Anularea acţiunii reclamantei societate profesionistă pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, prin însuşirea cererii de chemare în judecată de către lichidatorul judiciar al reclamantei. Confuzia instituţiilor privind capacitatea de exerciţiu a persoane

Anularea acţiunii reclamantei societate profesionistă pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, prin însuşirea cererii de chemare în judecată de către lichidatorul judiciar al reclamantei. Confuzia instituţiilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice şi a celei de reprezentare. Nulitatea hotărârii

-Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep. : art. 56, art. 57

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep. : art. 209, art. 210

Potrivit art. 56 alin. (1) Cod procedură civilă, „Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile”, în timp ce, potrivit art. 57 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, „(1) Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.  (2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.”

Sub acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi (2), şi, mai ales, dispoziţiile art. 210 alin. (1) din Codul civil, cu următorul conţinut:

- art. 209, „(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice”;

- art. 210, „(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop”.

Concluzia care rezultă din interpretarea logică şi gramaticală a textului este aceea că titular al capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică – ca subiect distinct de drept, numai punerea în valoare a acestei capacităţi realizându-se prin organele sale de conducere.

Capacitatea de exerciţiu nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, deşi aceasta se manifestă prin intermediul reprezentanţilor săi legali; În ceea ce priveşte încetarea capacităţii de exerciţiu, întrucât legiuitorul nu  precizează sfârşitul acesteia, trebuie admis că, similar capacităţii de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu subzistă atâta timp cât societatea este în fiinţă.

Date fiind precizările de mai sus, hotărârea instanţei de fond, de anulare a acţiunii reclamantei pentru lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu, rezultând din neînsuşirea acţiunii de către administratorul judiciar, apare ca fiind rezultatul confuziei săvârşită de prima instanţă între capacitatea de exerciţiu şi reprezentarea persoanei juridice.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 513 din 16 iunie 2016, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x, reclamanta SC A… SRL, a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta Societate Bancară B… SA, să dispună anularea clauzelor prevăzute la art. 12.4. art. 16 şi art. 16.1 introdus prin Actul adiţional nr. x/1616 din 24.09.2009, art. 26 şi art. 32.6., din contractul de credit nr. x/2006 încheiat cu pârâta, cu consecinţa restituirii sumelor încasate necuvenit în contul dobânzii, a comisionului de gestiune lunar şi a comisionului de restructurare a creditului.

Tribunalul a pronunţat în cauză sentinţa civilă nr. x, prin care a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei SC A… SRL şi, în consecinţă, a procedat la anularea acţiunii acesteia.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 alin. (1) Cod de procedură civilă, orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia îndeplineşte următoarele condiţii: are capacitate procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justifică un interes; pe cale de consecinţă, prima condiţie esenţială care trebuie analizată este cea a existenţei capacităţii procesuale a reclamantului, acesta fiind şi cel care trebuie să dovedească îndeplinirea acesteia, în temeiul art. 40 şi art. 249 Cod de procedură civilă.

În ceea ce priveşte capacitatea procesuală de exerciţiu, a arătat că aceasta reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi exercita personal drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini obligaţiile pe plan procesual, săvârşind acte de procedură.

A mai arătat că, potrivit art. 57 alin. (2) C. pr. civ., „partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare”.

În speţă, Tribunalul a constatat că în privinţa creditoarei a fost deschisă procedura insolvenţei în baza Legii nr. 85/2014, aşa cum rezultă din sentinţa comercială nr. x pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x, fiind desemnat ca administrator judiciar practicianul în insolvenţă SCP C… SPRL; citat fiind, administratorul judiciar a declarat că nu îşi însuşeşte cererea reclamantei, situaţie în care se constată lipsa reprezentării reclamantei de către acesta.

În continuare a arătat că, potrivit art. 57 alin. (4) C. pr. civ., „actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale sunt anulabile”, iar potrivit alin. (5), instanţa va anula cererea în cazul în care instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale a părţii, iar lipsa nu a fost acoperită în termenul acordat în acest scop.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale arătate mai sus, coroborate cu art. 85 din Legea nr. 85/2014, Tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei SC A… SRL şi a procedat la anularea cererii acesteia.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta SC A… SRL – prin administrator D…, solicitând anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

[…]

Analizând apelul reclamantei, Curtea constată că acesta este fondat şi se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:

1. Cu referire la excepţia de tardivitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. (1) Cod procedură civilă, „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (1) Cod procedură civilă, „În caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persona însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană […]”

În speţă, deşi prin cererea introductivă de instanţă reclamanta SC A… SRL şi-a ales sediul procesual într-o altă locaţie decât sediul său social, respectiv, în Timişoara, […], desemnând şi împuternicitul cu primirea corespondenţei, în persoana d-nei av. E, comunicarea iniţială a hotărârii Tribunalului s-a făcut la sediul său social, din Timişoara, […] (fila nr. 339 dosar de fond).

Numai ca urmare a cererii formulate de reclamantă la data de 29.01.2016, hotărârea i-a fost comunicată în mod legal, la sediul ales, această din urmă comunicare – cea care determină, în speţă, şi momentul de debut al termenului de apel – fiind făcută la data de 04.02.2016 (fila nr. 344 dosar de fond).

Întrucât de la această dată şi până la data înregistrării apelului la Tribunalul Timiş (17.02.2016) au trecut mai puţin de 30 de zile, apelul reclamantei apare ca fiind declarat în termenul legal, excepţia de tardivitate impunându-se a fi respinsă, ca neîntemeiată.

2. Cu referire la excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu.

Curtea constată că, potrivit art. 56 alin. (1) Cod procedură civilă, „Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile”, în timp ce, potrivit art. 57 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, „(1) Cel care are calitatea de parte îşi poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.  (2) Partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare.”

Cele două texte de lege menţionate consacră în plan procesual capacitatea juridică civilă, cu cele două componente ale sale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Dacă prin capacitatea procesuală de folosinţă se înţelege aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în procesul civil, prin capacitate de exerciţiu se înţelege aptitudinea persoanei de a-şi valorifica singură drepturile şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile; cu alte cuvinte, de a sta singură în judecată.

Este adevărat că în cazul particular al persoanelor juridice, capacitatea de exerciţiu – inclusiv cea procesuală – se realizează prin intermediul organelor lor de conducere, însă, este imperios necesar a observa distincţia care se impune între existenţa, în sine, a capacităţii de exerciţiu şi manifestarea acestei capacităţi, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce o compun.

Sub acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 209 alin. (1) şi (2), şi, mai ales, dispoziţiile  art. 210 alin. (1) din Codul civil, cu următorul conţinut:

- art. 209, „(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice”;

- art. 210, „(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop”.

După cum se poate observa, deşi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se manifestă prin intermediul organelor sale de administrare, aceasta există independent de respectivele organe, doar astfel explicându-se posibilitatea exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor care privesc persoana juridică (şi care definesc capacitatea acesteia de exerciţiu) de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop – în condiţiile art. 210 alin. (1) Cod civil.

Concluzia care rezultă din interpretarea logică şi gramaticală a textului este aceea că titular al capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică – ca subiect distinct de drept, numai punerea în valoare a acestei capacităţi realizându-se prin organele sale de conducere.

Capacitatea de exerciţiu nu se confundă nici cu reprezentarea persoanei juridice, deşi aceasta se manifestă prin intermediul reprezentanţilor săi legali; astfel, începutul capacităţii de exerciţiu este situat în timp la momentul înfiinţării persoanei juridice – deodată cu dobândirea capacităţii de folosinţă, şi doar realizarea ei efectivă, în practică, este condiţionată de desemnarea persoanelor învestite cu atribuţii de conducere.

În ceea ce priveşte încetarea capacităţii de exerciţiu, întrucât legiuitorul nu  precizează sfârşitul acesteia, trebuie admis că, similar capacităţii de folosinţă, şi capacitatea de exerciţiu subzistă atâta timp cât societatea este în fiinţă.

Date fiind precizările de mai sus,  hotărârea instanţei de fond apare ca fiind rezultatul confuziei săvârşită de prima instanţă între capacitatea de exerciţiu şi reprezentarea persoanei juridice.

Astfel, fără a opera distincţia necesară între capacitatea de exerciţiu a Societăţii A… SRL – care subzistă pe toată durata de existenţă a societăţii, după cum s-a arătat supra, independent de persoana reprezentantului legal - şi reprezentarea persoanei juridice reclamante, Tribunalul a pronunţat o hotărârea nelegală, provocându-i apelantei o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.

Dar soluţia de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu şi de anularea a acţiunii reclamantei este greşită şi pentru că acţiunea a fost declanşată de persoana care exercita în mod valabil prerogativele de conducere a societăţii la momentul sesizării instanţei de judecată. Or, în atare situaţie, instanţa a fost legal învestită cu acţiunea reclamantei, aşa încât aceasta nu avea nici un temei pentru a proceda potrivit dispoziţiilor art. 57 alin. (5) teza finală Cod procedură civilă – anulând însuşi actul de sesizare.

În realitate, în faţa instanţei de fond s-a ivit, de fapt, problema reprezentării societăţii reclamante, Tribunalul fiind dator a lămuri, raportat la stadiul procedurii de insolvenţă declanşată faţă de aceasta, cine are calitatea să reprezinte, în mod valabil, persoana juridică, şi să determine voinţa, în plan procesual, a adevăratului reprezentant al acesteia.

3. Soluţia instanţei de apel

În considerarea celor ce preced, Curtea va respinge, ca neîntemeiată excepţia de tardivitate a apelului – invocată de pârâta Societate Bancară B… SA.

Totodată, va admite apelul declarat de reclamanta SC A… SRL – prin administrator D…, împotriva sentinței civile nr. x, pronunțată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x, în contradictoriu cu pârâta Societate Bancară B… SA; va anula sentinţa apelată şi va trimite cauze spre rejudecare Tribunalului Timiş, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (3) Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare