Recurs. Lipsa caracterului subsidiar al răspunderii gestionarului fondului de vânătoare, față de răspunderea proprietarului culturii afectate

DREPT ADMINISTRATIV

Recurs. Lipsa caracterului subsidiar al răspunderii gestionarului fondului de vânătoare, față de răspunderea proprietarului culturii afectate

- HG nr. 1679/2008

- Legea nr. 407/2006

- Legea nr. 13/2020

Potrivit dispozițiilor legale, între răspunderea gestionarului fondului cinegetic și răspunderea proprietarului există o interdependență. În baza art. 8 din HG nr. 1679/2008, ambii sunt chemați să răspundă în raport de propria culpă, răspunderea putând fi înlăturată în cazurile exoneratoare de răspundere.

În lipsa îndeplinirii obligației de a solicita în scris persoanei care gestionează fondul cinegetic să întreprindă acțiuni pentru prevenirea pagubelor la culturile agricole, gestionarul fondului cinegetic este pus în imposibilitatea de a-și îndeplini integral obligațiile legale.

Astfel, obligațiile gestionarului fondului de vânătoare de a executa acțiuni de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din zonele expuse sau de a vâna cu prioritate în locurile unde se produc pagube pot fi îndeplinite efectiv numai condiționat de cunoașterea acestor zone de către gestionarul fondului de vânătoare.

Or, în lipsa îndeplinirii obligației de informare, gestionarului fondului de vânătoare nu i se poate imputa de către proprietar eventuala neîndeplinire a propriilor obligații, tocmai pentru că a fost împiedicat de fapta proprietarului în a acționa.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 69 din 29 ianuarie 2021

Prin Sentința nr. (...) din 02.07.2020, Tribunalul (...) a respins, ca nefondată cererea formulată de reclamanta Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi în contradictoriu cu pârâtele Garda Forestieră (...) și P.F.A. (P).

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că prin Decizia nr. (...)/09.09.2019 s-a aprobat procesul verbal nr. (...)/12.08.2019 de constatare și evaluare a pagubelor produse de speciile de faună de interes cinegetic culturilor agricole deținute de persoana păgubită PFA (P), prin care s-a reținut antrenarea răspunderii civile a reclamantei Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi (...) și respectiv a proprietarului păgubit PFA (P) în proporție de câte 50% fiecare.

Din examinarea art. 13 alin. 2 din Legea nr. 407/2006, instanța a reținut că entitățile juridice răspunzătoare pentru suportarea despăgubirilor pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic sunt gestionarul faunei cinegetice, proprietarul culturii agricole și autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și silvicultură. Astfel, legiuitorul a prevăzut o răspundere independentă între gestionarul faunei cinegetice și proprietarul culturii agricole și o răspundere subsidiară a autorității publice centrale, care răspund de silvicultură, în situația în care, atât gestionarul, cât și proprietarul culturii agricole și-au îndeplinit toate obligațiile pentru prevenirea pagubelor.

Prin urmare, au fost înlăturate susținerile reclamantei conform cărora răspunderea gestionarului faunei cinegetice este subsidiară răspunderii proprietarului culturii agricole. Dacă ar fi intenționat să instituie o asemenea răspundere subsidiară, legiuitorul ar fi prevăzut-o în mod expres, cum a făcut-o în cazul antrenării răspunderii autorității publice centrale.

Instanța a analizat îndeplinirea de către reclamantă a obligației instituite de dispozițiile art. l lit. c) din Anexa nr. 4 la H.G. nr. 1679/2008, privind executarea de acțiuni de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din zonele expuse, pe care le aduce la cunoștința structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale, care răspunde de silvicultură, cu cel puțin 24 de ore anterioare desfășurării acestora, și a constatat că reclamanta a prezentat un proces verbal înregistrat cu nr. (...)/20.05.2019, încheiat în urma unei acțiuni de îndepărtare a vânatului din culturile agricole, fără ca în procesul verbal menționat reclamanta să precizeze zona/locul, traseul urmat, menționând doar “pe fondul cinegetic nr. 14 denumit (...)” care are o suprafața de 13.048 ha.

Prin urmare, din documentele prezentate de reclamantă, a reieșit că singura acțiune de îndepărtare a exemplarelor de mistreț de pe fondul cinegetic nr. 14 este insuficientă, existând posibilitatea ca imediat după finalizarea acțiunii, exemplarele din speciile de interes cinegetic să revină la cultura în care a fost constatată paguba.

Referitor la obligația instituită în sarcina reclamantei prin dispozițiile art. 1 lit. e) din Anexa nr. 4 la H.G. nr. 1679/2008, să vâneze cu prioritate, în condițiile legii, în locurile unde se produc pagube, acele exemplare din speciile de faună de interes cinegetic, care produc pagube sau care reprezintă un potențial pericol de producere a pagubelor, instanța a constatat că reclamanta a îndeplinit parțial această obligație, în sensul că, la eliberarea autorizației, nu a respectat prevederile OM 353/2008 în sensul că nu a completat rubrica „zona” din formularul autorizației de vânătoare colective tip A seria ACA nr. (...) emisă la data de 07.06.2019 (fila 109), ignorând obligația prevăzută în formularul Anexa 1 la HG 1679/2008, care la Cap. II prevede ca obligație a gestionarului „Vânarea cu prioritate, în condițiile legii, în zonele expuse producerii pagubelor, a acelor exemplare din speciile de faună de interes cinegetic care produc pagube sau care reprezintă un potențial pericol de producere a pagubelor”.

De asemenea, instanța a reținut argumentul autorității pârâte, potrivit căruia, in cazul în care acțiunile s-ar fi derulat în mod corespunzător nu se putea vorbi în acest moment despre o pagubă de 85% pe suprafața de 3,24 ha.

Susținerile reclamantei conform cărora ar exista o interdependență între obligația de a executa acțiuni de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din zonele expuse și obligația prevăzută în sarcina proprietarului culturilor agricole de a anunța gestionarul fondului cinegetic pentru realizarea unor acțiuni de îndepărtare, nu au fost reținute ca fiind întemeiate, câtă vreme, legiuitorul a prevăzut în mod expres obligativitatea executării acțiunii de îndepărtare a exemplarelor în sarcina gestionarului, necondiționat de anunțarea gestionarului de către proprietarul culturilor. Neîndeplinirea obligației de către proprietar nu exonerează de răspundere gestionarul fondului pentru neîndeplinirea obligației legale cu atât mai mult, cu cât, în speță este vorba de o pagubă de 85%, care s-a produs în timp, iar suprafața relativ mică este de 3,24 ha. Garda Forestieră (...) nu a fost înștiințată despre alte pagube produse pe raza acestui fond într-o perioadă apropiată de cea menționată.

Instanța a reținut, de asemenea, că prin adresa nr. (...)/DMRC/21.02.2019 emisă de către Ministerul Apelor și Pădurilor înregistrată la Garda Forestieră (...) cu nr. (...)/21.02.2019, s-au adus unele clarificări referitoare la modul de stabilire a răspunderii civile pentru pagubele produse în fondurile cinegetice și în intravilan de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic admise la vânătoare, culturilor agricole/silvice și animalelor domestice, statuând că în cazul în care gestionarul fondului cinegetic nu își îndeplinește una dintre obligațiile ce îi revin, conform Anexei nr. 4 la H.G. nr. 1679/2008, acesta trebuie să suporte despăgubirea aferentă, indiferent dacă proprietarul culturii agricole/silvice și al animalelor domestice și-a îndeplinit sau nu obligațiile ce îi revin, conform Anexei nr. 3 din H.G. nr. 1679/2008, modul în care proprietarul își îndeplinește obligațiile devenind relevant doar în cazul în care gestionarul fondului cinegetic și-a îndeplinit toate obligațiile prevăzute de H.G. nr. 1679/2008.

Referitor la omisiunea menționării câtimei obligației de plată în cuprinsul deciziei contestate, instanța a constatat că această inadvertență nu atrage nulitatea actului administrativ, câtă vreme în procesul verbal nr. (...)/12.08.2019 se stipulează în mod expres cota procentuală din răspunderea ce îi revine reclamantei, respectiv proprietarului culturii, și anume 50% fiecare, cotă procentuală, care se aplică corespunzător, totalului prejudiciului cauzat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi, solicitând casarea hotărârii atacate și în consecință, anularea în parte ca nelegală a Deciziei nr. (...)/2019 emisa de Garda Forestieră (...) prin care s-a aprobat Procesul verbal nr. (...)/12.08.2019 de constatare și evaluare a pagubelor produse de speciile de faună de interes cinegetic culturilor agricole deținute de persoana juridică păgubită P.F.A. (P), în ceea ce privește angajarea răspunderii sale civile, în cota de 50%, pentru repararea pagubelor constatate și evaluate în acest proces verbal.

În motivare, recurenta a arătat că prima critică vizează neînțelegerea de către prima instanță a cadrului legal în care operează atragerea răspunderii părților implicate în procedură, respectiv caracterul subsidiar al răspunderii gestionarului, față de răspunderea proprietarului.

Nu se poate presupune o răspundere solidară a proprietarului și gestionarului, nefiind vorba de o acțiune/inacțiune comună care să fi avut drept cauză producerea prejudiciului. Fiind vorba de răspunderea proprie în legătură cu obligații individuale și nu conjuncte, nu se poate vorbi de o răspundere conjunctă.

Se mai arată că unele din obligațiile gestionarului se activează abia după ce proprietarul iese din pasivitate, iar răspunderea gestionarului se activează atunci când proprietarul dovedește că și-a îndeplinit toate măsurile impuse de lege în sarcina sa, și cu toate acestea nu a putut împiedica producerea pagubei.

Recurenta arată că în măsura în care obligațiile proprietarului constituie Capitolul II al Procesului verbal, iar obligațiile gestionarului constituie Capitolul III al Procesului verbal, cele din urmă au un rol subsidiar față de primele.

În cazul de față nici una din cele 4 obligații legale impuse în sarcina proprietarului nu a fost îndeplinită, astfel că paguba ar fi trebuit să rămână în exclusivitate în sarcina lui. Apreciază că Garda Forestieră nu a valorificat corect mențiunile din cuprinsul procesului-verbal, caz în care ar fi constatat că culpa aparține în întregime proprietarului.

A doua critică vizează neîndeplinirea de către proprietar a vreunei obligații legale care ar fi putut preîntâmpina paguba. Prima instanță apreciază nesemnificativ acest aspect, necercetându-l.

A treia critica vizează lipsa oricărei culpe a sa în ceea ce privește producerea pagubei.

Din cele 5 obligații impuse de lege în sarcina sa, Comisia a reținut îndeplinirea a 4 obligații, reținând că doar una din acestea nu a fost probată ca îndeplinită, anume executarea de acțiuni de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din zonele expuse.

Consideră recurenta că și această obligație a fost îndeplinită în măsura în care, începând din data de 4.02.2019 nu se mai puteau realiza niciun fel de activități de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, întrucât cu acea dată Direcția Sanitară Veterinară pentru Siguranța Alimentelor (...) a emis Actul Sanitar Veterinar nr. (...)/2019 privind declararea focarului de boală - la specia mistreț pentru Fondul cinegetic nr. 14 (...), (s-a declarat pesta porcină africană). Este vorba de acțiuni de “îndepărtare”, adică dislocare, hăituire, nu împușcare.

În al doilea rând, Comisia reține că A.J.V.P.S. (...) și-a îndeplinit parțial această obligație, întrucât “nu sunt menționate traseele parcurse astfel încât nu reiese ce acțiuni de îndepărtare s-au realizat în zona expusă”.

Ori, acțiunile de îndepărtare se realizează în baza unor proceduri specifice care presupun printre altele încunoștințarea prealabilă, cu minim 24 de ore înainte, chiar a Gărzii Forestiere, în acest fel, după ce prin adresele menționate chiar în Procesul verbal fila 3, aliniatul final, Garda Forestieră este încunoștințată de efectuarea acțiunilor de îndepărtare, după prezentarea copiilor Proceselor verbale de îndepărtare către Garda Forestieră, reținerea că A.J.V.P.S. (...) nu și-a îndeplinit obligația de îndepărtare doar pentru că nu a prezentat traseele din Procesul verbal este evident o greșeală.

Acțiunile se realizează pe fondurile de vânătoare, în cazul de față nr. 14 (...), nu “pe anumite zone”. Este de observat că procedura este în prealabil supervizată chiar de Garda Forestieră, fără a reclama nereguli.

În al treilea rând, HG 1679/2008 impune în sarcina proprietarului o a 4-a obligație și care nu a fost de asemenea îndeplinită de proprietar, anume aceea de a anunța gestionarul fondului cinegetic pentru realizarea unor acțiuni de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din zonele expuse atunci când se produc daune. Ori, proprietarul nu a anunțat asociația de vânători în legătură cu această problemă, aspect reținut de Comisie.

Susține recurenta că prima instanță apreciază greșit că obligația de informare stabilită în sarcina proprietarului este independentă de obligația stabilită în sarcina gestionarului, întrucât cele două obligații sunt institute prin texte de lege diferite și fără a se realiza o condiționalitate între cele două obligații. Chiar dacă în principiu cele două texte legale nu sunt condiționate este evident că obligația A.J.V.P.S. (...) de a efectua vânarea devine „exigibilă” atunci când este informată în legătură cu un eventual pericol.

În al patrulea rând, prevederile art. 13 alin. 3 al Legii nr. 406/2006, valabil de la 12.01.2020 susțin punctul său de vedere.

În drept, recurenta a invocat art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare, intimata Garda Forestieră (...) a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca temeinică și legală.

În motivare, arată intimata că, având în vedere cele reținute în mod legal și corect de către instanța de fond, A.J.V.P.S. (...) se află în eroare atunci când susține în prezentul recurs că prima instanță nu a înțeles cadrul legal care operează atragerea răspunderii părților implicate în procedură, situația de fapt și de drept fiind cea reținută de către instanța de fond, susținerile din recurs fiind identice cu cele din cererea de chemare în judecată, fără elemente de noutate.

În drept, intimata a invocat art. 205 și art. 489 alin. (2) din Codul de procedură civilă, art. 1, 13 din Legea nr. 407/2006, H.G. nr. 1679/2008 2008 privind modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/2006, precum și obligațiile ce revin gestionarilor fondurilor cinegetice și proprietarilor de culturi agricole, silvice și de animale domestice pentru prevenirea pagubelor.

Intimata P.F.A. (P), legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a apreciat recursul ca fiind întemeiat din următoarele considerente:

Criticile vizând necercetarea de către instanța de fond a modului în care proprietarul și-a îndeplinit obligațiile vizează nelămurirea stării de fapt și implicit nemotivarea corespunzătoare a hotărârii, în acord cu dispozițiile art. 425 Cod procedură civilă, critici ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă.

Curtea a respins aceste critici întrucât obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, a expus raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță, motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Or, instanța a răspuns argumentului esențial adus de recurenta reclamantă cu privire la îndeplinirea obligației de informare de către proprietar a gestionarului fondului cinegetic din zonele expuse.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă nu poate fi reținut.

Celelalte critici având ca obiect existența unei răspunderi subsidiare a gestionarului fondului cinegetic ori lipsa culpei sale în îndeplinirea obligațiilor vizează fie interpretarea, fie aplicarea greșită a legii de către instanța de fond, motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Instanța de control judiciar a apreciat că nu sunt fondate motivele de recurs invocate de recurentă în sensul că legea ar reglementa o răspundere civilă a gestionarului fondului cinegetic subsidiară față de cea a proprietarului. În mod corect a reținut instanța de fond că pentru a interveni astfel, răspunderea subsidiară trebuia reglementată expres, astfel cum a procedat legiuitorul în cazul răspunderii autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, în baza art. 13 alin. 3 din Legea nr. 407/2006.

Însă, Curtea a găsit întemeiate criticile referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a recurentei reclamante.

Potrivit art. 8 din HG nr. 1679/2008, despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplare din speciile de faună de interes cinegetic, prevăzute în anexele la Legea nr. 407/2006, se suportă potrivit prevederilor art. 13 din aceeași lege.

Proprietarii culturilor agricole, silvice, precum și gestionarii fondurilor cinegetice trebuie să îndeplinească obligațiile pentru prevenirea pagubelor ce pot fi cauzate de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, obligații prevăzute în anexele nr. 3 și 4.

Textul normativ nu reglementează o răspundere solidară, pentru a cărei antrenare de altfel trebuie să existe o prevedere expresă, și nici o răspundere subsidiară a unuia față de celălalt.

În aceste condiții, urmează ca răspunderea civilă a gestionarului fondului de vânătoare să fie stabilită în raport de regulile generale de antrenare a răspunderii civile delictuale, pentru neîndeplinirea obligațiilor legale ce îi reveneau potrivit dispozițiilor Anexei 4 a HG nr. 1679/2008.

Pornind de la starea de fapt reținută de prima instanță, instanța de control judiciar a constatat că în mod nelegal a stabilit instanța de fond că nu este incidentă sancțiunea nulității parțiale a actelor administrative.

Referitor la obligația prevăzută de art. 1 lit. c) din Anexa nr. 4 la HG nr. 1679/2008, în mod greșit s-a reținut existența culpei reclamantei în neîndeplinirea acestei obligații, prin efectuarea de către aceasta a unei singure acțiuni de îndepărtare a speciilor de faună din zonele expuse la data de 18.05.2019 și 19.05.2019, considerate insuficiente.

În temeiul acestui text, recurenta reclamantă are obligația de a executa acțiuni de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din zonele expuse, pe care le aduce la cunoștința structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură cu cel puțin 24 de ore anterioare desfășurării acestora.

Curtea a avut în vedere că ulterior acestei date, la 04.07.2019, Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a adoptat un program de măsuri urmare a declarării focarului de pestă porcină africană la mistreț pentru Fondul cinegetic nr. 14 (...), județul (...), după declararea sa oficială, prin care s-a impus recoltarea întregului efectiv de mistreți prin metode de vânătoare, iar transportul mistreților să aibă loc în condiții de biosecuritate.

În consecință, se impune concluzia că ulterior declarării focarului de pestă porcină africană pe acest fond cinegetic erau interzise activități de îndepărtare a vânatului.

În plus, s-a reținut că recurenta reclamantă a probat că au fost efectuate și alte activități de îndepărtare a speciilor de interes cinegetic pe același fond la data de 20.04.2019 și 30.03.2019, potrivit proceselor verbale nr. (...)/22.04.2019 și nr. (...)/01.04.2019 depuse în fața instanței de fond.

Instanța de fond a respins apărările recurentei reclamante cu privire la existența unei interdependențe între această obligație și cea a proprietarului culturilor agricole de a solicita gestionarului fondului întreprinderea de acțiuni pentru prevenirea pagubelor la culturile agricole, în perioadele în care acestea sunt frecventate pentru hrană de exemplare din speciile de faună de interes cinegetic.

Curtea a apreciat că, potrivit dispozițiilor legale, între răspunderea gestionarului fondului cinegetic și răspunderea proprietarului există o interdependență. În baza art. 8 din HG nr. 1679/2008, ambii sunt chemați să răspundă în raport de propria culpă, răspunderea putând fi înlăturată în cazurile exoneratoare de răspundere.

În ceea ce privește relevanța îndeplinirii obligației de a solicita în scris persoanei care gestionează fondul cinegetic să întreprindă acțiuni pentru prevenirea pagubelor la culturile agricole, instanța de control judiciar a constatat că sunt incidente în speță prevederile art. 1 lit. c) din anexa 3 la H.G. nr. 1679/2008 care statuează că „Pentru prevenirea pagubelor ce pot fi cauzate de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, proprietarii culturilor agricole și silvice au următoarele obligații: să solicite în scris persoanei juridice care gestionează fauna de interes cinegetic întreprinderea de acțiuni pentru prevenirea pagubelor la culturile agricole și/sau vegetației forestiere, în perioadele în care acestea sunt frecventate pentru hrană de exemplare din speciile de faună de interes cinegetic”.

Or, în lipsa îndeplinirii acestei obligații, gestionarul fondului cinegetic este pus în imposibilitatea de a-și îndeplini integral obligațiile legale.

Astfel, obligațiile gestionarului fondului de vânătoare, precum cea prevăzută la anexa 4 lit. c) din H.G. 1679/2008, de a executa acțiuni de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din zonele expuse sau cea prevăzută de litera e) din același act normativ, de a vâna cu prioritate în locurile unde se produc pagube pot fi îndeplinite efectiv numai condiționat de cunoașterea acestor zone de către gestionarul fondului de vânătoare.

Rațiunea instituirii obligației de informare prealabilă a gestionarului fondului de vânătoare este aceea de a-l înștiința cu privire la posibilitatea producerii prejudiciului și de a-l pune în întârziere cu privire la îndeplinirea propriilor obligații.

Or, în lipsa îndeplinirii acestei obligații, gestionarului fondului de vânătoare nu i se poate imputa eventuala neîndeplinire a obligațiilor, tocmai pentru că a fost împiedicat de fapta proprietarului în a acționa.

Este de remarcat că membrii comisiei au reținut că gestionarul faunei cinegetice nu și-a îndeplinit tocmai obligațiile ce depind de o informare prealabilă, de a executa acțiuni de îndepărtare a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic din zonele expuse, precum și cea de a vâna cu prioritate în zonele expuse. În aceste condiții, fapta proprietarului constituie o cauză exoneratoare de răspundere pentru gestionarul fondului de vânătoare cu privire la producerea prejudiciului, în baza art. 1352 Cod civil.

Interpretarea dată Hotărârii Guvernului nr. 1679/2008 de către Ministerul Apelor și Pădurilor nu poate constitui un argument valabil în sprijinul soluției instanței, cât timp acesta nu este emitentul actului normativ interpretat, iar pe de altă parte, interpretarea dată constituie o simplă opinie a Ministerului Apelor și Pădurilor, fără a avea aptitudinea de a produce efecte juridice, fără a fi un act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ.

Referitor la obligația prevăzută de art. 1 lit. e) din Anexa nr. 4 la HG nr. 1679/2008, constând în vânarea cu prioritate în locurile unde se produc pagube, a acelor exemplare din speciile de faună de interes cinegetic care produc pagube sau care reprezintă un potențial pericol de producere a pagubelor, prima instanță a constatat îndeplinirea parțială a acestei obligații, motivat de faptul că nu au fost respectate prevederile OMADR nr. 353/2008 prin deficiențe de completare a autorizațiilor de vânătoare emise, nefiind completată rubrica “zona” din formular.

Curtea a constatat că, în baza art. 12 alin. 1 din Ordinul MADR nr. 353/2008, autorizația de vânătoare colectivă tip A dă dreptul de a practica vânătoarea pe un singur fond cinegetic sau pe o porțiune dintr-un fond cinegetic. Numai în situația în care autorizația se emite pentru o porțiune a fondului cinegetic, se completează zona pentru care s-a emis.

Prin urmare, în lipsa menționării zonei din fondul cinegetic, trebuie considerat că autorizațiile de vânătoare au fost emise pentru întregul fond cinegetic, ceea ce este în acord cu dispozițiile legale.

Față de aceste considerente, apreciind că autorizațiile de vânătoare îndeplinesc condițiile legale, coroborate cu existența unei interdependențe a acestei obligații cu cea a proprietarului culturilor agricole de a solicita în scris întreprinderea de acțiuni în zonele expuse, conform argumentelor expuse mai sus, instanța de control judiciar a apreciat că nu se poate reține o culpă a recurentei reclamante în neîndeplinirea obligației de vânare a mistreților din zona în care se află culturile agricole distruse din litigiu.

Nefiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale a recurentei reclamante, în mod greșit i s-a antrenat răspunderea și a fost obligată la despăgubirea proprietarului culturilor agricole în proporție de 50% din valoarea pagubei produse.

Pe cale de consecință, Curtea, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, raportat la 496 Cod procedură civilă, a admis recursul și a casat în tot sentința, iar rejudecând fondul a admis acțiunea formulată de reclamanta Asociația Județeană a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi (...), a dispus anularea în parte a Deciziei nr. (...)/09.09.2019 emisă de Garda Forestieră (...) și anularea în parte a procesului-verbal de constatare și evaluare a pagubelor nr. (...) din 12.08.32019, în ceea ce privește angajarea răspunderii civile a reclamantei.

Reținând culpa procesuală a intimatei pârâte Garda Forestieră (...), emitenta actelor administrative, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, instanța a obligat-o pe aceasta să plătească recurentei suma de 50 lei reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în primă instanță.

Domenii speta

Spete similare