Conflict negativ de competență. Determinarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată în scopul determinării competenței materiale a instanței de fond

PROCEDURĂ CIVILĂ

Conflict negativ de competență. Determinarea valorii obiectului cererii de chemare în judecată în scopul determinării competenței materiale a instanței de fond

- art. 98 Cod de procedură civilă

- art. 94 alineatul 1 litera k) și art. 95 punctul 1 Cod de procedură civilă

- art. 135 alineatul 4 din Cod de procedură civilă

Determinarea valorii obiectului cererii în scopul determinării competenței materiale a instanței de fond se face ținând cont de regulile generale instituite de art. 98 Cod de procedură civilă, esențial fiind obiectul cu care instanța a fost efectiv investită în proces și nu valoarea în întregime a tuturor imobilelor cuprinse în același înscris.

Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă

Sentința civilă nr. 26/PI/CC din 22 martie 2022

Prin Sentința civilă nr. (...)/2021, din data de 09 decembrie 2021, pronunțată de Judecătoria (X), a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei (X), invocată din oficiu.

A fost declinată competență de soluționare a cauzei, privind pe reclamanta (R) S.R.L., în contradictoriu cu pârâții (P1), (P2), (P3) S.R.L., în favoarea Tribunalului (X), ca instanță competentă material.

În considerentele Sentinței civile, Judecătoria (X), a reținut următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 248 Cod de procedură civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În temeiul dispozițiilor art. 131 Cod procedură civilă, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața instanței de judecată, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să soluționeze pricina.

Conform art. 132 Cod procedură civilă, atunci când, în fața instanței se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțional competent.

Pornind de la obiectul cererii, instanța a reținut că acesta vizează o acțiune privind pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic pentru un imobil apartament vândut prin înscris sub semnătură privată cu prețul de 20.500 euro (petitul principal 1) și o acțiune în constatarea intervenirii cesiunii de creanță pentru același imobil la valoarea de 41.000 euro (petitul principal 2), imobil care provine dintr-un contract încheiat între pârâta (P1) și (Y) la valoarea de 41.000 euro.

Fiind vorba despre o acțiune personală imobiliară, deci evaluabilă în bani, din perspectiva instanței competente material după valoarea obiectului cererii, instanța a găsit ca fiind incidente dispozițiile art. 95 corelat cu art. 94 pct. lit. k.) Cod procedură civilă, din interpretarea cărora rezultă că sunt de competența tribunalelor cererile evaluabile în bani a căror valoare depășește 200.000 de lei.

Potrivit art. 98 alin. (1) Cod procedură civilă, valoarea obiectului cererii este cea arătată în capătul principal de cerere. Pentru situația în care valoarea indicată de către reclamant în cererea principală este contestată, dispozițiile alin. (3) al aceluiași articol reglementează ca modalitate de stabilire a valorii prezentarea de înscrisuri și explicații date de părți.

În acest sens, cu referire la petitul 2 privind constatarea intervenirii cesiunii și a analizei condițiilor de fond și de formă ale acesteia, cerere principală care, de altfel, este necesar a fi analizată cu prioritate, și care a și fost supusă timbrajului conform filei 14 dosar, este apreciată de către reclamantă la valoarea este de 41.000 euro, aspect reiterat și cu ocazia concluziilor orale pe excepția necompetenței.

Or, acest petit 2, reprezintă fără dubiu o cerere principală prin modul în care reclamanta a înțeles să deducă instanței cererea de chemare în judecată.

Conform art. 99 alin. (2) teza a IV-a Cod procedură civilă „în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.

Or, valoarea cererii privind constatarea cesiunii de creanță în valoare de 41.000 euro, calculată la data cererii de chemare în judecată, 12.07.2021, raportat la cursul BNR din acea zi, unde 1 Euro reprezenta 4,9275 lei, este echivalentă sumei de 202.027,5 lei.

Cu privire la critica apărătorilor reclamantei raportat la motivul că judecătoria ar fi competentă deoarece a fost soluționată de către aceasta și cererea de ajutor public judiciar, instanța a apreciat-o ca neîntemeiată sub aspectul stabilirii competenței pe fondul cauzei, având în vedere art. 131 Cod procedură civilă și dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 51/2008.

În conformitate cu prevederile art. 11 alin. 1 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, „cererea de acordare a ajutorului public judiciar se adresează instanței competente pentru soluționarea cauzei în care se solicită ajutorul”, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, „dacă ajutorul public judiciar este solicitat într-un proces în curs, cererea sau, după caz, cererile de acordare a ajutorului public judiciar se soluționează, dacă legea nu prevede altfel, de completul învestit cu soluționarea cererii principale”.

Însă, așa cum anterior s-a precizat, conform art. 131 Cod procedură civilă la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața instanței de judecată, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să soluționeze pricina.

Astfel, interpretând per a contrario articolul anterior menționat, legiuitorul instituie practic o prezumție că orice cerere privind taxa de timbru, procedura verificării și regularizării cererii, cererile de ajutor public judiciar etc., dedusă judecății este de competența instanței învestită cu acea cerere, până la primul termen de judecată. Se realizează astfel o prorogare de competență în favoarea instanței învestite cu cererea respectivă.

Or, fiind în discuție mai multe cereri principale, cu referire la petitele 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată, precum și aspectul că eventuala stabilire de competență pe cererea de ajutor public judiciar nu reprezintă o hotărâre interlocutorie cu privire la competența instanței care soluționează fondul litigiului, atât timp cât în discuție sunt incidente și dispozițiile art. 99 alin. 2 Cod procedură civilă, apărarea reclamanților prin reprezentant apare ca neîntemeiată.

Fiind o valoare a cererii privind constatarea cesiunii de creanță care se află în strânsă legătură cu cererea privind pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic situată peste limita de 200.000 de lei prevăzută de dispozițiile art. 94. pct. 1 lit. k) Cod procedură civilă, instanța a conchis că instanța competentă material după valoarea obiectului cererii este Tribunalul, motiv pentru care a admis excepția necompetenței materiale după valoare a Judecătoriei (X), invocată din oficiu.

Din punct de vedere teritorial, văzând dispozițiile art. 117 Cod procedură civilă, instanța a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului (X), dispunând trimiterea dosarului instanței competente.

Prin Sentința civilă nr. (...)/D, din data de 17 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul (X), a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului (X), invocată de instanță din oficiu.

A fost declinată competența de soluționare a cererii înregistrate în dosarul nr. (...), în favoarea Judecătoriei (X).

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență.

A fost dispusă suspendarea judecății.

A fost dispusă trimiterea dosarului Curții de Apel (X), ca instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, în vederea soluționării conflictului de competență.

În considerentele Sentinței civile, Tribunalul (X), a reținut următoarele:

La primul termen de judecată, cu ocazia verificării competenței instanței, în acord cu dispozițiile art. 131 Cod procedură civilă, instanța a reținut precizările reprezentantei reclamantei, potrivit cărora fiecare dintre cele două capete de cerere ale cererii de învestire a instanței, referitoare la validarea raporturilor juridice născute între pârâții de ordin 1 și pârâții de ordin 2 și 3, respectiv între aceștia din urmă și reclamantă, au ca obiect material al cererii apartamentul nr. 4, situat în (...), str. (...) nr. 6, județul (...), care a făcut obiectul celor două acte juridice succesive, în concret, al convenției sub semnătură privată din data de 14.09.2007, respectiv al contractului de cesiune autentificat sub nr. (...)/12.10.2007 încheiat ulterior, la B.N.P. (...). Acest din urmă act juridic are ca obiect atât apartamentul nr. 4, cât și un al doilea apartament, identificat cu nr. 3, care a făcut obiectul unui alt contract sub semnătură privată, încheiat anterior contractului de cesiune și care nu face obiectul cererii de chemare în judecată în prezentul dosar.

Raportat la aceste constatări, deși în mod corect Judecătoria ca instanță inițial învestită cu soluționarea dosarului nr. (...) – a reținut incidența dispozițiilor art. 99 alin. (2) corelat cu art. 98 Cod procedură civilă, a ignorat valoarea obiectului cererii, arătată în fiecare din cele două capete de cerere prin indicarea expresă în cuprinsul primului capăt de cerere a sumei de 20.500 de euro, reprezentând valoarea apartamentului nr. 4, și referirea explicită din cel de al doilea capăt de cerere, potrivit căreia contractul de cesiune are „ca obiect același apartament”.

În concluzie, valoarea fiecăruia din cele două capete de cerere prin care se solicită constatarea încheierii celor două raporturi juridice, se circumscrie prețului stabilit de părți pentru apartamentul nr. 4, care face obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare din înscrisul încheiat la data de 14.09.2007 între pârâta de ordin 1 și pârâtul de ordin 2, în concret 20.500 de euro, respectiv, valoarea cesiunii pentru „același apartament”, de 20.500 de euro (jumătate din suma totală de 41.000 de euro, care viza ambele apartamente ce au făcut obiectul cesiunii de creanță).

Drept urmare, stabilirea competenței materiale a instanței după valoarea întregului contract de cesiune, care are ca obiect raporturi juridice referitoare la două apartamente, în condițiile în care analiza instanței este limitată la obiectul cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată (în concret, situația juridică a apartamentului nr. 4), intră în dezacord cu dispozițiile art. 98 Cod procedură civilă, potrivit cărora „Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere”. Or, valoarea obiectului cererii este reprezentată de prețul stabilit de părți pentru apartamentul nr. 4 prin încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv valoarea contractului de cesiune, din perspectiva aceluiași apartament, câtă vreme instanța nu a fost învestită pentru mai mult.

Față de aceste constatări, tribunalul a reținut că, prin raportare la cursul leu/euro de la data cererii de chemare în judecată (avut în vedere și cu ocazia stabilirii taxei judiciare de timbru pentru fiecare din cele două capete de cerere), în concret 4,9277 lei pentru 1 euro, valoarea obiectului fiecărui capăt de cerere evaluabil în bani este de 101.017,85 de lei, care se situează sub pragul valoric de 200.000 de lei prevăzut de art. 94 lit. k.) Cod procedură civilă, atrăgând competența materială după valoare a Judecătoriei.

Luând în considerare dispozițiile art. 99 alin. (2) Cod procedură civilă, Tribunalul a reținut că fiecare din cele două capete principale de cerere deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, având cauze diferite aflate în strânsă legătură, vizează pretenții a căror valoare atrage competența unei instanțe de același grad, respectiv Judecătoria (X) (prin raportare la criteriile de stabilire a competenței și din punct de vedere teritorial).

Față de argumentele dezvoltate în precedent, tribunalul a găsit întemeiată excepția necompetenței materiale a Tribunalului (X), invocată de instanță din oficiu, motiv pentru care a declinat competența de soluționare a cererii înregistrate în dosarul nr. (...), în favoarea Judecătoriei (X) și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății și trimiterea dosarului Curții de Apel (X), ca instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, în vederea soluționării conflictului de competență.

Analizând conflictul negativ de competență, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta S.C. (R) S.R.L., pe rolul Judecătoriei (X), s-a solicitat instanței să pronunțe o sentință prin care să constate existența promisiunii de vânzare cumpărare sinalagmatică încheiată cu privire la apartamentul nr. 4 situat în (...), strada (...), nr. 6, jud. (...), la valoarea de 20.500 euro. De asemenea s-a mai solicitat și constatarea intervenirii cesiunii conform contractului de cesiune autentificat sub nr. (...)/12.10.2007 la BNP (...) având ca obiect același apartament.

Așa cum în mod temeinic au reținut și Judecătoria și Tribunalul (X), articolul 94 punctul 1 litera k.) Cod de procedură civilă statuează în mod clar că: „Judecătoriile judecă: k.) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților profesioniști sau neprofesioniști”. De asemenea dispozițiile articolului 95 punctul 1 Cod de procedură civilă prevăd că: „Tribunalele judecă: 1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe”.  În consecință, raportat la textele de lege anterior citate este evident că judecătoriile sunt competente să soluționeze, în primă instanță acțiunile evaluabile în bani care nu depășesc valoarea de 200.000 lei, iar cererile care trec peste acest plafon sunt soluționate, în primă instanță, de către Tribunal.

În mod corect a reținut Judecătoria (X) prevederile articolului 99 alineatul 2 Cod de procedură civilă, conform cărora: „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.

Însă ceea ce a omis din vedere Judecătoria (X) și a reținut în mod corect Tribunalul (X) reprezintă contractul de cesiune (fila 8 dosarul judecătoriei) autentificat sub nr. (...)/12.10.2007 (fila 9 dosarul judecătoriei) care a avut ca obiect două apartamente, respectiv apartamentul nr. 3, care nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și apartamentul nr. 4 cu privire la care s-a și formulat acțiunea, precizând în mod expres prin cererea sa introductivă: „constatarea existenței promisiunii de vânzare-cumpărare sinalagmatică ... cu privire la imobilul apartament nr. 4 ... și constatarea cesiunii având ca obiect același apartament ...”. Se observă astfel că nicăieri în petitul cererii nu se face vorbire despre apartamentul cu nr. 3. În aceste condiții Curtea a constatat că valoarea sa nu poate fi avută în vedere la stabilirii competenței materiale a instanței de judecată, atât timp cât nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Determinarea valorii obiectului cererii în scopul determinării competenței materiale a instanței de fond se face ținând cont de regulile generale instituite de art. 98 Cod de procedură civilă, esențial fiind obiectul cu care instanța a fost efectiv investită în proces și nu valoarea în întregime a tuturor imobilelor cuprinse în același înscris.

În aceste condiții stabilirea competenței materiale a instanței de judecată se va face ținând cont de prețul stipulat pentru apartamentul nr. 4 prin încheierea promisiunii de vânzare cumpărare, respectiv 20.500 euro și jumătate din valoarea contractului de cesiune, raportat la același apartament despre care am făcut vorbire anterior.

Așadar ținând cont de cele anterior precizate și de obiectul cererii de chemare în judecată în valoare de 20.500 euro care raportat la moneda națională a României reprezentau 101.013,75 lei, având în vedere cursul euro din data de 12.07.2021, preluat din arhiva Băncii Naționale a României, respectiv 1 Euro = 4,9275 lei, rezultă că suma nu depășește 200.000 lei, acțiunea intrând în sfera de competență a Judecătoriei.

Așadar, având în vedere obiectul cererii, în cuantum de 101.013,75 lei, Curtea a constatat, în baza articolelor 94 alineatul 1 litera k) și 95 punctul 1 Cod de procedură civilă că, în speța de față, competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, îi revine Judecătoriei (X).

În baza acestor considerente și în temeiul dispozițiilor articolului 135 alineatul  4 din Cod de procedură civilă, Curtea a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei (X), Secția Civilă.

(Decizie redactată și rezumată de judecător Loreley-Emese MIREA-GAJDO)

Domenii speta

Spete similare