Spor de risc acordat personalului silvic. Prevederea sporului în contractul colectiv de munca. Condiţii de acordare

- Legea nr. 46/2008

- Legea nr. 130/1996

- Legea  nr. 62/2011

- Legea nr. 330/2009

- Hotărârea Guvernului nr. 229/2009

- Legea nr. 284/2010

Curtea observă că începând cu 1.01.2010 au intrat vigoare dispoziţiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă inclusiv funcţionarilor publici, lege care a reglementat posibilitatea acordării unor sporuri la art. 18 – 23 şi în cadrul Anexei III, referitoare la funcţionarii publici. Potrivit dispoziţiilor Anexei menţionate, sporul general pentru condiţii periculoase este de cel mult 15% (art. 9) iar pentru anumite categorii de personal (art.10) acesta poate fi de până la 30%.

Spre deosebire de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, legea unică de salarizare nu a mai prevăzut un cuantum fix ci, dimpotrivă, o limită maximă care necesită, o individualizare din partea ordonatorului de credite, în funcţie de specificul muncii şi de condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea fiecare angajat.

Având în vedere că statutul personalului silvic este reglementat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, care prevede că acestui personal îi sunt aplicabile şi dispoziţiile din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici şi întrucât O.U.G. nr. 59/2000 nu cuprinde reglementări speciale privind salarizarea personalului silvic – prevăzând numai că salarizarea va fi corelată cu gradul profesional, corelare care se efectuează prin raportare la regulile de salarizare specifice funcţionarilor publici – fiind stabilită corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice prevăzute în Statutul funcţionarilor publici – Curtea reţine că în speţă sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 330/2009, iar conform art. 1 alin. (2) din această lege, „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.

(Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia civilă nr. 2474 din 28 iunie 2016, judecător dr. D.D.-P.)

Împotriva sentinţei civile nr. 109/26.02.2016 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin a declarat recurs reclamantul R.G., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost aceasta formulată, în sensul obligării pârâtei RNP-Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin la plata sporului de risc de 25% din salariul de bază începând din luna octombrie 2013 şi până la momentul rămânerii definitive a hotărârii, actualizat cu rata inflaţiei.

În motivarea cererii arată că din sentinţa recurată rezultă că motivul pentru care a fost respinsă cererea sa constă în faptul că, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 284/2010, neprevederea sporului de risc în bugetul de venituri şi cheltuieli al pârâtei are drept consecinţă neacordarea lui, chiar dacă sporul este prevăzut de Legea nr. 46/2008 actualizată prin Legea nr. 133/2015 - Cod Silvic.

Apreciază ca fiind nelegală hotărârea primei instanţe, având în vedere faptul că dispoziţiile Legii nr. 284/2010 nu au fost aplicate niciodată la stabilirea drepturilor sale salariale, după cum nici Legea nr. 330/2009 nu a fost aplicabilă în cazul său, aspect confirmat de adresa nr. 1433/11.02.2016 emisă de pârâtă.

Arată că drepturile sale salariale au fost stabilite în baza Contractului colectiv de muncă şi în conformitate cu Statutul personalului silvic aprobat prin O.U.G. nr. 59/2000.

Curtea de Apel a constatat ca reclamantul R.G. – şef de ocol silvic la Ocolul Silvic S.M. – a chemat în judecată pârâta Direcţia Silvică Caraş Severin, solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti reprezentând spor de risc de 25% din salariul de bază, pe perioada septembrie 2012 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, conform art. 127 alin. (3) – (5) din Legea nr. 46/2008 care prevede că personalul silvic beneficiază de spor de risc de 25% din salariul de bază, iar reclamantul având studiile necesare, fiind şi absolvent de studii superioare, consideră că trebuia să beneficieze de acest spor.

Reclamantul a mai arătat că prin decizia civilă nr. 8335/10.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 4815/115/2012, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de acest spor de risc, decizia fiind executată de pârâtă, care i-a achitat drepturile obţinute.

Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (5) din Codul silvic – Legea nr. 48/2008, „personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior şi al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază”.

Curtea constată că este incontestabilă calitatea reclamantului de personal silvic şi că art. 127 alin. (5) din Codul silvic stabileşte plata acestui spor indiferent de condiţiile de lucru şi fără a fi condiţionat de alte aspecte.

Curtea reţine astfel că potrivit art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 privind noul cod silvic, personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acestora, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior şi al Romsilva, beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază. Prin urmare, Curtea apreciază că dispoziţia legală anterior invocată nu presupune existenţa unor dispoziţii suplimentare de natură a pune în aplicare efectivă art. 127 alin. (5), nefiind vorba despre sume de bani imposibil de calculat sau despre existenţa unor criterii de cuantificare întrucât cuantumul sporului de risc este stabilit de însăşi legiuitor într-un procent fix de 25% din salariul de bază.

Pe de altă parte, prevederile art. 122 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 potrivit cărora autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, elaborează în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentului cod, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici şi le aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând şi controlul aplicării lor, nu sunt incidente în speţă, acest aspect rezultând şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 122 prin raportare la art. 127 din Legea nr. 46/2008, dispoziţiile art. 122 alin. (1) fiind cuprinse la dispoziţiile finale şi tranzitorii ale noului cod silvic fără a se referi expres la sporul de risc ce a fost pentru prima dată introdus prin dispoziţiile art. 127 alin. (5) din noul cod silvic. Se observă astfel că Legea nr. 46/2008 nu prevede elaborarea vreunei reglementări subsecvente care să stabilească modalitatea de punere în aplicare a art. 127 alin (5) nefiind necesară intervenţia Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care nu are nicio obligaţie de a lua măsuri suplimentare în acest sens, iar fiecare angajator, ca ordonator de credite, indiferent de rangul său, avea obligaţia de a pune în aplicare legea fără a fi necesară intervenţia ministerului.

Curtea reţine că susţinerile pârâtei sunt neîntemeiate în ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia plata sporului de risc nu ar fi cuvenită în baza art. 127 alin. (5) Codul silvic anterior includerii unei clauze aferente în contractul colectiv de muncă aplicabil părţilor. Aceasta, deoarece o asemenea interpretare ar fi de natură să lase fără aplicabilitate dispoziţiile legale exprese în vigoare, lăsând la aprecierea unor particulari aplicarea acestor prevederi, întrucât încheierea contractelor colective de muncă nu constituie o obligaţie, ci doar o posibilitate în cazul angajaţilor din sistemul bugetar, potrivit art. 12 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă şi ale art. 128 alin. (1) şi art. 138 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Prin urmare, Curtea constată că dreptul reclamantului la plata sporului de risc pe perioada solicitată are ca şi temei legal aplicarea art. 127 alin. (5) din Codul silvic, aplicare ce nu poate fi condiţionată de încheierea unui contract colectiv de muncă referitor la acest aspect, iar pe de altă parte potrivit art. 38 din Codul muncii, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar a aprecia că acestora li se cuvin astfel de drepturi doar condiţionat de semnarea unor convenţii precum contractele colective de muncă, ar însemna implicit acceptarea ideii că aceştia pot renunţa la drepturile legal stabilite înainte ca menţionatele convenţii să producă efecte.

 Curtea nu-şi poate însuşi nici argumentul pârâtei privind lipsa fondurilor alocate pentru plata acestui spor, întrucât recunoaşterea în beneficiul reclamantului a unui drept bănesc stabilit prin lege nu poate fi condiţionată de demersurile realizate de angajator pentru asigurarea fondurilor necesare pentru plata sumelor cuvenite, autorităţile centrale având, astfel, obligaţia plăţii sporurilor stabilite prin lege câtă vreme erau cuprinse într-o dispoziţie legală aflată în vigoare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 330/2009, Curtea observă că începând cu 1.01.2010 au intrat vigoare dispoziţiile Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, aplicabilă inclusiv funcţionarilor publici, lege care a reglementat posibilitatea acordării unor sporuri la art. 18 – 23 şi în cadrul anexei III, referitoare la funcţionarii publici. Potrivit dispoziţiilor Anexei menţionate, sporul general pentru condiţii periculoase este de cel mult 15% (art. 9) iar pentru anumite categorii de personal (art.10) acesta poate fi de până la 30%.

Spre deosebire de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, legea unică de salarizare nu a mai prevăzut un cuantum fix ci, dimpotrivă, o limită maximă care necesită, o individualizare din partea ordonatorului de credite, în funcţie de specificul muncii şi de condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea fiecare angajat.

Legat de acest aspect, Curtea nu poate reţine apărarea potrivit căreia dispoziţiile Legii nr. 330/2009 nu ar fi aplicabile reclamantului (întrucât salarizarea personalului silvic nu s-ar face din fonduri publice, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, în a cărei subordine se află Direcţia Silvică pârâtă, fiind regie autonomă), având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, conform cărora „dispoziţiile prezentei legi se aplică:

a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;

b) personalului din autorităţi şi instituţii publice finanţate din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;

c) personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii.

Or, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva nu este finanţată exclusiv din venituri proprii.

Având în vedere că statutul personalului silvic este reglementat de O.U.G. nr. 59/2000, care prevede că acestui personal îi sunt aplicabile şi dispoziţiile din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici şi întrucât O.U.G. nr. 59/2000 nu cuprinde reglementări speciale privind salarizarea personalului silvic – prevăzând numai că salarizarea va fi corelată cu gradul profesional, corelare care se efectuează prin raportare la regulile de salarizare specifice funcţionarilor publici – fiind stabilită corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice prevăzute în Statutul funcţionarilor publici – Curtea reţine că în speţă sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 330/2009, iar conform art. 1 alin. (2) din această lege, „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.

De asemenea, în măsura în care reclamantul face parte din personalul contractual al Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 330/2009, având în vedere art. 2 alin. (3) din această lege, text conform căruia „intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi asimilat acestuia, precum şi personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici”.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, Curtea reţine că nu mai sunt aplicabile, începând cu data de 1.01.2010, dispoziţiile art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008.

Curtea reţine că deşi Legea – Cadru nr. 330/2009 a fost a fost abrogată prin Legea - Cadru nr. 284/2010, (privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrată în vigoare la 1.01.2011, conform art. 46 din Legea nr. 284/2010), aceleaşi principii de salarizare unitară sunt prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010, conform cărora „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.

Este evident că abrogarea Legii nr. 330/2009 produce efecte juridice numai pentru viitor, astfel încât pe perioada aplicării Legii nr. 330/2009 – respectiv în perioada 1.01.2010-31.12.2009 – nu putea fi aplicat art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008

De asemenea, şi ulterior datei abrogării Legii nr. 330/2009, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 284/2010 era interzisă stabilirea după anul 2011 şi în continuare a drepturilor salariale ale funcţionarilor publici prin alte acte normative decât Legea nr. 284/2010.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea conchide că reclamantului i se cuvenea în mod necondiţionat sporul solicitat doar până la intrarea în vigoare a legii unice de salarizare nr. 330/2009.

 În privinţa jurisprudenţei invocate de reclamant, Curtea observă că prin decizia civilă nr. 8335/10.09.2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 4815/115/2012, i-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de acest spor de risc începând cu luna iulie 2009 şi până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, 10.09.2013.

Prin urmare, Curtea reţine că reclamantului i s-a recunoscut prin decizia civilă nr. 8335/10.09.2013 a Curţii de Apel Timişoara, dreptul la acordarea sporului de risc până la data de 10.09.2013, situaţie faţă de care Curtea constată îndeplinirea cerinţelor excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru perioada septembrie 2012-10.09.2013.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 10.09.2013, Curtea subliniază că, în condiţiile în care reclamantul invocă precedentul judiciar survenit prin pronunţarea deciziei civile nr. 8335/10.09.2013 a Curţii de Apel Timişoara, din punct de vedere legal, referirile la hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti nu pot fi luate în considerare, dat fiind faptul că, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (4) din noul Cod de procedură civilă, potrivit cărora „este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii” – dispoziţie care reia principiul enunţat de art. 4 din vechiul Cod Civil, conform cărora „este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse” – jurisprudenţa unei instanţe naţionale nu constituie izvor de drept şi nu este obligatorie, cu excepţia soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi a hotărârilor Curţii Constituţionale. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat pe calea unui recurs în interesul legii asupra acestei chestiuni. Prin urmare, în privinţa jurisprudenţei invocate de reclamant, Curtea reţine că este vorba despre o singură hotărâre a Curţii de Apel Timişoara, nefiind obligatorie în lipsa dovedirii unei jurisprudenţe stabile şi consolidată a instanţei în această privinţă, prin depunerea la dosar a mai multor hotărâri în acest sens, precedentul judiciar nefiind considerat izvor formal de drept în legislaţia română, cu excepţia anumitor categorii de hotărâri judecătoreşti.

Cu privire la invocarea unei hotărâri irevocabile pronunţate de Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de recurs, Curtea constată necesitatea analizării efectelor jurisprudenţei acestei instanţe prin raportare la cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, Curtea precizează că articolul 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului are următorul conţinut:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în mai multe hotărâri care sunt condiţiile de aplicare a acestui articol.

În această privinţă, Curtea reaminteşte, de pildă, paragrafele nr. 58 şi 59 din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată la 24 mai 2006 în cauza Weissman şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, în care s-a arătat că “un reclamantă nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi este similară unei creanţe sub condiţie rezolutorie [a se vedea Principele Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 şi 83, CEDO 2001-VIII, şi Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002 - VII].

59. Cât despre noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea aminteşte, de asemenea, că, deoarece interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)”.

Or, în prezenta cauză reclamanţii nu au dovedit existenţa unei „jurisprudenţe bine stabilită” în sensul constatării nelegalităţii diminuării salariale la nivelul Curţii de Apel Timişoara. A fost invocată o singură hotărâre irevocabilă, cu privire la care Curtea constată că vizează problema drepturilor salariale ale personalului contractual angajat la o instituţie publică – respectiv o categorie de personal în privinţa căreia nu sunt incidente dispoziţiile legale referitoare la salarizarea funcţionarilor publici, astfel că eventuala similaritate a situaţiilor celor două categorii de personal nu poate constitui un argument hotărâtor, în condiţiile în care există reglementări speciale care întăresc şi subliniază principiul salarizării funcţionarilor publici exclusiv prin dispoziţiile legale.

Prin urmare, nu se poate reţine în cauză dovedirea unei speranţe legitime recunoscută reclamanţilor pe cale jurisprudenţială în sensul recunoaşterii drepturilor salariale imputate.

În consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea în speţă a art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau a art. 1 din Protocolul nr. 1 la această convenţie.

Dimpotrivă, jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara este stabilă în sensul acordării sporului salariale respectiv numai pe perioada anterioară datei de 1.01.2010 şi nu există nici un temei pentru modificarea acestei jurisprudenţe în prezent, raportat la faptul că reclamantul a beneficiat anterior de o hotărârea judecătorească definitivă în sens contrar.

În consecinţă, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, recursul formulat de reclamantul R.G. împotriva sentinţei civile nr. 109/26.02.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 3193/115/2015 s-a respins ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) noul Cod de procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare