Recurs contencios administrativ. Anulare decizie de instituire măsuri asiguratorii emisă de anaf

Decizie 777 din 09.10.2019


CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Recurs contencios administrativ. Anulare decizie de instituire măsuri asiguratorii emisă de ANAF

- art. 8 din Legea nr. 554/2004

- art. 213 alin. 2 și 13 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală

Intimata-reclamantă (...) SRL a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 213 alin. 13 din Codul de procedură fiscală, Decizia nr. (...)/07.03.2016, emisă de intimata-pârâtă Direcția Regională Antifraudă Fiscală (...), prin care s-au instituit măsuri asigurătorii asupra bunurilor societății, în vederea asigurării colectării unui debit estimat la suma de 216.273 lei, reprezentând TVA și impozit pe profit.

Soluția primei instanțe de admitere a cererii de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii a fost împărtășită de instanța de control judiciar întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, în speță nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, invocat de recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește critica recurentei potrivit căreia actul contestat a fost întocmit cu respectarea art. 213 alin. 13 din Codul de procedură fiscală, fiind descrise faptele și actele care au justificat instituirea măsurilor asigurătorii, Curtea a înlăturat-o ca nefondată, reținând că în mod corect a stabilit prima instanță că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu cuprinde împrejurările din care rezultă pericolul ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea.

În acest sens, s-a avut în vedere art. 213 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, care stipulează că „se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.”

Alineatul 3 al aceluiași text de lege statuează că „aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare.”

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale rezultă caracterul de excepție al măsurilor asiguratorii precum și condiția necesară și suficientă pentru ca astfel de măsuri să poată fi instituite, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. ”Pericolul la care se referă art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală trebuie să fie concret și obiectiv, pentru a fi justificată o astfel de măsură.

În speță, Curtea a constatat că în cuprinsul deciziei contestate s-a arătat că potrivit procesului verbal nr. (...)/02.03.2016 societatea reclamantă a înregistrat operațiuni de achiziții bunuri/servicii de la societăți cu comportament fiscal neadecvat, existând suspiciuni cu privire la realitatea acestora. În procesul verbal anterior menționat nu sunt descrise împrejurările pe care se întemeiază suspiciunea privind caracterul fictiv al operațiunilor dintre intimata-reclamantă și SC (S) SRL.

În aceste condiții, în mod corect a stabilit judecătorul fondului că pericolul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale estimate, la care se referă art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, nu a fost motivat, ori acest aspect se impunea în vederea instituirii legale a măsurilor asigurătorii. Mai mult, suspiciunea organului fiscal privitoare la caracterul fictiv al operațiunilor dintre intimata-reclamantă și SC (S) SRL apare ca fiind lipsită de suport în condițiile în care acestea au făcut obiectul unor cercetări penale în dosarul nr. (...)/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul (...), iar prin ordonanța din 15.11.2018 s-a dispus clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, cu motivarea că din cercetări nu au rezultat indicii care să conducă la presupunerea rezonabilă că operațiunile comerciale derulate între cele două societăți au fost fictive și în lipsa altor probe în acest sens, strânse de recurentă.

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal

Decizia nr. 777 din 9 octombrie 2019

Prin Sentința nr. (...)/CA din 30.05.2019 Tribunalul (...) a admis acțiunea în contencios administrativ înaintată de contestatoarea SC (C) SRL împotriva pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală și, în consecință, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. (...)/07.03.2016, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, potrivit procesului-verbal încheiat de pârâtă la data de 02.03.2016 (filele nr. 6-7 dosar Judecătoria (...), organul de control antifraudă fiscală a stabilit în sarcina reclamantei sume suplimentare de plată la bugetul de stat, reprezentând impozit pe profit și TVA în valoare totală de 216.273 lei. Constatările echipei de control vizează existența unor suspiciuni rezonabile cu privire la realitatea operațiunilor de aprovizionare derulate cu SC (S) SRL în anul 2009.

În temeiul art. 213 Noul Cod de procedură fiscală, organul de control a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. (...)/07.03.2016, a cărei nulitate se solicită, prin care s-au dispus măsuri asigurătorii privind pe reclamantă (filele nr. 4 verso - 5 dosar Judecătoria (...). În ceea ce privește modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, organul de control a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri mobile aparținând reclamantei.

Instanța a reținut că Decizia mai sus menționată s-a emis cu nerespectarea prevederilor art. 213 alin. 5 din Codul de procedură fiscală, având în vedere că organul fiscal nu a motivat în nici un mod luarea măsurilor, neinvocând și nedovedind nici o situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului contestatoarei, cu consecința periclitării sau îngreunării colectării.

Simpla completare a unui formular tipizat de către intimată, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situației contribuabilului față de care se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor măsuri restrictive asupra patrimoniului contribuabilului, și pune instanța în imposibilitatea de a exercita controlul de temeinicie a măsurii luate. Mai mult, în acest mod se aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, având în vedere că, deși a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al contestatoarei, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or în analiza respectării dreptului de proprietate de către organele statale, o importanță crucială revine proporționalității dintre ingerință și motivele care justifică ingerința în dreptul de proprietate.

Ba mai mult, în speță, în dosarul penal nr. (...)/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul (...), ca urmare a analizării operațiunilor comerciale dintre reclamantă și SC (S) SRL cu privire la facturile emise chiar în anul 2009, prin ordonanța din 15.11.2018 (filele nr. 24 și urm. dosar) s-a dispus clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, reținându-se că din cercetări nu au rezultat indicii care să conducă la presupunerea rezonabilă că operațiunile comerciale derulate între cele două societăți au fost fictive. Deci, instanța a reținut că este fondată critica reclamantei care vizează faptul că nu se mai poate reține că există suspiciuni cu privire la operațiunile la care face referire organul fiscal și care au justificat emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii atacate.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a declarat recurs recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcției Generale Antifraudă Fiscală - Direcției Regionale Antifraudă Fiscală (...), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, urmare a rejudecării contestației împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_F(...) (...)/07.03.2016, respingerea acesteia ca neîntemeiată, cu consecința menținerii efectelor acesteia.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că sentința atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă).

Este adevărat, arată recurenta, că pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci el trebuie să rezulte din anumite elemente menționate expres de organul de control, elemente care, în cauza de față au fost prezentate detaliat, atât în decizia contestată, cât și în referatul justificativ, respectiv identificarea unor operațiuni care nu au un conținut real și care au făcut posibilă sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor legale.

Astfel, aprecierea pericolului este justificată prin raportare la situația financiară a debitorului, la istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari, așa cum rezultă din prevederile punctului 16 și 17 din Ordinul nr. 2546/2016.

Dispunerea măsurilor asigurătorii este motivată în raport de constatările inspectorilor antifraudă. Actele și faptele care au condus la instituirea măsurilor asigurătorii au fost prezentate, în detaliu, atât în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, cât și în referatul justificativ, contestatorul având un comportament fiscal inadecvat.

Opinează că premisele care au condus la soluția pronunțată sunt greșite întrucât legislația incidentă nu impune condiții restrictive în privința motivării actului tocmai pentru că este aproape imposibil de indicat toate situațiile care prin producerea lor ar crea premisele dispunerii unor astfel de măsuri.

În mod greșit a reținut instanța de fond că în cauză nu s-a făcut dovada existenței pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, care să pericliteze sau îngreuneze în mod considerabil colectarea.

În susținerea acestei afirmații, a precizat că, potrivit legislației incidente, în vigoare la data emiterii actului contestat, acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, întrucât neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

Referitor la condiția existenței pericolului de sustragere de la plata creanței, legislația în domeniu și practica judiciară subliniază faptul că măsura asigurătorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile debitorului, chiar și înainte de emiterea titlului de creanță.

Potrivit art. 6 din Legea 207/2015 organul fiscal aste îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor ce îl revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.

Potrivit actelor normative sus invocate, măsurile asigurătorii reprezintă posibilitatea prin care statul își asigură recuperarea creanțelor, acestea nefiind executorii la momentul încheierii.

În concluzie, arată recurenta, în ceea ce privește faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii atacată nu este motivată și a lipsei indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să își risipească patrimoniul, a menționat că inspectorii antifraudă au motivat în decizie existența indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să își risipească patrimoniul, astfel că apreciază că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală.

Faptele descrise în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii au condus la crearea unui prejudiciu estimat bugetului de stat în sumă totală de 216.273 lei (impozit pe profit 98.868 lei, TVA de plată 117.405 lei). Cuantumul sumei de plată stabilite cu titlu de prejudiciu justifică existența pericolului ca societatea (S2) SRL să se sustragă și să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, fiind astfel îndeplinită condiția impusă de prevederile art. 213 alin. 2 din Codul de procedură fiscală.

Pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul unei presupuneri rezonabile că, în contextul factual care rezultă ca urmare a controlului, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata (C) SRL, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.

În apărare se arată că având în vedere soluția adoptată în cadrul dosarului penal, dosar ce a avut ca obiect analiza operațiunilor comerciale ce au făcut obiectul controlului din partea organului fiscal, instanța de fond a reținut și a admis în mod corect critica societății în sensul că nu mai există suspiciunea cu privire la operațiunile la care face referire organul fiscal și care au justificat emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii atacate.

4. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Curtea de Apel a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele prezentate în continuare.

Intimata-reclamantă (...) SRL a supus controlului de legalitate, în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 213 alin. 13 din Codul de procedură fiscală, Decizia nr. (...)/07.03.2016, emisă de intimata-pârâtă Direcția Regională Antifraudă Fiscală (...), prin care s-au instituit măsuri asigurătorii asupra bunurilor societății, în vederea asigurării colectării unui debit estimat la suma de 216.273 lei, reprezentând TVA și impozit pe profit.

Soluția primei instanțe de admitere a cererii de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este împărtășită de instanța de control judiciar întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, în speță nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, invocat de recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește critica recurentei potrivit căreia actul contestat a fost întocmit cu respectarea art. 213 alin. 13 din Codul de procedură fiscală, fiind descrise faptele și actele care au justificat instituirea măsurilor asigurătorii, Curtea a înlăturat-o ca nefondată, reținând că în mod corect a stabilit prima instanță că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu cuprinde împrejurările din care rezultă pericolul ca debitoarea să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea.

În acest sens, s-a avut în vedere art. 213 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, care stipulează că „se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.”

Alineatul 3 al aceluiași text de lege statuează că „aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare.”

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale rezultă caracterul de excepție al măsurilor asiguratorii precum și condiția necesară și suficientă pentru ca astfel de măsuri să poată fi instituite, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. ”Pericolul la care se referă art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală trebuie să fie concret și obiectiv, pentru a fi justificată o astfel de măsură.

În speță, Curtea a constatat că în cuprinsul deciziei contestate s-a arătat că potrivit procesului verbal nr. (...)/02.03.2016 societatea reclamantă a înregistrat operațiuni de achiziții bunuri/servicii de la societăți cu comportament fiscal neadecvat, existând suspiciuni cu privire la realitatea acestora. În procesul verbal anterior menționat nu sunt descrise împrejurările pe care se întemeiază suspiciunea privind caracterul fictiv al operațiunilor dintre intimata-reclamantă și SC (S) SRL.

În aceste condiții, în mod corect a stabilit judecătorul fondului că pericolul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale estimate, la care se referă art. 213 alin. 2 Cod procedură fiscală, nu a fost motivat, ori acest aspect se impunea în vederea instituirii legale a măsurilor asigurătorii. Mai mult, suspiciunea organului fiscal privitoare la caracterul fictiv al operațiunilor dintre intimata-reclamantă și SC (S) SRL apare ca fiind lipsită de suport în condițiile în care acestea au făcut obiectul unor cercetări penale în dosarul nr. (...)/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul (...), iar prin ordonanța din 15.11.2018 s-a dispus clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, cu motivarea că din cercetări nu au rezultat indicii care să conducă la presupunerea rezonabilă că operațiunile comerciale derulate între cele două societăți au fost fictive și în lipsa altor probe în acest sens, strânse de recurentă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă, fără a se acorda cheltuieli de judecată întrucât nu au fost solicitate de partea îndreptățită.