinctiv.

Prin decizia civilă nr. 96/R/2020 a Curţii de Apel Galaţi s-a menţinut această hotărâre pentru următoarele considerente:

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamantul a arătat în cursul anului 1988, în timp ce urma cursurile liceale la ..., a fost recrutat ca informator din rândul elevilor minori și că în acea perioadă era chemat periodic de către ofițerul care l-a recrutat și era întrebat despre diferite lucruri care se întâmplau în școală, în familie sau în legătură cu persoanele cu care intra în contact.

Reclamantul a arătat că a suferit un prejudiciu moral prin fapta ilicită a pârâtului, care constă în racolarea lui ca informator pe timpul cât era încă minor și în aceea că fosta securitate, ca poliție politică, a întocmit în numele reclamantului, fără nici un suport real, note informative privind informații pe care reclamantul nu le dăduse.

Astfel, fapta ilicită indicată expres de reclamant are două componente (cele indicate mai sus), iar nu și faptul că Statul Român, prin legislația adoptată, i-ar îngrădi în vreun fel dreptul la muncă etc prin aceea că impune ca angajatul să nu fi fost colaborat al securității ca politie politică.

De asemenea, prejudiciul indicat ca fiind încercat de reclamant este dat de faptul că în perioada respectivă a devenit o persoană distantă, înstrăinată, care nu mai avea timp pentru pasiunile sale sau pentru activități specifice vârstei etc., iar în prezent întâmpină dificultăți în alegerea unui loc de muncă sau să ocupe o funcție electivă, deoarece i se solicită să nu fi fost colaborator al fostei securități.

Având în vedere aceste precizări exprese făcute prin cererea de chemare în judecată, care reprezintă actul de învestire a instanței și stabilește cadrul procesual ales de reclamant, Curtea a considerat că prima instanță a stabilit corect obiectul acțiunii ca o acțiune în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, cu consecința analizării posibilității de a institui în sarcina pârâtului o obligație patrimonială de dezdăunare, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

Chiar dacă reclamantul a mai arătat ulterior că acțiunea este generată de încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la demnitate, la muncă etc., el nu a solicitat să se constate încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale, solicitare căreia, într-adevăr, nu i se poate opune un termen de prescripție extinctivă, ci a solicitat doar acoperirea unui prejudiciu moral pentru încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale.

Cu alte cuvinte, acțiunea nu se rezumă la a se constata încălcarea unui drept personal nepatrimonial și la solicitarea de încetare a acestor încălcări, caz în care acțiunea ar fi imprescriptibilă sub aspect extinctiv, ci se solicită o sumă de bani pentru repararea unui prejudiciu moral ca urmare a încălcării unor drepturi personal nepatrimoniale, caz în care acțiunea este supusă regulilor privitoare la prescripția extinctivă (de exemplu, acțiunea în recunoașterea paternității unei invenții/opere etc. este imprescriptibilă, dar acțiunea promovată pentru recuperarea drepturilor bănești de autor este prescriptibilă).

În mod corect s-a arătat că o acțiune privitoare la repararea unui prejudiciu cu titlu de daune morale cauzat prin vătămarea chiar și a unor drepturi personal nepatrimoniale are caracter patrimonial, ceea ce impune aplicarea normelor referitoare la prescripția extinctivă.

Susținerea apelantului că Legea nr. 187/1999 nu arată expres caracterul prescriptibil al dreptului de a obține despăgubiri și nici nu precizează un termen de prescripție este corectă, dar acest lucru nu înseamnă că nu sunt aplicabile regulile prescripției extinctive, deoarece, așa cum am arătat anterior, acțiunea în răspundere civilă delictuală este o acțiune patrimonială, iar Legea nr. 187/1999, dacă nu conține norme speciale privitoare la cele două aspecte, se completează cu norma generală, care este în cazul de față Decretul nr. 167/1958, raportat la momentul săvârșirii faptei ilicite și art. 6 alin. 4 din Noului Cod civil, indicate și de prima instanță.

Așa fiind, regulile de drept comun (Decretul nr. 167/1958) privind termenul în care poate fi inițiată o acțiune civilă în răspundere delictuală sunt aplicabile și acțiunii de față.

Faptele ilicite indicate expres prin acțiune sunt, așa cum am arătat anterior, două: 1) racolarea reclamantului ca informator pe timpul cât era încă minor; și 2) fosta securitate, ca poliție politică, a întocmit în numele reclamantului, fără nici un suport real, note informative privind informații pe care reclamantul nu le dăduse.

Cu privire la prima faptă ilicită, Curtea a constatat că ea a fost săvârșită de pârâtul-intimat, prin prepușii săi, în timpul minoratului apelantului, și a produs efecte în perioada 19.05.1988 (data recrutării) -22.12.1989.

Reclamantul a devenit major la data de 21.05.1990 și după acest moment se consideră că, în calitate de deplin titular de drepturi și obligații, putea promova o acțiune civilă în pretenții delictuale pentru daune morale.

Faptul că apelantul-reclamant a fost recrutat de fosta securitate în anul 1988 este recunoscut chiar de acesta prin acțiunea formulată, unde indică faptul că ”(…) în cursul anului 1988, în timp ce urmam cursurile liceale la ..., am fost recrutat ca informator din rândul elevilor minori. În acea perioadă eram chemat periodic de către ofițerul care m-a recrutat și eram întrebat despre diferite lucruri care se întâmplau în școală, în familie sau în legătură cu persoanele cu care intram în contact”, acest aspect fiind reluat și de apărătorul apelantului odată cu concluziile formulate la termenul de judecată din data de 21.10.2020.

Susținerile apelantului din motivele de apel că nu avea cunoștință de faptul că i s-a deschis dosar de informator (chiar și pentru că nu a semnat un angajament) pot fi reale, dar nu au relevanță juridică în cauză, pentru că primul fapt ilicit cauzator de prejudicii, așa cum a fost indicat de reclamant, nu e acela că i s-a deschis dosar de informator, ci acela că a fost recrutat ca informator, profitându-se de starea de minorat, discernământul diminuat etc.

Astfel, calitatea de informator recrutat în timpul minorității a știut-o încă de la data recrutării și de la momentul la care furniza informațiile respective, chiar și inutile dacă erau, așa cum susține.

În aceste condiții, reclamantul trebuia să formuleze cererea de chemare în judecată în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă de la momentul la care a devenit major (21.05.1990) și s-a împlinit la data de 21.05.1993.

S-a considerat că sunt îndeplinite și condițiile stipulate de art. 8 din Decret, întrucât știa cine a săvârșit fapta prejudiciabilă (Statul, prin prepușii săi) încă de la momentul recrutării, iar prejudiciul îl cunoștea tot din perioada anterioară anului 1990, deoarece relatează în motivarea acțiunii că a devenit o persoană distantă, înstrăinată, nu mai avea timp pentru pasiunile sale sau alte activități specifice vârstei, fiind preocupat să-și îndeplinească ”obligațiile” față de stat, evoluția sa înregistrând o perioadă de stagnare.

Față de aceste argumente, Curtea a considerat că Tribunalul a dat o legală dezlegare privind prescripția extinctivă referitor la prima faptă ilicită a pârâtului-intimat.

Cu privire la a doua faptă ilicită, și Curtea a considerat că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă la intrarea în vigoare a Legii nr. 187/1999, având în vedere următoarele argumente:

Așa cum s-a arătat, în materia răspunderii civile delictuale patrimoniale prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea – art. 8 din Decret.

Așa cum am arătat și în ceea ce privește prima faptă ilicită, apelantul-reclamant a cunoscut persoana care a săvârșit-o încă de la momentul recrutării sale, respectiv Statul, prin prepușii săi.

Cu privire la pagubă, de asemenea se poate constata că însuși reclamantul arată prin acțiune că ea consta în aceea că a devenit o persoană distantă, înstrăinată etc., aspect pe care l-a putut conștientiza sau ar fi trebuit să-l conștientizeze încă de la momentul la care a devenit major și au încetat presiunile din partea autorului faptei ilicite, respectiv din anul 1990.

Considerând că paguba era cunoscută ulterior anului 1990, doar după ce apelantul ar fi consultat dosarul său din arhivele CNSAS, se impune a face următoarele precizări.

Norma din art. 8 al Decretului stabilește două momente alternative de la care prescripția începe să curgă, respectiv fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie momentul obiectiv (determinat judecătorește) al datei la care putea ori trebuia să cunoască anumite elemente.

Criteriul subiectiv nu poate fi interpretat că el acordă creditorului posibilitatea de a exercita în mod arbitrar acțiunea, deoarece însăși norma juridică stabilește o limită în aplicarea acestui criteriu, și anume neglijența celui îndreptățit să promoveze acțiunea.

Norma juridică indică expres ”data când trebuia să cunoască aceste împrejurări”, în acest fel criteriul subiectiv fiind dublat de unul obiectiv, ce se concretizează în momentul când păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Soluția amânării începerii curgerii termenului de prescripție de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba reprezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripție un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopului legiuitorului prin instituirea prescripției extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice.

De aceea legiuitorul a instituit al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția extinctivă, acela la care păgubitul trebuia să cunoască paguba.

Stabilirea unui astfel de moment obiectiv se întemeiază și pe ideea culpei prezumate a păgubitului de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei..

Dacă se lasă exclusiv la latitudinea păgubitului momentul la care va descoperi paguba (sau pe autorul ei), practic i se permite de a dilata nejustificat și la simpla lui voință termenul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, lucru de neprimit (cu alte cuvinte, termenul de prescripție începe să curgă doar dacă păgubitul își dorește acest lucru).

Ca și Tribunalul, și Curtea a considerat că reclamantul putea și trebuia a fi suficient de diligent să afle de existența unui eventual prejudiciu încercat prin cea de-a doua faptă ilicită dedusă judecății prin consultarea dosarul de informator deschis și existent în arhiva CNSAS într-un termen rezonabil de la intrarea în vigoare a Legii nr. 187/1999 și, în condițiile în care se considera prejudiciat, putea promova prezenta acțiune în termenul general de prescripție.

Dacă s-ar fi instituit doar momentul obiectiv, fără cel subiectiv, practic reclamantul-apelant ar fi putut promova prezenta acțiune oricând, atunci când ar fi dorit, invocând fără nici un temei că abia a aflat de prejudiciul încercat, ceea ce ar fi transformat nelegal o acțiune patrimonială prescriptibilă extinctiv într-o acțiune patrimonială practic imprescriptibilă.

Față de toate aceste aspecte, Curtea a considerat că prima instanță a dat o dezlegare legală aspectului referitor la împlinirea termenul de prescripție extinctivă și pronunțat o hotărâre legală, ce nu se impune a fi reformată, cu consecința respingerii apelului ca nefondat, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare