Interpretarea dispoziţiilor h.g. nr. 1886/21.12.2006: obligaţia utilizatorului imobilului de a încheia contractul de închiriere cu persoana în favoarea căreia s-a restituit imobilul

Decizie 357 din 12.12.2017


Domeniu asociat : acţiune în răspundere contractuală

Cu privire la recursul formulat de A.R., Curtea a invocat, din oficiu excepţia netimbrării recursului, excepţie soluţionată cu prioritate în raport de dispoziţiile art.137 din Codul de procedură civilă.

Analizând excepţia netimbrării, Curtea stabileşte că este întemeiată şi drept urmare, anulează ca netimbrat recursul.

În acest sens, Curtea notează că, potrivit dispoziţiilor OUG 80/2013, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, cu excepţia anumitor cauze care sunt scutite de la plata taxelor de timbru.

Din economia aceluiaşi act normativ rezultă că neachitarea taxei judiciare de timbru determină anularea acţiunii sau cererii.

Acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu face parte din categoria acţiunilor supuse taxei judiciare de timbru astfel că în raport de dispoziţiile art.24 alineat 2 din OUG 80/2013 coroborate cu dispoziţiile art.3 din OUG 80/2013, recurentei A.R. i s-a pus în vedere să achite o taxă judiciară de timbru în cuantum de 3569,18 lei.

Prin încheierea din camera de consiliu din 6 noiembrie 2017 a fost respinsă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru.

În aceste condiţii, recurenta avea obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţa de recurs, obligaţie pe care aceasta nu şi-a îndeplinit-o, ceea ce determină anularea cererii de recurs ca netimbrată.

Excepţia netimbrării cererii de recurs fiind una dirimantă, criticile din cererea de recurs nu pot fi analizate.

Curtea constată că sunt nefondate cererile de recurs formulate de reclamantul W şi de AR- Filiala Iaşi împotriva aceleiaşi decizii.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantul W, se formulează critici numai în legătură cu greşita  admitere, în opinia recurentului, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.R..

Acesta susţine că această entitate are şi ea calitate procesuală pasivă alături de A.R. – Filiala Iaşi, în raport de dispoziţiile art.16 alineat 2 din Legea 10/2001 şi dispoziţiile Legii 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea A.R..

Prin cererea de recurs, A.R.-Filiala Iaşi formulează critici raportat la soluţia instanţei de apel  de  păstrare a soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.R., susţinând că numai această instituţie are calitate procesuală pasivă, în raport de dispoziţiile legale care reglementează scoaterea unui imobil din domeniul public, atribuţie ce revine numai A.R. în calitate de ordonator principal de credite, precum şi în raport de dispoziţiile Legii nr. 752/2001 privind organizarea A.R. şi ale  Statutului acesteia.

Susţine recurenta că, în raport de aceste dispoziţii, singura entitate care are calitate procesuală pasivă este numai A.R., motiv pentru care se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei entităţi şi, pe cale de consecinţă, admiterea excepţiei procesuale pasive a recurentei A.R. - Filiala Iaşi.

Având în vedere că soluţia instanţei de apel de respingere a acţiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâta A.R., pentru lipsa calităţii procesuale pasive a fost criticată, astfel cum s-a arătat mai sus, atât prin recursul reclamantului cât şi prin recursul pârâtei A.R. - Filiala Iaşi, în esenţă, pentru aceleaşi motive, Curtea va analiza aceste critici împreună, argumentele respingerii acestora fiind comune.

Cu titlu preliminar, Curtea constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul-recurent a solicitat obligarea A.R. şi a A.R. - Filiala Iaşi la plata chiriei pentru imobilul care i-a fost restituit în natură ,prin sentinţa civilă nr.1064 din 6.05.2011 a Tribunalului Iaşi şi a deciziei civile nr.700 din 4. 11.2011 a Curţii de Apel Iaşi, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prin aceste hotărâri, în mod irevocabil i s-a recunoscut autorului reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit Legii 10/2001 la restituirea în natură a imobilului construit şi neconstruit situat în Iaşi, str. L.C. nr. 15, dispunându-se restituirea în natură, cu obligaţia pentru acesta să îi menţină afectaţiunea pe o perioadă de 5 ani, în  temeiul art.16 alineat 2 din Legea 10/2001.

Ulterior, prin Încheierea nr. 93 din 10 .02 2014 a Tribunalului Iaşi, dată în lămurirea dispozitivului sentinţei nr.1064/6.05.2011, s-a stabilit că obligaţia de menţinere a afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 5 ani începe de la data de 05.05.2009.

Aşa fiind, Curtea constată că raporturile juridice s-au născut ca urmare a parcurgerii de către autorul reclamantului a procedurii speciale instituite de Legea 10/2001, imobilului supus restituirii fiindu-i aplicabile dispoziţiile art.16 alineat 2 din această lege.

Drept urmare, în acţiunea de faţă, care are drept obiect plata chiriei pentru imobilul restituit sunt aplicabile numai  normele speciale, astfel că actele normative invocate de părţi prin cererile de recurs nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză.

Drept consecinţă, în mod legal instanţa de apel a stabilit că în raportul juridic dedus judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile HG 1886/21.12.2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul art.16 alineat 2 din Legea 10/2001.

Din interpretarea dispoziţiilor acestui act normativ, care instituie în sarcina utilizatorului imobilului obligaţia de a se încheia contractul de închiriere  cu persoana căruia i s-a restituit imobilul, în mod evident calitate procesuală pasivă în litigiile vizând plata chiriei o are utilizatorul, în cauza de faţă pârâta-recurentă A.R. - Filiala Iaşi.

Cu toate că în litigiul de restituire a imobilului finalizat prin hotărârile judecătoreşti mai sus menţionate, parte a fost, într-adevăr, A.R., legiuitorul a tratat distinct cele două entităţi juridice respectiv deţinătorul imobilului şi utilizatorul imobilului.

Această concluzie rezultă şi din Normele de aplicare a dispoziţiilor art.16 alineat 2 din Legea 10/2001, prin care a stabilit în sarcina deţinătorului numai suportarea cheltuielilor de întreţinere, pe care le-a explicitat ca fiind reparaţii de simplă întreţinere, fără a face nici o referire la încheierea contractului de închiriere, această obligaţie revenind fără echivoc utilizatorului imobilului, respectiv persoanei juridice care în mod efectiv şi nemijlocit ocupă imobilul.

Aşa fiind, Curtea constată că printr-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cuprinse în actele normative mai sus analizate, instanţa de apel a păstrat dispoziţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a A.R. şi a respins acţiunea reclamantului în contradictoriu cu această pârâtă, în raport de această excepţie, stabilind că în cauză calitate procesuală pasivă are numai pârâta-recurentă A.R. - Filiala Iaşi.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că toate criticile din recursul reclamantului sunt nefondate, respingând atât recursul şi criticile din recursul pârâtei-recurente A.R. - Filiala Iaşi referitoare la aspectele analizate mai sus, ca nefondate.

Curtea nu primește nici critica din recursul pârâtei A.R. - Filiala Iaşi cu privire la excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru chiria aferentă perioadei anterioare momentului 14.02.2010.

Curtea relevă că termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art.7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, de la data când s-a născut dreptul la acţiune.

Or, în prezenta cauză, dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la momentul pronunţării sentinţei civile nr.1064 din 6.05 2011 a Tribunalului Iaşi, prin care  s-a recunoscut dreptul autorului reclamantului la restituirea imobilului în natură, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.700 din 4.11.2011 a Curţii de Apel Iaşi, moment de la care se puteau exercita prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv acela de a obţine chirie pentru imobilul folosit de pârâtă.

Cum dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut, în mod obiectiv, la momentul când dispoziţia unităţii deţinătoare a fost anulată, şi acesta este momentul pronunţării sentinţei civile a Tribunalului Iaşi nr. 1064/6.05.2011, dispoziţiile art. 4 din HG 1886/2006, nu sunt incidente în cauză  acestea vizând o situaţie distinctă decât cea relevată în cauză, deoarece restituirea imobilului s-a dispus în temeiul unei hotărârii judecătoreşti şi nu a unei dispoziţii date în soluţionarea notificării.

Drept urmare, soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei dreptului la acţiune pentru chiria exigibilă la data de14.02.2010 este legală în raport de dispoziţiile art.3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, astfel că toate criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate.

Nici criticile vizând fondul litigiului nu pot fi primite.

Contrar susţinerilor recurentei, Curtea constată că reclamantul are un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza hotărârii judecătoreşti, prin care autorului său i s-a restituit imobilul în natură, astfel că  deţine speranţa legitimă de a obţine protecţia dreptului său.

Totodată, Curtea relevă că reclamantul are temei suficient, în dreptul intern, prin actele normative menţionate mai sus, pentru a solicita şi obţine obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, sub forma contravalorii chiriei, pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada cât a fost obligat să îi menţină afectaţiunea.

Aşa fiind, împrejurarea că entitatea deţinătoare a emis ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de restituire în natură, decizia administrativă nr.41/19.03.2012 nu are relevanţă în acest litigiu, atât timp cât reclamantul avea dreptul să solicite contravaloarea chiriei ca echivalent al lipsei de folosinţă de la data restituirii în natură a imobilului ca efect al unei hotărâri judecătoreşti.

Drept urmare, Curtea notează că instanţa de apel, printr-o corectă aplicare a dispoziţiilor legale instituite de actele normative relevante şi examinate anterior, a obligat pârâta-recurentă la plata sumei de 37333,2 lei cu titlu de chirie pentru perioada 05.09.2012-17.09.2012 şi dobânda aferentă acesteia.

Faţă de cele ce preced, instanţa de recurs constatând că toate criticile sunt nefondate respinge şi recursul A.R. - Filiala Iaşi.