Cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a două acte notariale, respectiv contract de vânzare-cumpărare imobil şi testament, pentru lipsa totală a consimţământului vânzătoarei, respectiv testatoarei. Acţiune admisă de instanţa de fond. Soluţi

Prin sentinţa civilă nr. 1/ZZ.LL.2015 pronunţată de Judecătoria ... în dosar nr. 2/2009 a fost respinsă excepţia lipsei de interes invocată de către pârâţi.

A fost admisă cererea reclamanţilor A, B şi C, toţi domiciliaţi în ..., formulată în contradictoriu cu pârâţii D şi E, ambii domiciliaţi în ... .

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3/ZZ.LL.2007 a F având ca obiect imobilul situat în ... , înscris în CF nr.4 sub nr. cadastral 5.

S-a dispus serviciului de carte funciară al OCPI restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3/ZZ.LL.2007 a F, respectiv radierea înscrierilor efectuate în CF nr. 4 sub nr. cadastral 5 în baza acestui act.

S-a constatat nulitatea absolută a testamentului autentificat prin încheierea nr. 6/ZZ.LL.2008 de către F.

S-a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 16.296 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3/ZZ.LL.2007 de către F (filele 12-13 vol. I dosar fond), defuncta G a vândut pârâţilor D şi E imobilul situat în ... , înscris în CF nr. 4 ...  cu suma de 74.000 euro.

Prin testamentul autentificat sub nr. 6/ZZ.LL.2008 de către F, aceeaşi G a dispus ca întreaga sa avere mobilă şi imobilă să revină pârâţilor D şi E.

Analizând excepţia lipsei de interes, invocată de către pârâţi, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de ZZ.LL.2009 de către reclamanţii H şi I care au solicitat constatarea nulităţii absolute a celor două acte notariale, pentru lipsa totală a consimţământului vânzătoarei, respectiv testatoarei G.

Potrivit certificatului de deces 7 (fila 33 vol. I dosar fond), numita G a decedat la data de ZZ.LL.2008.

Potrivit declaraţiilor de acceptare pură şi simplă a succesiunii (filele 64-65 vol. I dosar fond) făcute la data de ZZ.LL.2009, reclamanţii iniţiali I şi H au acceptat succesiunea după defuncta G în calitate de verişor primar, respectiv mătuşă.

Conform actelor de stare civilă depuse la filele 5-9, 39-42 dosar fond şi, raportat şi la dispoziţiile art. 675 Cod civil de la 1864, după defuncta G au rămas moştenitori legali reclamanţii iniţiali I şi H în calitate de colaterali ordinari, văr primar respectiv mătuşă.

Reclamanta H a decedat la data de ZZ.LL.2010 (certificat de deces depus la fila 49 vol. I. dosar fond) şi potrivit certificatului de moştenitor (fila 48 dosar fond) reclamantul I este singurul moştenitor.

Reclamantul I a decedat la data de ZZ.LL.2013, instanţa dispunând introducerea în cauză a moştenitorilor legali ai acestuia, A, în calitate de soţie supravieţuitoare, B şi C în calitate de descendenţi - copii.

Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia. Interesul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe: să fie legitim, juridic, să fie născut şi actual, să fie personal şi direct.

Reprezentarea succesorală este un beneficiu al legii în virtutea căruia un moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai îndepărtat – numit reprezentant – urcă în gradul, locul şi drepturile ascendentului său – numit reprezentat – care este decedat la deschiderea moştenirii, pentru a culege partea care i s-ar cuveni acestuia, din moştenire, dacă s-ar mai afla în viaţă (art.664 – 668 C.civ. de la 1864). Ori, în speţa de faţă, reclamanţii iniţiali, fiind în viaţă la data decesului defunctei G, au venit la moştenirea acesteia în nume propriu, nu prin reprezentare.

Interesul trebuie să fie personal şi direct, în sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva.

Reclamanţii actuali, au calitatea de succesori ai reclamanţilor iniţiali care au introdus cererea de chemare în judecată. Aceştia au interes în a culege moştenirea lăsată de către antecesorii lor, moştenire în a cărei masă succesorală, în situaţia în care s-ar constata nulitatea actelor notariale atacate, ar fi intrat şi imobilul situat în ... . Astfel că aceştia ar moşteni acest imobil, nu prin reprezentarea reclamanţilor iniţiali, ci prin retransmiterea moştenirii acestora către dânşii, interesul lor fiind astfel atât actual, cât şi personal.

De asemenea, instanţa apreciază drept neîntemeiată susţinerea pârâţilor potrivit căreia interesul reclamanţilor nu ar fi legitim întrucât aceştia nu s-ar fi interesat în timpul vieţii defunctei de luarea unei măsuri de protecţie în favoarea acesteia, nu au solicitat punerea acesteia sub interdicţie în vederea protejării intereselor sale. Interesul este nelegitim în situaţia în care acesta vine în conflict cu legea. Ori, motivele invocate de pârâţi nu încalcă nicio normă legală, nu există nici un text de lege care să-i fi obligat pe aceştia să ia măsurile indicate. De asemenea, motivele invocate de către pârâţi nu se regăsesc nici în cazurile de nedemnitate succesorală prevăzute de art.655 C.civ. de la 1864.

În consecinţă, raportat la considerentele dezvoltate, instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes ca fiind neîntemeiată.

Cu privire la fondul cererii ce face obiectul prezentei cauze, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Raportat la cererea de chemare în judecată, prin care reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a celor două acte notariale, în cauză au fost întocmite trei rapoarte de expertiză medico-legală, motiv pentru care instanţa de fond  a trecut la analiza acestora.

Potrivit raportului de expertiza medico-legală psihiatrică şi a completării acestuia (filele 243-246, 412 dosar fond) întocmite de Serviciul de Medicină-Legală J, defuncta G a suferit în principal de următoarele afecţiuni: diabet zaharat tip II care ar fi necesitat insulină pe care bolnava a refuzat-o. Fibrilaţie atrială cronică. Accidente vasculare cerebrale repetate cu atrofie cortico-subcorticală şi microlacune în substanţa albă. Polineuropatie diabetică a membrelor inferioare cu arteriopatie diabetică ce a necesitat amputarea a două degete la piciorul stâng. Dislipidemie mixtă. La toate acestea s-a notat diagnosticul de dependenţă cronică etanolică şi chiar intoxicaţie acută. De asemenea, s-a mai reţinut în acest raport faptul că, în actele medicale se mai menţionează tulburări mentale şi de comportament datorate folosirii alcoolului. Pacienta, fiind o consumatoare cronică de alcool etilic este binecunoscut faptul că persoanele care prezintă această dependenţă au tulburări psihice atât în faza de sevraj, cât şi în faza de intoxicaţie acută.

Prin concluziile acestui raport de expertiză, comisia de medici a arătat că, din cauza precarităţii conţinutului actelor medicale puse la dispoziţie, nu se pot pronunţa cu certitudine asupra discernământului defunctei la datele semnării actelor notariale. Totuşi, apreciază că o persoană care suferă de dependenţă cronică etanolică asociată cu afecţiuni organice foarte grave printre care accident vascular cerebral cu hemipareză stg. şi afazie mixtă, care refuză tratamentul cu insulină şi chiar necrectomia de necesitate, nu avea nici capacitatea de exerciţiu necesară pentru a înţelege pe deplin conţinutul şi consecinţele ce decurg din actele notariale întocmite.

Prin raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de Institutul de medicină-legală K (filele 21-23 dosar fond), după ce se reţine acelaşi istoric al bolilor ca în primul raport de expertiză, se concluzionează că numita G, la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare în litigiu din ZZ.LL.2007 a avut capacitatea psihică la momentul respectiv. Referitor la momentul când a întocmit testamentul în litigiu din data de ZZ.LL.2008, comisia arată că nu se poate pronunţa privind discernământul, respectiv existenţa sau inexistenţa capacităţii psihice. Pentru a ajunge la aceste concluzii, se arată în raport că, diagnosticul stabilit de medic prin scrisoarea medicală din data de ZZ.LL.2005, prin care se recomanda şi evitarea toxicelor, nu era în măsură să modifice discernământul la momentul respectiv. Se consideră, de asemenea, că nici la momentul întocmirii actelor în litigiu, consumul de alcool nu a fost cel care a influenţat discernământul în cazul de faţă, el fiind doar responsabil de agravarea afecţiunilor somatice existente. De asemenea, raportul consideră drept plauzibile susţinerile pârâţilor privind motivele defunctei care au determinat-o să-şi vândă casa şi că iniţiativa să fi pornit de la aceasta.

Potrivit dispoziţiilor art.23 din HG nr.774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, „Comisia superioară medico-legală ...,, reprezentând autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinii legale, care verifică, evaluează, analizează şi avizează din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor judiciare, conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale.”

Întrucât concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală întocmite în cauză de către Serviciul de Medicină Legală J şi Institutul de medicină-legală K au cuprins concluzii contradictorii („nu avea capacitatea de exerciţiu necesară pentru a înţelege pe deplin conţinutul şi consecinţele ce decurg din actele notariale întocmite” şi „a avut capacitatea psihică la momentul respectiv”), raportat la dispoziţiile art.23 din HG nr.774/2000 s-a impus solicitarea avizului Comisiei Superioare.

Prin raportul întocmit de Comisia Superioară Medico-Legală ... nu au fost aprobate actele medico legale efectuate în cauză formulându-se concluzii proprii. După ce se reţine acelaşi istoric al bolilor defunctei ca în cele două rapoarte de expertiză, se arată că această patologie se caracterizează printr-o disfuncţie cerebrală vasculară, cu o evoluţie progredientă, nefavorabilă şi, implicit, cu deteriorare cognitivă ce debutează cu mult timp anterior diagnosticării acesteia. Patologia şi mecanismele evolutive, expuse anterior, determină deficit sever de manifestare a liberei voinţe (verificare volitivă) cu incapacitate psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi, mai ales a consecinţelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor civile ce constituie obiectul cauzei. Pe cale de consecinţă, numita G la datele de ZZ.LL.2007 şi ZZ.LL.2008, era incompetentă psihic de a semna acte notariale.

Instanţa de fond a constatat că raportul întocmit de Comisia Superioară Medico Legală caracterizează în mod clar şi fără echivoc, urmările stării patologice în care s-a aflat defuncta anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv faptul că aceste boli determină „deficit sever de manifestare a liberei voinţe cu incapacitate psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi, mai ales a consecinţelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor civile” confirmând astfel în mod indirect şi concluziile primului raport de expertiză potrivit căruia defuncta „nu avea capacitatea de exerciţiu necesară pentru a înţelege pe deplin conţinutul şi consecinţele ce decurg din actele notariale întocmite”.

În schimb, Institutul de Medicină-Legală K, ajunge la concluzia că defuncta ar fi avut discernământ la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, analizând, astfel cum reiese din considerentele raportului de expertiză, diagnosticul pus prin scrisoarea medicală din data de ZZ.LL.2005 (tulburare depresiv-anxioasă fond mixt, HTA st.II, D.Z. tip II) şi adeverinţa medicală eliberată de Dr. M, medic psihiatru. Nicăieri în considerentele acestui raport, nu se arată în mod clar şi direct care sunt consecinţele bolilor de care suferea defuncta în momentul semnării actelor şi în ce mod acestea afectau sau nu discernământul.

Faţă de considerentele dezvoltate, instanţa de fond a avut în vedere raportul întocmit de către Comisia Superioară Medico-Legală ... potrivit căruia numita G la datele de ZZ.LL.2007 şi ZZ.LL.2008, era incompetentă psihic de a semna acte notariale.

Potrivit dispoziţiilor art.948 Cod civil de la 1864 condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, obiectul şi cauza licită.

Astfel, una din componentele actului juridic este consimţământul, condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic, iar pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Cerinţa existenţei discernământului decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.

De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, prin decizia 8/ZZ.LL.2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă, că noţiunea de consimţământ, ca element al voinţei juridice, semnifică hotărârea de a te obliga juridiceşte şi manifestarea ei exterioară, iar pentru a fi valabil el trebuie să emane de la o persoană având capacitate de exerciţiu şi, în orice caz, discernământ, iar dacă această condiţie a consimţământului nu există, actul juridic este nul absolut.

Aşadar, sancţiunea care intervine în cazul absenţei consimţământului este nulitatea absolută, deoarece lipseşte un element constitutiv, o condiţie de fond esenţială a actului juridic.

Faţă de concluziile proprii formulate de Comisia Superioară Medico Legală, reţinute de către instanţă potrivit considerentelor dezvoltate anterior, instanţa de fond a constatat că defuncta G  nu a avut discernământ, nici la data semnării contractului de vânzare-cumpărare (ZZ.LL.2007) şi nici la data semnării testamentului (ZZ.LL.2008), astfel că, faţă de lipsa consimţământului, aceste acte notariale sunt lovite de nulitate absolută.

De asemenea, faţă de concluziile proprii formulate de Comisia Superioară Medico Legală, instanţa de fond a înlăturat susţinerile pârâţilor potrivit cărora, prin prezenţa şi semnarea anumitor acte de către defunctă în faţa notarului public, în faţa Judecătoreia ... sau în faţa altor instituţii publice anterior semnării celor două acte contestate, ar fi fost făcută dovada că aceasta avea discernământ. Persoanele cu care defuncta a intrat în contact nu au pregătirea necesară pentru a putea face aprecieri de specialitate sub aspectul afectării discernământului de bolile indicate în actele medicale. De altfel, motivul pentru care s-a impus efectuarea rapoartelor de expertiză a fost tocmai de a se stabili, pe baza unor criterii ştiinţifice, de strictă specialitate, existenţa discernământului la momentul încheierii actelor contestate.

În ceea ce priveşte adeverinţa medicală întocmită de Dr. M, medic psihiatru, cu toate că aceasta a constatat că pacienta era bine orientată temporo-spaţial auto şi allopsihic şi că apreciază corect consecinţa faptelor sale, instanţa de fond a înlăturat-o întrucât analizând acest act medical instanţa nu poate să constate dacă medicul specialist a cunoscut şi a avut în vedere toate bolile de care suferea defuncta.

Cu toate că instanţa de fond, raportat la înscrisurile depuse la dosar respectiv adeverinţa medicală a Dr. M, contractul de prestări servicii nr.22/ZZ.LL.2007 încheiat cu N, reţine buna-credinţă a pârâţilor la încheierea celor două acte notariale, aceasta nu prezintă nicio relevanţă în speţa de faţă, esenţială fiind absenţa capacităţii psihice a reclamantei de apreciere asupra conţinutului şi a consecinţelor social- juridice ce pot decurge din semnarea actelor contestate. O astfel de nulitate nu va putea fi acoperită prin confirmare sau în alt mod, deoarece lipsa discernământului prezintă în general un caracter de permanenţă, prin pierderea capacităţii de apreciere critică asupra efectelor juridice ale manifestării sale de voinţă. Cu alte cuvinte, inadmisibilitatea confirmării actului lovit de nulitate absolută este necesară pentru a se realiza finalitatea dispoziţiei legale încălcate la încheierea actului. Dispoziţiile art.1898 Cod civil de la 1864, invocate de către pârâţi, îşi găsesc aplicabilitatea în materia prescripţiei achizitive şi nicidecum nu reprezintă o excepţie potrivit căreia actul juridic nul absolut ar putea fi valabil.

De asemenea, principiul ocrotirii bunei-credinţe, invocat tot de către pârâţi, este aplicabil terţului dobânditor şi nicidecum dobânditorului iniţial. Întrucât pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare direct cu defuncta, aceştia nu sunt terţi dobânditori ai dreptului de proprietate şi în consecinţă nu se pot prevala de principiul invocat.

Pârâţii au susţinut şi aplicabilitatea regulii „error communis facit ius”. Potrivit acestei reguli, denumită şi principiul validităţii aparenţei în drept, este înlăturată nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească cu privire la existenţa unui anumit drept. Există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept. În prezenta speţă pârâţii au fost în eroare cu privire la existenţa discernământului defunctei G. Întrucât discernământul unei persoane reprezintă o stare de fapt, instanţa de fond a constatat că principiul invocat este inaplicabil speţei de faţă.

Unul dintre efectele nulităţii absolute îl constituie repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio în integrum) care presupune că tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat, trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.. De asemenea, anularea actului juridic iniţial impune şi anularea actului juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens).

Desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 3/ZZ.LL.2007 a F, atrage după sine restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, în temeiul art.34 pct.1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, în forma anterioară modificărilor aduse prin Codul civil (care potrivit art.76 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoarea a Codului civil), respectiv radierea înscrierilor efectuate în CF nr.4 sub nr. cadastral 5 în baza acestui act.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 274 C.proc.civ. de la 1865, partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Cercetând din acest punct de vedere actele depuse la dosar de către reclamanţi, instanţa de fond a constatat că există la dosar înscrisuri din care rezultă efectuarea unor cheltuieli de către aceştia în vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului de faţă, respectiv chitanţe privind plata taxei de timbru în cuantum de 19 lei (fila 18 vol. I), 19 lei (fila 19 vol. I), 5.597 lei (fila 36 vol. I), 5.597 lei (fila 44 vol. I), chitanţe privind plata onorariului de avocat în cuantum de 4.403 lei (fila 25 vol. I), ordine de plată privind achitarea contravalorilor expertizelor efectuate în cuantum de 126 lei (fila 240 vol. I), 270 lei (fila 20 vol. II), 265 lei (fila 24 vol. II).

Instanţa de fond nu a luat în seamă chitanţa privind achitarea onorariului în cuantum de 1.500 lei întrucât a fost depusă la dosarul cauzei de către reclamanţi după închiderea dezbaterilor asupra fondului.

În consecinţă, în temeiul art. 274 C.proc.civ. de la 1865 instanţa de fond a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor suma de 16.296 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii D şi E solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe cale de consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi ca fiind, în principal, lipsită de interes, iar în subsidiar neîntemeiată; solicită obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul demers şi a celor ocazionate în prima instanţă.

În susţinerea apelului arată că, prima instanţă a respins în mod nelegal toate cererile în probaţiune formulate de pârâţi, a admis însă toate cererile în probaţiune ale reclamanţilor. Totodată în mod neîntemeiat, prima instanţă a înlăturat concluziile rapoartelor de expertiză medico-legale efectuate în cauză, întemeindu-şi concluziile pe o singură frază din avizul medico-legal al Comisiei Superioare Medico Legale, respingând însă cererile de lămuriri şi completări ale acestui aviz medico-legal, precum şi excepţia de nulitate a acestuia.

Sentinţa astfel pronunţată este nelegală şi netemeinică, fiind consecinţa neadministrării unui probatoriu complet, a excluderii unor mijloace de probă esenţiale în cauză, a greşitei interpretări şi aplicări a legii, toate acestea în condiţiile în care lipsa discernământului trebuie să rezulte fără echivoc din ansamblul probelor administrate.

Ceea ce însă este esenţial de avut în vedere, prin raportare la aprecierea elementelor care converg la concluzia existenţei discernământului vânzătoarei, este faptul că pentru a obţine creditul bancar pârâţii au fost nevoiţi să depună o întreagă documentaţie cu privire la imobilul în cauză (vizând modul de dobândire de către vânzătoare a imobilului-casa de locuit, respectiv a terenului aferent construcţiei), astfel că în perioada LL.2007 şi până în ZZ.LL.2007 când s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, pârâţii s-au deplasat de multe ori la casa vânzătoarei pentru a-i solicita aceste documente.

Vânzătoarea le-a pus la dispoziţie toate înscrisurile necesare fără probleme, fiind o persoană ordonată şi diligentă în privinţa actelor de administrare şi conservare a proprietăţii. De altfel, din înscrisurile depuse la dosar se poate observa că aceasta s-a prezentat în perioada premergătoare vânzării imobilului de multe ori în faţa autorităţilor publice, inclusiv în acte de dispoziţie privitoare la imobilul în discuţie, fără însă ca în ceea ce priveşte toate aceste demersuri să fie pus la îndoială de discernământul acesteia de către reclamanţi.

Din înscrisurile de la dosar rezultă că vânzătoarea: - s-a prezentat la data de ZZ.LL.2006 în faţa notarului public O în vederea încheierii certificatului de moştenitor nr. 10/ZZ.LL.2006 - dezbaterea moştenirii după mama sa (de remarcat este că această casă a fost moştenire după mama sa, reclamanţii fiind rude după tatăl vânzătoarei, părinţii vânzătoarei au divorţat în anul 1970, iar casa a fost construită doar de mamă după divorţul acesteia) aşadar în privinţa efectuării demersurilor de dobândire moştenirii după mamă, vânzătoarea a avut discernământ (LL.2006), dar în LL.2007 aceeaşi persoană nu mai avea discernământ conform sentinţei primei instanţe. Paradoxal este că dacă se raportează la avizul medico-legal, adică singurul înscris pe care şi-a fundamentat prima instanţă considerentele, discernământul era pierdut cu „mult timp înainte de încheierea acestui moment".

In toata această perioadă în care pârâţii s-au prezentat la vânzătoare înainte de încheierea contractului, vânzătoarea era căutată doar de vecini, care o vizitau pentru că era proaspăt externată, fiindu-i amputate degetele de la un picior. Acesta era motivul pentru care ea fusese spitalizată şi care rezultă din documentele solicitate de instanţă de la spital şi nici într-un caz vreo problemă de natură psihiatrică. Apelanţii subliniază faptul că starea psihică nici măcar nu putea fi pusă la îndoială, vânzătoarea suferind de diabet, dar nici într-un caz de vreo afecţiune psihiatrică.

Apelanţii menţionează că au solicitat audierea în calitate de martori ai vecinilor vânzătoarei (care de altfel au fost extrem de şocaţi când au auzit că după moartea acesteia), reclamanţii pretinzând că aceasta nu a avut discernământ la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care vecinii interacţionau cu aceasta zilnic, pe când rudele reclamante nu o căutau, nefiind preocupate de aceasta, aceştia nefiind în legături de familie.

Vânzătoarea nu avea copii, nici soţ, reclamanţii din prezentul dosar fiind cei doi copii şi soţia unui văr primar al acesteia, care locuiesc în ... .

Acţiunea a fost promovată la 2 ani după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de mătuşa vânzătoarei - H (sora tatălui), care a decedat după introducerea acţiunii şi de vărul primar al vânzătoarei - I (văr după tatăl vânzătoarei), care a decedat şi acesta pe parcursul judecăţii.

Niciunul dintre reclamanţi sau succesorii acestora nu au participat la înmormântarea vânzătoarei, deşi cunoşteau data funeraliilor.

Întrucât vânzătoarea G nu avea descendenţi, pentru a evita orice probleme, aceasta din proprie iniţiativa, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică, s-a deplasat la medicul psihiatru şi în urma consultului de specialitate i s-a eliberat la data de ZZ.LL.2007 o adeverinţa medicală care i-a servit la notar.

Numita G a fost examinată de dr. M medic primar psihiatru, la data de ZZ.LL.2007 (cu o zi înainte de încheierea contractului notarial), care a emis adeverinţa medicală nr.11 în care menţionează în mod expres faptul că aceasta este „bine orientată temporo-spaţial auto şi allopsihic, cu capacitatea de a aprecia corect consecinţa faptelor, S-a eliberat spre a-i servi la notar".

La încheierea contractului în forma autentică, în afara de părţi şi notar, a fost prezent şi juristul băncii care acordase creditul ipotecar. Totul s-a desfăşurat în condiţii de maximă normalitate, vânzătoarea fiind cea care şi-a achitat şi impozitul aferent tranzacţiei.

Conform clauzelor contractuale, vânzătoarea trebuia să se mute din imobilul pe care îl vânduse, până cel târziu la data de ZZ.LL.2008, timp în care aceasta urma să îşi găsească un apartament pe care să-l achiziţioneze.

Aceasta a fost o clauză solicitată de vânzătoare, iar pârâţii cumpărători au acceptat ca vânzătoarea să rămână în imobil şi după ce au devenit proprietari, tocmai pentru faptul că imobilul necesita reparaţii capitale, impunându-se a fi făcute investiţii foarte mari, pentru care cumpărătorii nu mai deţineau la acel moment resurse financiare. Renovările au fost finalizate cu grele eforturi financiare de către apelanţi.

La solicitarea vânzătoarei, apelanţii pârâţi cu bună-credinţă şi umanitate chiar au ajutat-o să-şi achiziţioneze o sursa de căldură (un convector) şi un televizor, întrucât era preocupată că va mai fi nevoită încă o iarnă să mai rămână în frig.

În toată aceasta perioada nu au căutat-o nici unul dintre cei doi reclamanţi, nefiind preocupaţi de starea de sănătate a cesteia sau de alte necesităţi. Fiindcă nu avea pe nimeni care să o ajute, aceasta a ajuns să le solicite apelanţilor pârâţi să-i ridice medicamentele de la Diabetologie, pentru ca nu avea cine să i le ridice.

În perioada LL-LL 2008 doamna G a fost din nou internată la secţia chirurgie, i-au fost amputate şi degetele de la celalalt picior. Aceasta i-a dat medicului de la chirurgie numărul de telefon al apelanţilor pârâţi, întrucât avea nevoie de medicamente în spital şi nu avea nicio rudă care să o ajute. Externată după ... luni de spitalizare, nefiind vizitată niciodată de cei doi intimaţi reclamanţi, slăbită fizic şi cu ambele picioare afectate, vânzătoarea le-a cerut apelanţilor pârâţi-cumpărători să o mai lase în casă. Văzând că nimeni nu o ajută, le-a solicitat să-i plătească utilităţile, respectiv să-şi procure de mâncare. La rugămintea ei, apelanţii pârâţii au angajat o firma de catering care îi ducea zilnic de mâncare, însă avea nevoie de o persoană care să o ajute să se deplaseze, chiar şi până la baie, raportat la faptul că picioarele îi erau afectate. Vânzătoarea G i-a întrebat dacă nu ar putea rămâne în casă în continuare şi în grija acestora. Doar buna creştere, umanitatea şi mila creştineasca nu i-au lăsat pe apelanţii pârâţi să abandoneze această femeie, după atâtea operaţii, acesta fiind motivul pentru care au acceptat să rămână în imobil. Până la data decesului acesteia, pârâţii s-au ocupat atât de bunăstarea ei materială, cât şi de starea ei de sănătate, fiind în permanenţă în contact cu medicul de familie. Au angajat o persoană care se ocupa tot timpul de aceasta, pe care au plătit-o. Încheierea testamentului în forma autentică s-a făcut tot la iniţiativa d-nei G, ea a fost cea care a chemat notarul, iniţiativa i-a aparţinut în totalitate

Apelanţii arată că intimatul reclamant I şi nici fii sau soţia acestuia nu a căutat-o nici în timpul vieţii şi deşi informat despre deces şi locul funerarilor, nu au fost prezenţi nici măcar la acestea. Toate costurile înmormântării au fost suportate de către apelanţii pârâţi.

În anul 2009, la un an după decesul acesteia, intimaţii reclamanţi au solicitat nulitatea absolută a actelor notariale indicate în petitul cererii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, apelanţii apreciază că prima instanţă a respins în mod neîntemeiat această excepţie, apreciind în mod nelegal că interesul reclamanţilor este unul legitim.

Faptul că aceştia au vocaţie succesorală nu înseamnă că interesul lor este unul legitim. Cerinţa interesului legitim trebuie deosebită de condiţia legalităţii pretenţiei formulate, ce ar implica examinarea fondului acesteia. Excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, incidenţa sa atrăgând respingerea cererii, fără a se mai proceda la cercetarea acesteia în fond, acesta fiind motivul pentru care apelanţii se raportează cu prioritate la acest aspect. Excepţia lipsei de interes nu trebuie confundată cu excepţia lipsei calităţii procesuale active, întrucât din modul în care a abordat prima instanţă această excepţie se tinde la aprecierea acesteia doar din această perspectivă.

Interesul este una dintre condiţiile de admisibilitate ale oricărei acţiuni civile. Conform definiţiilor acceptat în toate lucrările de drept civil, prin interes se înţelege folosul practic, material şi moral, urmărit de cel care a formulat o cerere de chemare în judecată, considerându-se că interesul este legitim, când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, iar exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim constituie abuz de drept, sancţionat conform art. 723 alin. 2 C.proc.civ.

Apelanţii menţionează că şi-au motivat această excepţie pornind de la ideea că este imoral şi nelegitim că în condiţiile în care în timpul vieţii vânzătoarei, intimaţii reclamanţi - rudele sale - nu au considerat că aceasta nu ar avea discernământ şi nici nu au făcut vreun demers de ocrotire a intereselor acesteia prin punere sub interdicţie, să demareze o astfel de acţiune doar pentru a culege folosul material după moartea acesteia.

În cazul în care intimaţii reclamanţi au avut semne sau dubii cu privire la discernământul acesteia, este evident că aceste dubii s-au născut în timpul vieţii ei şi nu în mod absurd, după moartea acesteia, însă în timpul vieţii nu au făcut niciun demers de protejare a intereselor acesteia, din perspectiva protejării unei persoane lipsite de discernământ şi care ar fi dus la protejarea implicită a patrimonial acesteia şi la evitarea încheierii de acte de dispoziţie de către aceasta.

Prin conduita acestora, au demonstrat că nu erau deloc interesaţi de protejarea intereselor persoanei pe care doresc să o moştenească, decât din perspectiva bunurilor succesorale, fiind dispuşi să o sacrifice pe aceasta în timpul vieţii. Prin conduita lor, intimaţii reclamanţi au acceptat implicit să inducă în eroare şi cumpărătorii, care nu aveau de unde să bănuiască lipsa acesteia de discernământ. În această privinţă şi prima instanţă a statuat în sensul că apelanţii pârâţi s-au aflat în eroare cu privire la discernământul reclamantei şi că era peste puterea acestora să concluzioneze că vânzătoarea nu ar avea discernământ în condiţiile în care nici măcar medical psihiatru M, care a examinat-o, a ajuns că la concluzia fermă că aceasta avea discernământ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Instituţia interdicţiei judecătoreşti era reglementată la acea dată în art. 142-151 din Codul familiei, precum şi în art. 30-35, „Procedura interdicţiei" din Decretul nr. 32/1954. Art. 142 Codul familiei prevede condiţiile de fond pentru instituirea acestei măsuri de ocrotire: „Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei or debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie".

Aşadar, chestiunea legată de interesul celui care are dreptul de a cere punerea sub interdicţie, era reglementată legal la acea dată

Apelanţii susţin că probele administrate nu conduc la concluzia indubitabilă că defuncta G ar fi fost lipsită de discernământ la data încheierii actelor juridice atacate.

La solicitarea intimaţilor reclamanţi a fost dispusă în cauză iniţial o expertiză medico-legală, aceasta a fost efectuată de Serviciul de Medicină Legală J.

Prin Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat de Serviciul de Medicină Legală J se concluzionează că „Din cauza precarităţii conţinutului actelor medico-legale puse la dispoziţie, în special cu referire la tulburările psihice ale pacientei, nu ne putem pronunţa cu certitudine asupra discernământului său la datele mai sus menţionate".

De menţionat că Serviciul de Medicină Legală J nu a luat spre analiză adeverinţa emisă de medicul psihiatru M, întrucât conform menţiunilor de la fila 3, ultim alineat, a raportului de expertiză, copia adeverinţei care a fost transmisă nu era lizibilă sub aspectul emitentului şi a specialităţii medicului.

La solicitarea intimaţilor reclamanţi, instanţa de fond a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză medico-legală care a fost efectuat de unitatea medicală superioară şi anume Institutul de Medicină Legală K, ocazie cu care s-a trimis şi adeverinţa medicală mai sus menţionată în original.

Prin Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică efectuat de Institutul de Medicină Legală K, printr-o argumentare complexă şi vastă, având la dispoziţie toate actele medicale solicitate de la toate instituţiile medicale (spitale, medic de familie, etc.), s-a concluzionat că numita G a avut discernământ la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Intimata reclamantă a fost nemulţumită şi de acest raport de expertiză medico-legală şi a solicitat ca aceste două rapoarte de expertiză să fie trimise în vederea solicitării avizului Comisiei superioare ... .

Prin acest aviz, Comisia superioară medico-legală arată în mod surprinzător că „nu aprobă actele medico-legale efectuate în cauză", şi printr-o motivare de o frază, „s-a concluzionat faptul că numita G, la datele de ZZ.LL.2007 şi ZZ.LL.2008 era incompetentă psihic de a semna acte notariale".

Apelanţii pârâţi menţionează că au invocat excepţia nulităţii acestui aviz pentru neîndeplinirea unor condiţii legale cu ocazia emiterii acestuia, însă această excepţie a fost respinsă în mod neîntemeiat.

Cu privire la excepţia nulităţii avizului, apelanţii pârâţi apreciază că instanţa de fond s-a pronunţat în mod nelegal, motivele de nulitate invocate ducând la emiterea unui nou aviz în condiţii de legalitate.

-Emiterea avizului de către Comisia superioară medico-legală s-a făcut în lipsa unui aviz formulat de către comisia de avizare şi control al actelor medicale competentă teritorial, fiind astfel încălcate prevederile art. 8 din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1.196/ 16.10.2013 pentru aprobarea componenţei nominale a Comisiei superioare medico-legale, a Comisiei de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul ... a componenţelor nominale ale comisiilor de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare ..., precum şi a modului de funcţionare a acestor comisii.

„8. Comisia superioară medico-legală nu poate elibera un aviz în absenţa existenţei în cazul respectiv a unui aviz formulat de către comisia de avizare şi control al actelor medicale competentă teritorial".

Institutul de Medicină Legală K a emis raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică în cauză, iar faţă de prevederile mai sus expuse, Comisia superioară medico-legală nu putea emite avizul propriu în absenţa avizului formulat de către comisia de avizare şi control al actelor medicale competentă teritorial şi anume Comisia de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală K, a cărei componenţă este prevăzută la punctul IV din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1.196/2013.

În speţa supusă judecăţii s-au efectuat două expertize medico-legale psihiatrice (prima de către Serviciul de Medicină Legală J şi cea de-a doua de către Institutul de Medicină Legală K), acestea fiind actele trimise spre avizare Comisiei superioare medico-legale,

Dacă din componenţa comisiilor care au efectuat cele două expertize au făcut parte şi doi medici psihiatri, nu acelaşi lucru se poate susţine şi despre componenţa Comisiei superioare medico-legale din cadrul căreia a făcut parte un singur medic psihiatru.

Se impunea astfel ca în componenţa Comisiei Superioare Medico-Legale să se regăsească doi medici psihiatri, având în vedere pe de-o parte componenţa acesteia prevăzută la art. 20 alin. 1, dar în special prevederile alin. 2 potrivit cărora: „La lucrările Comisiei superioare medico-legale pot fi cooptaţi, în funcţie de specificul lucrărilor, profesori - şefi de disciplină, din diferite specialităţi medicale, precum şi specialişti din alte domenii ale ştiinţei, care pot contribui la lămurirea problemelor a căror rezolvare o cere justiţia în diferite expertize medico-legale".

Faţă de nerespectarea prevederilor legale mai sus menţionate, având în vedere şi prevederile art. 105 alin. 2 C.proc.civ., apelanţii pârâţi solicită admiterea excepţiei nulităţii avizului Comisiei Superioare Medico-Legale, cu consecinţa dispunerii efectuării unui nou aviz al Comisiei Superioare Medico-Legale.

În temeiul art. 211 şi art. 212 C.proc.civ. şi a art. 34 din OG nr.1/2000, apelanţii pârâţi arată că au formulat obiecţiuni la acest aviz medico-legal, formulând şi o cerere de lămuriri şi de întregire a avizului comisiei superioare medico-legale din cadrul ... însă prima instanţă nu a comunicat aceste cereri Comisiei pentru a răspunde, considerându-se lămurită.

Instanţa de fond s-a raportat la acest aviz ca la un raport de expertiză, or în atare situaţie, obiecţiunile, cererile de lămuri şi completări sunt admisibile, cu atât mai mult cu cât la o simplă comparare a acestui aviz cu celelalte rapoarte întocmite în cauză, rezultă precaritatea acestuia cel puţin sub aspectul complexităţii analizei în raport cu celelalte două expertize.

Prin avizul Comisiei Superioare Medico-Legale mai sus menţionat „s-a concluzionat faptul că numita G, la datele de ZZ.LL.2007 şi ZZ.LL.2008 era incompetentă psihic de a semna acte notariale".

Această concluzie, expusă în mod extrem de tranşant, nedubitativ, are la bază o motivare extrem de succintă, care porneşte de la diagnosticul dat numitei G cu ocazia internării acesteia în Spitalul Judeţean ... - Secţia Neurologie, în perioada ZZ.LL-ZZ.LL.2007(„AVC lacunar cu hemipareză stângă regresivă, DZ, tip II cu necesar de insulină, polineuropatie diabetică membre inferioare, arteriopatie diabetică cu amputarea degetului I stâng, dependenta cronică etanolica"). La dosarul cauzei se regăseşte şi biletul de ieşire din spital întocmit după spitalizarea la care se face trimitere în aviz, în care este notată şi epicriza, menţionându-se la examenul obiectiv neurologic că la internare pacienta era conştientă, orientată temporo-spaţial.

După această internare reţinută în cuprinsul avizului (ZZ.LL-ZZ.LL.2007) şi înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de ZZ.LL.2007, numita G a fost examinată de dr. M medic primar psihiatru, la data de ZZ.LL.2007 (cu o zi înainte de încheierea contractului notarial), care a emis adeverinţa medicală nr. 11 în care menţionează în mod expres faptul că numita G este „bine orientată temporo-spaţial auto şi allopsihic, cu capacitatea de a aprecia corect consecinţa faptelor. S-a eliberat spre a-i servi la notar".

Având în vedere că prin acest aviz, Comisia Superioară Medico-Legală „nu aprobă actele medico-legale efectuate în cauză" la care au participat un număr considerabil de medici primari psihiatri (dr. L şi dr. P din cadrul Institutului de Medicină Legală K, dr. R şi dr. S din cadrul Serviciului de Medicină Legală J) şi dat fiind modul succint şi opinia cu caracter general expusă în cuprinsul avizului, apelanţii apreciază că se impun a fi date anumite lămuriri de către Comisia Superioară Medico-Legală.

Analizând comparativ obiectivele formulate în cauză şi concluzia din aviz, se poate observa cu uşurinţă că în concluzia din aviz nu se regăsesc răspunsurile la toate obiectivele formulate. Aceste lămuriri şi întregirea avizului sunt imperios necesare soluţionării cauzei, având în vedere şi prevederile Hotărârii nr. 774/ 07.09.2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor OG nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, care la art. 25 arată că: „Organele judiciare care solicită avizul Comisiei superioare medico-legale sunt obligate să îi pună la dispoziţie toate actele medicale şi medico-legale din dosar, însoţite de o adresa de înaintare care să cuprindă un scurt istoric al faptei precum şi întrebările, formulate clar, la care trebuie sa răspundă în aviz;".

Apelanţii apreciază că era imperativ necesară lămurirea şi întregirea adecvată a avizului, întrucât o astfel de cerinţă se circumscrie jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, existând condamnări ale României la C.E.D.O. pentru lipsa unei motivări adecvate avizelor din partea Comisiei Superioare Medico-Legale, cu precădere atunci când se pronunţă o soluţie contrară actelor medico-legale efectuate în cauză care au fost supuse avizării.

Apelanţii pârâţi consideră că în mod neîntemeiat prima instanţă a respins cererea lor, întrucât aspectele solicitate erau mai mult decât utile soluţionării complete a cauzei, orice lămurire suplimentară adusă de Comisie fiind în măsură să fundamenteze concluziile judecătorului.

Din cuprinsul avizului nu rezultă dacă acest diagnostic determină în mod absolut concluzia că o persoana care suferă de afecţiunile mai sus menţionate este în mod definitiv incompetentă psihic sau o astfel de apreciere presupune o analiză particulară de la caz la caz, existând posibilitatea ca unele persoane astfel diagnosticate să aibă discernământ în anumite momente şi cu privire la anumite fapte.

Prima instanţă a reţinut că sancţiunea pentru lipsa discernământului este nulitatea absolută şi nu nulitatea relativă.

Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil relevă nu inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia deoarece în această situaţie consimţământul există, de aceea nu este atrasă decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea intervenind pentru protejarea interesului persoanei şi nu al unuia general. Numai lipsa cu desăvârşire a consimţământului este sancţionată cu nulitatea absolută.

Că lipsa discernământului la data încheierii actului juridic civil se constituie în cauză de nulitate relativă a actului juridic şi nu de nulitate absolută, este deja reputat în literatura de specialitate, lipsa discernământului neechivalând sub nicio formă cu lipsa consimţământului, cum tinde a acredita intimatul reclamantul, când invocă nulitatea absolută a contractului pentru lipsa discernământului.

De menţionat că analiza discernământului se face în literatură atunci când se examinează capacitatea de a încheia acte juridice, apreciindu-se că, în timp ce capacitatea este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, ce nu se confundă însă cu consimţământul, reprezentând exteriorizarea voinţei de a încheia un act juridic.

Discernământul ţine de caracterul conştient al voinţei manifeste de a perfecta un act juridic, însă lipsa discernământului nu este asimilată lipsei totale de consimţământ întâlnită în cazul erorii obstacol.

De aceea persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate a avea discernământul necesar pentru încheierea de acte juridice, iar cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sunt prezumaţi a nu avea discernământ datorită, fie vârstei fragede, fie stării de sănătate mintală, în ultimul caz fiind vorba despre majorii puşi sub interdicţie.

Dacă în cazul lipsei totale a consimţământului sancţiunea legală este fără doar şi poate nulitatea absolută a actului juridic, deoarece sancţiunea intervine pentru absenţa unui element esenţial fără de care actul juridic nu poate lua naştere, respectiv a voinţei manifeste de încheiere a actului juridic, prin sancţiunea menţionată urmărindu-se ocrotirea unui interes general, în ipoteza lipsei discernământului, sancţiunea trebuie să fie una de protecţie în favoarea persoanei interesate, care a contractat fără putinţa de a aprecia cu privire la efectele manifestării sale de voinţă.

Este firesc să se aplice sancţiunea nulităţii relative, de vreme ce aceeaşi sancţiune de protecţie este operantă şi în ipoteza încheierii actelor juridice de către persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, fără încuviinţarea ocrotitorului legal ori de cei puşi sub interdicţie, deci lipsiţi de discernământ.

Se impune aceeaşi raţiune şi în ipoteza actelor juridice perfectate de persoanele nepuse sub interdicţie, deşi lipsite de discernământ.

Referindu-se la sancţiunea nulităţii ce afectează actul şi care intervine tocmai pentru neîntrunirea unei condiţii de fond a actului juridic, respectiv aceea a provenienţei consimţământului de la o persoana cu discernământ, se cere a se sublinia faptul ca aceasta „regulă" este impusă pentru a ocroti un interes privat - al celui ce încheie actul - iar astfel nulitatea va fi relativă, antrenând o seama de condiţii proprii regimului nulităţii relative, privitoare la persoanele ce pot invoca nulitatea, termenul şi posibilitatea acoperirii acesteia, dovada acţiunii.

Această diferenţiere esenţială speţei priveşte în primul rând faptul că în ipoteza lipsei discernământului, sancţiunea juridică este una de protecţie a persoanei care a contractat şi despre care se susţine că nu a avut posibilitatea de a aprecia efectele manifestării de voinţă.

Apelanţii pârâţi arată că, deşi prima instanţă a apreciat că au fost de bună-credinţă la încheierea actelor notariale şi că aceştia erau în eroare cu privire la lipsa de discernământ a vânzătoarei, în mod greşit a statuat că nu-şi găseşte aplicabilitate în speţă principiul error communis facit jus care presupune existenţa unei erori comune, invincibile şi buna credinţă a celui ce invocă în favoarea sa menţionatul principiu.

Esenţa principiului error communis facit jus, invocat de cumpărătorul cu titlu oneros pentru a obţine păstrarea valabilităţii titlului său, constă în faptul că acesta a avut convingerea fermă că cel de la care a dobândit dreptul de proprietate cu titlu oneros, îndeplineşte toate condiţiile pentru a transmite acest drept de proprietate.

În ceea ce priveşte buna-credinţă, prima instanţă a apreciat că aceasta există, dar nu prezintă importanţă în cauză, întrucât buna-credinţă poate fi invocată doar în cazul uzucapiunii şi că buna-credinţă poate fi invocată numai de subdobânditor, mai precis dacă pârâţii ar fi vândut în acest timp imobilul, doar noii dobânditori s-ar fi putut prevala de acest principiu, or o astfel de discriminare nu poate fi reţinută.

În ceea ce priveşte eroarea invincibilă, eroarea comună, instanţa de fond a apreciat că deşi aceasta există, totuşi nu poate fi reţinută în cauză, întrucât se referă doar la erori de drept şi nu şi la erori de fapt şi că lipsa discernământului este o stare de fapt şi nu una de drept.

Cu toate acestea, în mod contradictoriu, prima instanţă reţine că „exista eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept".

În speţa de faţă o persoana are în aparenţă discernământ, dar ulterior se dovedeşte că acest lucru nu era real. Lipsa consimţământului pentru lipsa discernământului, astfel cum a reţinut-o prima instanţă, vizează unul dintre elementele de validitate ale actului juridic civil, deci o stare de drept.

Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşita public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţa umană nu ar permite apărarea (un medic primar psihiatru, (la data de ZZ.LL.2007  - cu o zi înainte de încheierea contractului notarial), a emis adeverinţa medicală nr. 11 în care menţionează în mod expres faptul că numita G este „bine orientată temporo-spaţial auto şi allopsihic, cu capacitatea de a aprecia corect consecinţa faptelor. S-a eliberat spre a-i servi la notar", aceasta a venit singură la notar, conducea o maşină, obţinu-se de curând un nou permis de conducere, a interacţionat cu notarul public, etc.).

Pentru a putea fi reţinuta eroarea comună şi invincibilă, dobânditorul trebuie să probeze că a făcut verificări apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează.

Or în speţă, dacă această lipsă de discernământ exista, aceasta era atât de bine ascunsă, încât nicio persoană dintre cele cu care a interacţionat în mod direct partea nu a bănuit o astfel de situaţie.

În ceea ce priveşte probatoriul administrat, apelanţii arată că prima instanţă a pornit în mod greşit de la concluzia că avizul medico-legal emis de Comisia Superioară Medico-Legală este singura probă admisibilă într-o astfel de cauză şi că odată administrat acest aviz, orice altă probă nu mai este utilă soluţionării cauzei.

Se poate observa că la fila 20, penultim alineat, prima instanţă menţionează că „în ceea ce priveşte adeverinţa medicală întocmită de Dr. M, medic psihiatru, cu toate că a constatat că pacienta era bine orientată temporo-spaţial şi allopsihic şi că apreciază corect consecinţa faptelor sale, instanţa o va înlătură întrucât nu poate să constate dacă medicul specialist a cunoscut şi a avut în vedere toate bolile de care suferea defuncta". Or, dacă medicul specialist nu a cunoscut aceste aspecte, apelanţii pârâţi consideră că cererea lor de audiere a Dr. M era mai mult decât utilă cauzei, putând lămuri judecătorul tocmai asupra motivului care 1-a determinat să înlăture proba.

Audierea acesteia este utilă soluţionării cauzei, întrucât este medicul care a emis adeverinţa medicală la data de ZZ.LL.2007 (cu o zi înainte de încheierea contractului notarial de vânzare-cumpărare), fiind totodată singurul medic psihiatru care a examinat-o pe numita G.

Se poate observa că instanţa a unit excepţia lipsei de interes cu fondul, apreciind astfel că este nevoie de administrarea unor probe pentru a se pronunţa acestei excepţii. însă, cu toate acestea a respins atât interogatoriul reclamanţilor, cât şi proba cu martorii propuşi, vecini, care cunoşteau starea vânzătoarei şi care au fost căutaţi de intimatul reclamant I după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cât şi după decesul vânzătoarei;

În drept, invocă art. 282 şi urm. C.proc.civ., precum şi celelalte texte legale indicate în cuprinsul motivelor de apel.

În probaţiune, solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri, interogatoriul intimaţilor reclamanţi, martori. În ceea ce priveşte proba testimonială, apelanţii solicită admiterea cererii de audiere a martorilor solicitaţi în faţa primei instanţe.

Prin întâmpinare, intimaţii solicită respingerea apelului. Solicită cheltuieli de judecată.

În motivare arată că hotărârea instanţei de fond, cât şi încheierile premergătoare, sunt întemeiate şi legale, întrucât instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză şi a interpretat în mod corect probele concludente şi utile care au fost administrate .

1. Cu privire la starea de fapt descrisă în cererea de apel, intimaţii reclamanţi arată că cererea a fost înaintată de către H ns. Ș, domiciliată în ... şi I, domiciliat în ..., care aveau calitatea de moştenitori legali ai defunctei G, născută Ș, decedată la data de ZZ.LL.2008, cu ultimul domiciliul în ... , H fiind mătuşă, iar I, fiind verişor primar cu defuncta.

În cursul judecării cauzei a decedat H, al cărei unic moştenitor este I, care în timpul judecării cauzei, de asemenea, a decedat moştenitorii lui I fiind soţia supravieţuitoare A, precum şi copii B şi C, care au fost introduşi în cauza în acesta calitate.

Cu privire la susţinerile din starea de fapt, intimaţii arată faptul că, nu au relevanţă din punctul de vedere al obiectului cauzei, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanţii iniţiali din prezenta cauza sunt decedaţi, ca atare se poate afirma orice cu privire la aceştia, întrucât nu mai există posibilitatea audierii lor.

Este foarte puţin probabil ca domnul I să fi văzut acte, în condiţiile în care la data demarării procedurilor, reclamanţii iniţiali, nu au avut cunoştinţă despre nici un act, ştiau doar numele pârâţilor, contractul fiind solicitat de la cartea funciară, iar copia testamentului a fost solicitat şi depus la dosar, de către notarul care 1-a încheiat, la solicitarea instanţei.

Reclamanţii au avut suspiciuni cu privire la modalitatea în care s-a încheiat contractul şi testamentului nefiind înştiinţaţi despre deces, iar în momentul în care au aflat despre decesul rudei lor, au făcut verificări şi au aflat că defuncta G, a fost internată în perioada ZZ.LL.2007 şi ZZ.LL.2007, 1a secţia Neurologie, iar din foaia de observaţie a rezultat că are tulburări mentale şi de comportament, datorita folosirii alcoolului.

La puţin timp, la data de ZZ.LL.2007, se încheie contractul de vânzare-cumpărare, care a fost autentificat de către notar public T. Făcând verificări, domnul I a aflat, că apelanţii au furnizat constant alcool defunctei, a mai aflat şi faptul că notarul care a autentificat contractul de vânzare-cumpărare ar fi în grad de rudenie cu apelanţii şi că de fapt cumpărătorii nu au achitat niciodată preţul stipulat în contract, nepredând nici o sumă de bani defunctei. Nu este lipsit de interes faptul că apelanţii nu au dovedit până în prezent faptul că au virat în contul indicat în contract, suma de 55.000 euro, până la data de ZZ.LL.2007. Domnul I a aflat, de asemenea, că defuncta a fost izolată de către apelanţi, care nu au permis nici unei prietene să o viziteze.

În acest context, au apărut dubii serioase cu privire la capacitatea defunctei de a contracta, a fost convins că defuncta nu a ştiut ce i s-a întâmplat, motiv pentru care au hotărât împreuna cu reclamanta H, demararea procedurilor judiciare, deşi taxa de timbru a fost una substanţiala.

2. Cu privire la excepţia lipsei de interes, intimaţii arată faptul că reclamanţii iniţiali H şi I, au calitate de moştenitori legali colaterali privilegiaţi, iar intimaţii de azi, au calitatea de succesori, nu după defuncta G, ci după antecesorul lor, astfel I a moştenit cota mătuşii H, iar moştenitorii defunctului I sunt intimaţii reclamanţii de azi, care au interesul în constatarea nulităţii absolute a contractului şi testamentului, întrucât nici H şi nici I, nu erau predecedaţi defunctei G.

Întrucât defuncta a decedat fără să lase alţi moşternitori, moştenitori legali sunt reclamanţii H ns.Ș şi I, în calitate de mătuşă şi verişor primar, aceştia având interes actual în a solicita nulitatea actelor arătate în petit, în calitatea lor de moştenitori legali şi care au acceptat expres moştenirea după defuncta prin declaraţii notariale, în termenul de acceptare a succesiunii.

În consecinţă şi intimaţii de azi moştenitori ai reclamanţilor iniţiali, de asemenea, au interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, în constatarea nulităţii actelor atacate.

Intimaţii arată că în mod corect a concluzionat judecătorul fondului, că reclamanţii nu au avut nici o obligaţie legală de a solicita punerea sub interdicţie a defunctei. De altfel reclamantul I, nu avea cum să ştie despre starea defunctei, pentru că locuia în ..., iar H, era în vârstă, ea la rândul ei a fost întreţinută în baza unui contract de întreţinere convenţională, fiind bolnavă nu ieşea din apartamentul ei. Faptul că la data încheierii actelor a avut sau nu consimţământ valabil exprimat defuncta, oricum nu putea fi stabilit de către reclamanţi, acest aspect poate fi stabilit doar prin expertiză medico legală judiciară.

Instanţa de fond nu putea admite excepţia lipsei de interes pentru că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru justificarea unui interes legitim şi anume interesul reclamanţilor iniţiali, cât şi a intimaţilor este determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

3. Din probele administrate în cauză, rezultă fără dubiu că defuncta la data de ZZ.LL.2007 şi ZZ.LL.2008, era incompetentă psihic de a semna acte notariale, constând în incapacitatea psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi mai ales a consecinţelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor civile ce constituie obiectul cauzei.

Şi la instanţa de fond, cât şi în apel este criticat avizului Comisiei superioare medico-legale ... .

Intimaţii susţin că în mod corect instanţa de fond a respins motivele de nulitate invocate cu privire la avizul Comisiei superioare medico-legale ... .

Nu există nici o cauză de nulitate absolută a avizului, iar reglementările legale, invocate sunt interpretate în mod eronat de către apelanţi.

Intimaţii menţionează că în conformitate cu Ordonanţa Nr. 1/20.01.2000*** republicată, privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, în cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia Superioară Medico-Legală poate formula propriile concluzii, ceea ce s-a întâmplat şi în prezenta cauză.

Comisia Superioară nu a aprobat actele medicale legale efectuate în cauză şi a formulat concluzii proprii.

Hotărârea Nr. 774/07.09.2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor OG nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, prevede în art. 23 referitor la Comisia superioară medico-legală: „Comisia superioară medico-legală ..., reprezentând autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinii legale, care verifică, evaluează, analizează şi avizează din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor judiciare, conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale”.

Având în vedere reglementarea de mai sus, în mod corect autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinii legale, a putut formula concluzii proprii.

Ordinul Nr. 1134/C-255 din 25.05.2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, nu se aplică în cazul concluziilor proprii formulate de către Comisia Superioară, iar din componenţa comisiei care au formulat concluzii proprii au făcut parte cel puţin doi medici psihiatri eminenţi, de o mare probitate profesională şi cu experienţă în domeniu de necontestat, astfel a participat domnul Prof. dr. Ț - preşedintele ... , precum şi 8 membrii de mare probitate şi competenţă profesională a Comisiei superioare medico-legale ... .

Concluziile proprii au fost semnate de către 10 specialişti reprezentând autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinii legale, astfel în opinia intimaţilor motivele de nulitate invocate nu au suport legal, iar pe de altă parte în conformitate cu art. 105 alin. 2 C.proc.civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Ori, Comisia reprezentând autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinii legale, nu se poate trage concluzia că s-a pricinuit părţii o vătămare, întrucât concluzia nefavorabilă, nu poate fi echivalent cu o vătămare.

Persoanele care fac parte din Comisie sunt stabilite nominal prin Ordinul citat, fiind corect neparticiparea conducătorilor I.M.L. J şi U, întrucât la aceste instituţii s-au întocmit expertizele care nu au fost avizate.

Cu privire la susţinerea că expertiza medico-legală psihiatrică, se realizează numai prin examinarea nemijlocita a persoanei, textul se referă la persoanele în viaţă, însă în cauzele civile o astfel de expertiză se poate realiza şi după decesul celui vizat, dacă la dosarul cauzei există documente medicale din care să se poată reconstitui starea psihică la momentul încheierii actului civil respectiv. Ori intimaţii arată că au solicitat să se stabilească starea psihica a numitei G, în momentul în care era în viaţă, data încheierii actelor atacate, pe baza actelor medicale care sunt numeroase.

În consecinţă nu se impune admiterea cererii de constatare a nulităţii concluziilor proprii a Comisiei superioare medico-legale ..., întrucât instanţa de fond a solicitat avizul unui for superior Comisiei de avizare şi control şi anume Comisiei superioare medico-legale ..., care, potrivit art. 23 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor OG nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin HG nr. 774/2000, reprezintă „autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinii legale, care verifică, evaluează, analizează şi avizează din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor judiciare, conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale", fiind deci fără relevanţă inexistenţa avizului din partea Comisiei de avizare şi control.

Cât priveşte împrejurarea că, nu a avizat expertizele şi Comisia superioară medico-legală, a formulat propriile concluzii, trebuie observat că o atare modalitate de rezolvare a cererii părţii este conformă dispoziţiilor legale în materie, respectiv art. 27 din Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor OG nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin HG nr. 774/2000, care prevede: „(1) În cazul în care Comisia superioară medico-legală constată existenţa unor concluzii contradictorii între prima expertiză şi cea ulterioară sau ale altor acte medico-legale, aceasta poate aviza, în totalitate sau parţial, concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite precizări sau completări.

(2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii”.

Intimaţii susţin că instanţa de fond în mod corect a respins şi cererea de lămurire şi de întregire a avizului Comisiei superioare medico-legale ... .

4. Prima instanţa a reţinut corect că actele atacate sunt sancţionate cu nulitate absolută. Atât la data întocmirii testamentului, cât şi la data întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, G, a fost grav bolnavă, neavând discernământul faptelor sale. Defuncta a fost internată de repetate ori în Spitalul ..., secţia Neurologie, iar înainte de întocmirea contractului de vânzare-cumpărare a fost externată în data de ZZ.LL.2007, cu tulburări mentale şi de comportament, ceea ce îi face pe intimaţi să se îndoiască de faptul că ar fi semnat actele atacate. Prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi întocmirea testamentului s-a urmărit fraudarea intereselor moştenitorilor legali, contractul şi testamentul având o cauză ilicită şi imorală.

Contractul şi testamentul sunt lovite de nulitate absolută, pentru lipsa totală de consimţământ al defunctei, la data întocmirii lor.

Actul juridic civil valabil încheiat, conform Codului civil, presupune îndeplinirea a patru condiţii sau elemente de valabilitate: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat sau determinabil, o cauză licită.

în cazul în care lipseşte unul din condiţiile esenţiale de valabilitate a contractului, sancţiunea este cea a nulităţii absolute.

Intimaţii arată că nu au invocat nici un viciu de consimţământ, ci lipsa totală de consimţământ, confirmat şi de Comisia Superioară Medico Legală ... , care a concluzionat că la data de ZZ.LL.2007 şi ZZ.LL.2008, G, era incompetentă psihic de a semna acte notariale, constând în incapacitatea psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi mai ales a consecinţelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor civile ce constituie obiectul cauzei.

Intimaţii menţionează că în perioada ZZ.LL.-ZZ.LL.2007, defuncta a fost internată în spital, cu diagnostice care deja sugerează incapacitatea psihică, fiind trecut la acea dată în foaia de observaţie că avea tulburări mentale şi de comportament, după acestă dată în scurt timp se încheie contractul de vânzare-cumpărare. De asemenea, în perioada ZZ.LL.-ZZ.LL.2008, defuncta este internată la secţia chirurgie şi se reţine în foaia de observaţie că este dezorientată temporo-spaţial, iar între ZZ.LL.-ZZ.LL.2008 se amputează degetul şi la scurt timp în data de ZZ.LL.2008 se întocmeşte testamentul. În perioada ZZ-ZZ.LL.2008 defuncta din nou este internată, cu multiple diagnostice din care rezultă evoluţia necorespunzătoare a bolii, în perioada ZZ-ZZ.LL.2008, din nou internată şi decedează în data ZZ.LL.2008, succesiunea internărilor, agravarea bolii, vin să confirme avizul Comisiei Superioare Medico-Legale, cu privire la disfuncţia cerebrală-vasculară, care debutează cu mult timp anterior diagnosticării acesteia.

Instanţele şi înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au considerat lipsa discernământului ca fiind egală cu lipsa consimţământului, sancţiunea fiind a nulităţii absolute.

În acest sens în cuprinsul Deciziei civile nr. 12/ ZZ.LL.2009 pronunţată în recurs de Secţia civilă a Curţii de Apel Timişoara având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare - că lipsa discernământului la momentul încheierii contractului reprezintă o cauză de nulitate absolută, deoarece presupune lipsa unei voinţe conştiente a persoanei care încheie un act juridic. Instanţa a apreciat că în lipsa discernământului nu se poate exprima un consimţământ valabil, neexistând reprezentarea conştientă asupra notarii convenţiei încheiate şi a consecinţelor acesteia, a scopului imediat şi a celui mediat, iar nevalabilitatea consimţământului atrage nulitatea absolută a convenţiei.

Este firesc ca în situaţia în care lipseşte discernământul, consimţământul nu poate fi considerat valabil exprimat la încheierea actului juridic, lipsa discernământului fiind asimilată cu lipsa consimţământului la încheierea actului respectiv, ceea ce duce la nulitatea absolută a acestuia.

Din avizul Comisiei Superioare rezultă că se avizează expertizele în sensul că defuncta era incompetentă psihic de a semna acte notariale, confirmând lipsa totală de consimţământ a vânzătoarei atât la data încheierii contractului, cât şi la data întocmirii testamentului.

Prin această probă ştiinţifică se stabileşte fără echivoc că vânzătoarea/testatoarea nu avea la data întocmirii celor două acte autentice, capacitatea psihică de execuţie - , nu se pot avea în vedere probele cu înscrisuri, care au toate date anterioare contractului de vânzare-cumpărare şi testamentului, aceste probe cu înscrisuri administrate de către apelanţii pârâţi nu pot contrazice concluziile avizului întocmit de specialişti de înalt profesionalism.

În ce privesc expertizele care nu au fost avizate de Comisia Superioară, intimaţii arată faptul că au fost de acord ca prima expertiză să se efectueze de Serviciul de Medicină Legală J, pentru că reclamantul I a lucrat mult timp în ... ca medic pediatru şi pentru a nu exista dubii cu privire la desfăşurarea expertizei. De menţionat că şi în acestă expertiză se concluzionează că deja la data de ZZ.LL.2007, defuncta nu avea capacitatea necesară pentru a înţelege pe deplin conţinutul şi consecinţele ce decurg din actele notariale întocmite. Noua expertiză întocmită la K, de asemenea nu are concluzii ferme privitor la data întocmirii testamentului, nu se pronunţă cu privire la acestă dată.

În aceste condiţii a fost nevoie de avizul Comisiei Superioare, care a formulat concluzii proprii ferme şi neechivoce.

5. Cu privire la susţinerea că în cauză s-ar aplica principiul error communis facit jus, intimaţii arată că în mod corect instanţa de fond a concluzionat că această susţinere nu se aplică în cauză.

Susţinerea nu poate fi primită, având în vedere că acest principiu, ar putea fi invocat de un subdobânditor cu titlu oneros pentru a obţine păstrarea valabilităţii titlului sau, în cazul în care ar fi cumpărat imobilul de la un proprietar aparent, iar ulterior titlul acestuia ar fi desfiinţat.

Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiţii, cumulativ: să existe o eroare comună şi invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credinţă; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Cât priveşte prima condiţie, există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept. O persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeşte că acest lucru nu era real. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nici o prudenţă umană nu ar permite apărarea.

Pentru a putea fi reţinută eroarea comună şi invincibilă, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează.

În prezenta cauză, nu pune nimeni la îndoială că defuncta G este adevăratul proprietar.

Pe de altă parte, pentru că s-a făcut referire la buna credinţă, intimaţii arată faptul că numai înscrierea din cartea funciară necontestată timp de 3 ani e suficientă pentru a crea o aparenţă care face la rândul ei ca eroarea terţului de bună-credinţă să fie legitimă şi demnă de protejat. Mijlocul de protecţie e tocmai furnizarea - prin efectul aparenţei anterioare înscrierii dreptului său - a unui titlu de dobândire în favoarea terţului.

Nu se aplică principiul error communis facit jus cu privire la competenţa psihică a unei persoane de a semna acte notariale, pentru că această competenţă psihică poate fi determinată exclusiv de către experţi specialişti în domeniu pe de o parte, iar pe de altă parte capacitatea psihică nu se circumscrie vreunei calităţi juridice, ci unei calităţi psihice, având în vedere că principiul error communis facit jus înseamnă că cineva împărtăşeşte o credinţă comună şi invincibilă, în a considera că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică.

Ori nimeni nu contestă dreptul defunctei şi nici calitatea ei de proprietară a imobilului, ceea ce intimaţii contestă este capacitatea ei psihică în momentul încheierii actelor atacate.

6. În ceea ce priveşte critica probelor administrate în cauză, intimaţii arată că apelanţii pârâţi invocă mereu adeverinţa medicală eliberată de către Dr. M, ori această adeverinţă nu poate fi luată în considerare cu ocazia întocmirii actelor medico-legale, deci la întocmirea raportului de expertiză medico-legală (actele medico-legale sunt raportul de expertiză, raportul de constatare, certificatul, buletinul de analiză şi avizul) - pentru că nu permit reglementările legale .

Ordinul Nr. 1134/C-255 din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale prevede în art. 10 expres ce acte medicale pot fi luate în considerare, o atare adeverinţă neregăsindu-se printre acestea.

Concluziile Comisiei Superioare, sunt lămuritoare şi pertinente, Comisia a avut la dispoziţie întregul dosar, cu actele medicale şi a luat în considerare actele permise a fi examinate, conform art. 10 alin. 2 din Ordinul citat mai sus.

În ce privesc înscrisurile enumerate în cuprinsul cererii de apel, din diferite perioade de viaţă ale defunctei, intimaţii susţin că nici unul din acele înscrisuri nu sunt concludente, pertinente pentru soluţionarea cauzei, întrucât înscrisurile au date anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi testamentului, relevant fiind faptul că la data încheierii actelor juridice, date ulterioare înscrisurilor depuse, defuncta era incompetentă psihic de a semna acte notariale.

În drept, invocă art. 115-118 C.proc.civ.

Apelul nu este fondat.

1. Cu privire la excepţia lipsei de interes instanţa reţine că aceasta este neîntemeiată, argumentele aduse în susţinerea acesteia nefiind relevante faţă de înţelesul dat de către doctrină şi jurisprudenţă acestei condiţii a exercitării acţiunii civile.

Alături de argumentele primei instanţe, instanţa de apel apreciază că nu se pune problema exercitării abuzive a dreptului la moştenire de către intimaţi. Acceptarea succesiunii şi valorificarea drepturilor succesorale prin promovarea şi continuarea litigiului de faţă nu intră în coliziune cu scopul economic şi social pentru care a fost recunoscut dreptul la moştenire, ci face parte dintre instrumentele prevăzute de lege pentru realizarea lui.

Nu are relevanţă nici împrejurarea că intimaţii ori autorii lor nu au solicitat punerea sub interdicţie a defunctei, din punctul de vedere al interesului juridic în a cere şi obţine nulitatea actului juridic care le afectează vocaţia concretă la moştenirea acesteia. Dobândirea, pe cale succesorală, a unor drepturi de către intimaţi, este nu numai legală, ci şi morală. Vocaţia succesorală a acestora este prevăzută de lege, fiind succesorii în drepturi ai reclamanţilor, în calitate de moştenitori legali ai acestora şi, în această calitate, au acceptat succesiunea. De asemenea, nu s-a contestat calitatea de moştenitori legali, nu s-a constatat nedemnitatea succesorală şi nici nu se pune problema ingratitudinii fiind în prezenţa succesiunii legale.

Condiţiile de existenţă a interesului juridic sunt îndeplinite fără echivoc. Interesul este legitim întrucât dreptul la moştenire fiind prevăzut de lege este în conformitate cu normele de convieţuire socială şi ordinea publică; este determinat întrucât folosul practic concret urmărit de către intimaţi este acela de a reintra în masa succesorală, la care au vocaţie concretă, bunul ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare şi a testamentului; este personal întrucât folosul practic se răsfrânge direct asupra lor, ei fiind beneficiarii direcţi ai transmisiunii succesorale; este născut şi actual, existând încă în momentul promovării acţiunii, autoarea lor fiind decedată la data respectivă.

2. Cu privire la existenţa discernământului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi al întocmirii testamentului, s-a administrat un probatoriu amplu, atât la prima instanţă, cât şi în apel. Au fost efectuate trei lucrări ştiinţifice, respectiv expertize medico-legale, două dintre acestea având concluzii convergente, respectiv că defuncta G a fost incompetentă psihic de a semna acte notariale, constând în incapacitatea psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi a consecinţelor social-juridice ce pot decurge din semnarea acestora. Cu alte cuvinte, aşa după cum s-a precizat în răspunsul dat la solicitarea instanţei, de către Comisia Superioară Medico-legală, aceasta echivalează cu lipsa de discernământ. Este vorba de expertiza medico-legală efectuată de Serviciul de Medicină Legală J şi de concluziile proprii formulate de către Comisia Superioară Medico-legală ... .

Primei expertize i se reproşează de către apelanţi că a fost efectuată fără a avea la dispoziţie Adeverinţa eliberată de către dr. M, medic psihiatru, cu o zi înainte de încheierea contractului de vânzare cumpărare, originalul acesteia depunându-se la dosar ulterior. Această susţinere nici nu are relevanţă sub aspectul efectuării lucrării întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 10 din OMJ nr. 1134/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, un astfel de act nu poate fi luat în considerare la efectuarea expertizelor. De altfel, aceiaşi critică s-a adus şi cu privire la concluziile Comisiei Superioare, critici înlăturate de instanţa de apel pe parcursul cercetării judecătoreşti în calea de atac.

În mod judicios prima instanţă a apreciat că, în soluţionarea prezentului litigiu, trebuie avute în vedere concluziile proprii formulate de această din urmă autoritate în materie întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 23 din H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, Comisia superioară medico-legală este autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinei legale, avizul ori concluziile proprii ale acesteia impunându-se fără echivoc. Această autoritate, faţă de criticile formulate de către apelanţi, a răspuns solicitărilor instanţei cu argumente medicale, luând în considerare întregul material medical probator permis de lege şi a concluzionat, raportat la întreaga patologie a defunctei asociată cu etilismul cronic, că aceasta avea „incapacitatea psihică de apreciere critică asupra conţinutului şi, mai ales, a consecinţelor social-juridice ce pot decurge din semnarea actelor civile ce constituie obiectul cauzei”. Se mai reţine că, la data de ZZ.LL.2007 şi ZZ.LL.2008 (cea a încheierii contractului şi cea a întocmirii testamentului) „era incompetentă psihic de a semna acte notariale” şi că „din punct de vedere juridic incompetenţa psihică semnifică lipsa de discernământ.”

Aceste concluzii ştiinţifice nu pot fi înlăturate de probele invocate de către apelanţi în susţinerea existenţei discernământului. Astfel, adeverinţa eliberată (probabil pro causa) cu o zi înainte de semnarea contractului de către dr. M este un act care nu poate fi luat în considerare, potrivit dispoziţiilor art. 10 din OMJ nr.1134/2000 anterior menţionate, nici la efectuare expertizei, cu atât mai mult nu poate înlătura concluziile unei astfel de lucrări. Medicul menţionat, deşi psihiatru, nu a fost medicul curant al defunctei şi nici nu este specialist în medicina legală iar la momentul eliberării adeverinţei, nu a avut la dispoziţie întregul istoric patologic al acesteia pentru a putea formula concluzii indubitabile. Mai mult, adeverinţa a fost eliberată la câteva zile după externarea defunctei, aceasta fiind internată până la data de ZZ.LL.2007 ca urmare a unui accident vascular cerebral sever.

Înscrisurile depuse în probaţiune (şi care au fost semnate de către defunctă) prin care apelanţii intenţionează să probeze existenţa discernământului nu sunt în măsură să înlăture concluziile unei lucrări ştiinţifice. Acestea, de altfel, sunt toate anterioare încheierii contractului şi nu au semnificaţia şi consecinţele juridice ale unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil.

Apelanţii insistă în a aprecia că expertiza efectuată de Institutul de Medicină Legală K este cea care este relevantă întrucât cuprinde o motivaţie amplă şi cuprinzătoare, cu luarea în considerare a tuturor împrejurărilor de fapt şi medicale. Raportat la această lucrare, instanţa reţine că nu poate fi luată în considerare întrucât nu a fost avizată de Comisia Superioară Medico-legală. Pe de altă parte, din cuprinsul său, se poate reţine că aceasta nu se referă strict la aspectele medicale psihiatrice şi, eventual, asociate cu cele psihologice, ci se referă la elemente subiective. Se face o descriere a stării de fapt prin preluarea celor cuprinse în întâmpinare şi alte acte procedurale referindu-se, în principal, la motivaţia, la cauza impulsivă şi determinantă a încheierii contractului şi a testamentului de către defunctă, fiind mai degrabă o evaluare psihologică decât psihiatrică. De asemenea, relevant este că această expertiză s-a întemeiat, în principal, pe adeverinţa medicală la care s-a făcut deja referire, fără a se face aprecieri cu privire la întreaga patologie asociată cu etilismul cronic. În cuprinsul expertizei, de altfel, se menţionează că „Având în vedere datele obiective şi subiective avute la internarea din perioada ZZ.LL. – ZZ.LL.2007 şi adeverinţa eliberată de medicul psihiatru Dr. M, medic care posibil că o cunoştea (a fost în tratament la ea), considerăm că în momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, defuncta a avut discernământ”.

3. O altă critică formulată în apel este aceea că lipsa de discernământ şi, în consecinţă, a consimţământului nu atrage nulitatea absolută a unui act juridic, ci nulitatea relativă.

Din punctul de vedere al efectelor juridice nu are relevanţă dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă. Calificarea juridică interesează doar sub aspectul al interesului ocrotit, al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiunea în promovarea cererii de constatare a nulităţii şi al probaţiunii. De altfel, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. 4 CPC vechi, instanţa nici nu este ţinută de calificarea dată de parte cererii. În cauză, cererea este formulată în termen iar intimaţii au interes în promovarea acesteia, interesul lor fiind ocrotit prin normele care instituie nulitatea, iar întreaga probaţiune a vizat lipsa discernământului şi, în consecinţă, a consimţământului la încheierea actelor juridice a căror nulitate se cere a fi constatată  în litigiul de faţă.

De altfel, instanţa de apel reţine că opinia majoritară în doctrina şi jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, era în sensul că lipsa consimţământului determinată de lipsa de discernământ atrage nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat. În acest sens a fost şi este şi opinia Tribunalului Satu Mare exprimată şi în cauze soluţionate relativ recent şi cărora le-au fost aplicabile dispoziţiile vechiului Cod civil (cu titlu exemplificativ decizia civilă nr. 13/2015 pronunţată în dosar nr. 14/2012, decizia civilă 15/ZZ.LL.2017 pronunţată în dosar nr. 16/2013).

4. Incidenţa principiului error communis facit jus nu poate fi reţinută, argumentele primei instanţe fiind temeinice în acest sens. Condiţiile de aplicabilitate ale acestui principiu au fost conturate de către o doctrină şi jurisprudenţă bogată. În mod constant s-a apreciat că eroarea există atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept, respectiv că se împărtăşeşte credinţa comună şi invincibilă că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică. În această manieră a fost, de altfel, ulterior reglementat, prin art. 17 NCC, acest principiu („Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi”). Ori, în cauză, nu exista o astfel de eroare. Defuncta vânzătoare a fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat apelanţilor. Eroarea cu privire la o stare de fapt, cum este competenţa psihică a unei persoane de a încheia acte juridice nu intră sub incidenţa acestui principiu.

De asemenea, nu poate fi reţinut nici principiul bunei credinţe întrucât acesta ocroteşte terţul subdobânditor cu titlu oneros. Pe de altă parte, în doctrină şi jurisprudenţă s-a apreciat că „În cazul în care desfiinţarea actului juridic încheiat între titularul aparent al dreptului sau calităţii juridice şi dobânditorul aparent nu cauzează vreun prejudiciu acestuia din urmă, instanţa va dispune desfiinţarea lui. Scopul teoriei aparenţei în drept este acela de a proteja pe dobânditorul aparent şi, implicit, securitatea raporturilor juridice civile. În cazul în care nu se cauzează prejudicii prin desfiinţarea actului juridic astfel încheiat, menţinerea unui act juridic nul nu se justifică.”(Noul Cod Civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, ed. Hamangiu2012, vol. I, p. 41). În prezentul litigiu, instanţa apreciază că nu se justifică menţinerea contractului câtă vreme, în măsura în care apelanţii au achitat preţul stipulat în contract, au posibilitatea de a solicita restituirea acestuia de la intimaţi, care sunt moştenitori ai defunctei vânzătoare.

Din toate aceste considerente, alături de cele ale primei instanţe pe care instanţa de apel şi le însuşeşte în întregime, apelul va fi respins.

Reţinând culpa procesuală a apelanţilor, aceştia vor fi obligaţi ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ. vechi să achite intimatei A suma de 4000 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat probat cu chitanţa depusă la dosar.

Având în vedere că, până la data pronunţării prezentei hotărâri intimaţii nu au achitat contravaloarea suplimentului la expertiză efectuat în calea de atac, aceştia vor fi obligaţi să plătească diferenţa de onorariu în cuantum de 660 lei, pentru Avizul Comisiei Superioare Medico-Legale, în contul ... .

Domenii speta

Spete similare